Zbuciumat de-al toamnei vânt, Bântuit de remușcare, Umblă timpul pe cărare, Chinuit de-un legământ. I-a zădărnicit plimbarea Undeva, într-un alt timp, Marcând vechiul anotimp, Uitând care-i e chemarea, Lasă-n urmă resemnarea.
Toamna și-a intrat în drepturi Ofticată de durere, Antrenând câte-o plăcere, Menținând vechile certuri. Nimeni nu îi stă în cale, E nervoasă dar nu-i bai, I-am transmis un guturai.
Aș fi vrut să îți scriu exaltate poeme, Prin metafore-alese ,,Te iubesc!” să rostesc, Presărându-mi iubirea printre rime boeme, Tărâm de poveste, meleag strămoșesc!
Aș fi vrut să îți spun cum în inimă plânge Mâhnirea că astăzi nu mai ești dodoloață, Străini că-i numim pe frații de-un sânge, Umbrind sărbătoarea din ziua măreață.
Aș fi vrut să mai strig revolta din mine Pornită spre cei ce-ți vor azi dictatură, ,,Patrioții” flămânzi care vor să domine, Farisei îndemnând românii la ură.
Să-ți grăiesc aș fi vrut că mă arde suspinul Pădurilor care, nebunesc, sunt tăiate, Că mai plâng în tăcere văzând jalea și chinul Urșilor împușcați, ciocârliilor moarte.
Aș fi vrut să mă crezi, scumpa mea țărișoară, Că-nțeleg suferința părinților care Își lasă copiii să muncească ,,afară”, Găsindu-și menirea numai peste hotare.
În slove de aur aș fi vrut să te-mbrac, Dar cuvinte amare au curs pe hârtie. Când poporul îți este prea trist, prea sărac, Nici oda nu știe al meu suflet s-o scrie.
Aș fi vrut să-ți mai zic, țara mea prea-ncercată, Că durerile tale ca o rană mă dor, Însă vorba de lacrimi a fost înecată Și-am privit în tăcere spre divin tricolor.
Românie sfântă, vatra strămoșească, Astăzi n-are cine să ți-o mai slăvească! Căci în veacul ăsta dragostea de țară Nu mai bate-n piepturi ca odinioară.
Fiii tăi, măicuță, zac în nepăsare, Unii în țărâna-ți, alții-n lumea mare! Trag cât pot cu dinții să le fie bine Și de greul vieții au uitat de tine…
Risipiți prin lume nu-i mai arde dorul Și pe mâini străine și-au lăsat ogorul. Și-au lăsat moșia hoților de țară, Care-o tot adună și o vând afară.
Peste veac se varsă teamă și tăcere Și din frunți plecate demnitatea piere, Iar poporul merge pribegind pe cale, Rătăcit de urma măreției sale.
Românie sfântă, vatră de milenii, Sfârtecat ți-e trupul de călăii vremii! Inima Moldovei curge Prut de sânge, Însă pentru asta nimeni nu mai plânge…
Azi e sărbătoare, celebrăm Unirea Toți cu Tricolorul. Unde-i fericirea Când de-atâta vreme n-a răzbit lumina, Din Cetatea Albă până-n Bucovina?
Când stau CUMINTE-N CASĂ în nopți întunecate, Eu tainic țes dorințe în gânduri nerostite… Sufletul să îmi fie, aș vrea, precum o CARTE, Pagini din a mea viață, temeinic rânduite.
DEPARTE-AȘ vrea să fiu de tot ce mă înconjoară, Să rătăcesc prin LUMI necunoscute mie. Aș lua cu mine-atât, dragul de NEAM și țară Și tot ceea ce-n fapte înseamnă OMENIE.
M-am ÎMPĂCAT cu gândul că soarta NECĂJITĂ, Piedici mi-a pus în cale și mi-a făcut-o grea… Îmi doresc viața să îmi fie împlinită, Și fiecare mâine, doar SĂRBĂTOAREA mea.
Aș vrea să fie lumea mai bună și mai dreaptă, Răul să nu mai vină cu lacrimi pe obraz… Te rog, nu pleca toamnă… o noapte mai așteaptă, Să-ți dau și cea din urmă fărâmă de necaz.
Zbor spre înălțimi 