Părinții trec NEPRIHĂNIȚI ca RUGĂCIUNEA ÎNLĂCRIMAȚI, în tinda CASEI parcă-i văd, Și din PUȚINUL vieții RĂTĂCIND minunea Un STROP au pus în mine, parcă un prăpăd, Care RÂDEA-N sânul PĂCATULUI primar; Ce nu m-a ÎNDRUMAT, și am un gust amar!…
Totuși, dacă pământul ne-o duce la pieire, Aș vrea ca-n veșnicie sa-mi fie-alături sfinții Să treacă frumos timpul, și-n lunga amintire, Înlăcrimat de dor, să îmi revăd părinții!…
Mă uitam la mine dintr-o fântână şi mă vedeam apă repede peste gânduri de piatră, mă uitam la mine de sub pământ şi vedeam iarba cum creşte deasupra capului, mă uitam la mine dintr-o cruce de drumuri şi nu-mi mai vedeam tălpile de atâta mers prin mine însumi, mă uitam la mine peste umăr şi nu-mi mai vedeam sângele pe cărare, mă uitam la mine din lumea cealaltă şi îmi măsuram paşii în ani lumină.
Ce faci, Românie, maica mea frumoasă? A trecut o vreme de când n-am mai vorbit, Ți-s copiii strânși cu toți pe lângă masă, Sau încă le cauți pasul rătăcit?
Uită-te pe hartă, doar români prin lume, Oriunde privești și oriunde te duci… Unii-n salopetă, iar alții la costume, Aicea ce să facă când eu mi-s pe butuci?
Nu mai am păduri, nu mai am nici grâne, Și pâinea mi-e amară, deși se vinde scump, Satul mi-e pustiu, doar niște mâini bătrâne, O mai coc pe vatră și în patru-o rup.
Ce faci, Românie, maica mea prea-plânsă? A trecut o vreme de când n-am mai vorbit, De jugul neputinței încă te simți strânsă? Mai doare sărăcia sau te-ai îmbogățit?
Uită-te în juru-mi, de unde bogăție? La sânul meu se moare de foame și de frig! Bogații ăstei lumii se plâng de-o pandemie, Iar plozii mei, săracii, n-au bani de un covrig.
Nici cei ce au salarii și pensii n-o duc bine, Se împrumută des la bănci și cămătari, Vorbesc despre aceia ce au palmele pline, De la atâta muncă, nu despre milionari.
Ce faci, Românie, maică iubitoare? A trecut o vreme de când n-am mai vorbit, Te mai îmbraci în iie în zi de sărbătoare, „Deșteaptă-te, române!”, se face auzit?
Da, se mai aude, dar spune, ce rost are, Dacă-i cântat fals de către-ai mei călăi? Copiii mei, sărmanii, tot nu au de mâncare… Copiii mei, sărmanii, tot pleacă peste văi…
E MIEZUL noptii, dar nu dorm, e-o noapte prea ALBASTRĂ … Știam că luna ȘADE-N cer, ce-mi caută-n FEREASTRĂ? Se tot ivesc în preajma ei tremurătoare stele, Nu-i TREMURARE de la frig, sunt mai sfioase ele …
Privesc în sus, mă minunez de liniștea adâncă, FELIA mea de cer ar vrea să-mi pun-o rugă-n brâncă, Cum c-aș avea de dezlegat o taină-n verzi hotare, Ea neștiind poteci spre sat, stă FERECATĂ-N zare!
Așa că gândul mi-l smucesc și nu-l las să se CULCE, Deși ar vrea, bine-nvelit, să-i fie somnul dulce … Îl slobod larg și îl trimit, păduri de-argint să bată, Să sune-n CORN, s-aducă CERB cu frunte nestemată!
Să-i mângâi coarnele-aurii, în ochii de lumină Cu îndrăzneală să privesc, să-l rog cu foc să vină Cu mine-n sure depărtări, să dibuiesc secretul, Să știu ce-i pune luna-n nopți de ține treaz poetul!
În ciutura FÂNTÂNILOR se oglindește APUSUL, Ca un cânt duios de FLAUT, vremea își toarce fusul… Peste tot se-așterne toamna, ca să ne încânte ochii, Țesând din frunze ruginii, naturii, mii de ROCHII.
Pletele ei de aramă le răsfiră pe dealuri, Plâng sălcii cu ramuri golașe, pe-ntinsele maluri, Iar murmurul apelor, cor de ÎNGERI ce colindă, Poartă pe undele line norii, ca într-o oglindă.
În PARCUL cu alei pustii doar vântul mai adie, TIMPURI strânse în amintiri, sufletul îmi mângâie Și-n susurul IZVOARELOR de dor, ce mă-nfioară, Vreau toamna să ÎNTÂRZIE… ca să DEZMIERD o vară!
N-am căutat vreodată al vieții sens major, Dar am simțit tăcere în strigătu-mi ce-omoară, Prin gând născând cuvântul ce arde și doboară, Când șterg sudoarea trudei, pe post de dirijor.
N-am tins să strălucească iubiri, când ruginesc Dezacordate strune din harpa urii lașe, Nici să adun în Rai comori sinucigașe De îngeri ce se-ndeamnă c-un greu infern lumesc.
N-am răspândit minciuni din mări ce pururi ard, Ci strâns-am bucurii din focul care plânge. Mai fericiți sunt ochii pustii, dar plini cu sânge, Decât castelul pustnic, cu lacăte și-n gard.
N-am vrut să-mprăștii iz de suferinți adânci, Căci boala-mi ar renaște străină insomnie. Vegheat-am doar lumină din veșnică mânie, Dar nu-mi plecasem capul, nici nu șezui în brânci.
N-am fost un Prometeu, doar bulă de săpun, Un sfeșnic ce îndreaptă umilele iluzii, Cu-amaru-mi stins în bolta cu tainice concluzii, Prin rugi ce-mi ard păcatul, când zilnic simt c-apun.
A plecat demult de-acasă, să își caute NOROCUL, Era OBOSIT de gânduri, parcă nu-și mai găsea locul … Cu mult dor iubea o FATĂ, însă ea era furată De magia vieții goale, se visa cât mai bogată!
A plecat tot mai DEPARTE, și nu doar de ea, de lume! A luat cu sine-o CARTE, înțeleaptă, printre glume … Și-a VÂNDUT bruma de stare, căci nu îi mai vedea rostul, Păstrând din toate ICOANA, care-i întărise postul.
DRUMURI noi îi ies în față, chiar deloc BĂTĂTORITE … De atâta frumusețe, tălpile i-s aurite! Ce-i clipise mai-nainte în scurtă ÎNTREZĂRIRE, Acum limpede-i apare, ca un drum spre nemurire.
Omu-ngust nu înțelege traiul lui de azi pe mâine … Cu destine scufundate într-un rai cu multă păine, Omenirea își răpește dreptul la-ndumnezeire! Spiritul are căi aspre, însă nu duc la pieire.
Unde se-avântă visele toate? Unde iubirile cuib își clădesc? Unde blestemele negre dospesc? Unde-i comoara din rugile-nalte? Sunt unde sculptând zbor omenesc?…
De unde renaște în noi amintirea Ca roza ivită-n montană poiană? O roză cu spini înțepând veche rană, Sau trandafir ce-n petale frământă iubirea! Care-i misterul memoriei când cheamă?
Se pare că gândul e doar prima tușă, Pe drumul cu arderi din iadul lumesc, Ca lupii ne mușcă păcate ce cresc, Divinu-i departe, o fantă pe o ușă. Pe care cei mulți, cu greu o zăresc.
Unde-i poiana cu gânduri înalte? Unde-i tărâmul de simț elevat? Acolo mă lasă, pierdut să mă scald, În locul unde identic vor bate Simțirea și mintea, cu dor de înalt!…
Te văd cum luneci peste vremuri de departe Când mă sugrumă bruma dimineţii prin livezi Eu toamna te doresc pe viaţă şi pe moarte Dar mâna ta mă-mpinge înapoi spre pomii verzi
Sunt disperat ca un nebun în agonie Când mai întinzi o mână umbrei mele peste timp Dar nu-ţi mai simt în ochi lumina castanie Şi toţi cocorii parcă mai rămân un anotimp
Între blestem, pierzanie şi mântuire Ţi-aş spune-adio dar splendoarea ta mă lasă mut Suntem doar noi, un iad şi-o linie subţire Şi-atuncea când te pierd, te vreau din ce în ce mai mult
Mai stai iubita mea plecată prea devreme Căci mă pândesc din clopot mituri de demult Întinde-mi mâna ta de gheaţă peste vreme Şi –mpinge-mă definitiv şi cosmic spre trecut
Până la tine este cale de-o iertare Dar bântuie jivine care vor să mi te ia Şi eu sunt prins sub albe pietre funerare Într-un concert de cetină, de lut, şi fulgi de nea
Zbor spre înălțimi 