N-ai vrut să-ți pui machiaj absurd pe stemă, Dar ai purtat silit pe umeri jaful. Căci nu ți-ai scris pe frunte epitaful Și n-ai crezut in ordinea supremă!
O, dulce și amară vâlvătaie, Un vis frumos, speranța unei nații… Din ce topor ți-au veștejit Carpații Și-au smuls comoara lor din măruntaie?
Ești victima aceluiași clișeu Cu rădăcina picurând din stâncă Iar sângele din valea cea adâncă Ți-e astăzi contopit cu Dumnezeu!
Și din mirajul umbrelor străine Din amăgiri și vise care ard Privești neputincios acum prin gard Să-ți vezi copilul care nu mai vine!
N-ai vrut sa-ți pui machiaj străin pe stemă Dar te-au vândut ai tăi cu bună știință Fără rușine, fără conștiință Câțiva arginți, aceeași anatemă!
E atâta neputință, Ceru-i negru, plumbuit, Şi norii se-nspăimântă De fum s-au îngrozit! Se ard file din cărți, Flăcări negre se-aprind, Sânge-i lavă de om, De vii ei mor arzând! E-atâta neputință, E-atâta ignoranță, Neştiutori de Legi De scaune se agață! Cu oameni se hrănesc, Mănâncă a lor carne, Uitate-s jurăminți, Şi-al lor sânge îl soarbe! Şi nu este răspuns La plânse întrebări, Vor trece zile, ani, Cu trişti şi negri nori! Se ard oameni de vii, Şi pleacă oase arse, Plesnesc stâncile-n munți De-atâta nedreptate! Şi-s luminate drumuri De sfeşnice cu ceară, Durerea curge-n lacrimi, Şi sânge de ‘ om o-ncheagă! E jale, e durere, Şi țara plânge, plânge, Dar orbii n-au vedere, De-s surzi, nimeni n-aude! Iar care au jurat, De la flămânzi se-nfruptă, Ce-au pronunțat uitat-au, Când spus-au jurământul! E jale, e durere, Şi țara plânge, plânge, Dar o veni o vreme Când se va şi răspunde!
Tu iartă-mă, măicuța mea dac-ai putea, C-am rătăcit prea mult plecată-n lume. Tu iartă-mă măicuță…O…Doamne cât aș vrea, Să te mai văd odată, să mă mai ții de mână.
Să mă cuprinzi cu palmele-amândouă, Obrajii-n palma ta să-i simt arzând… Să poposim pe-o bancă, afar’ sub lună nouă, Să mă alinți măicuță și-n braț să mă cufund.
Să îmi mai spui măicuță înc-o dată, Basmul în care zână eu eram. Parcă mă văd și azi, la fel ca altădată În rochia albastră, prin casă cum dansam.
Ții minte? Încălțam pantofii tăi… Tu mă priveai furiș după-o oglindă, Cum mă căzneam să merg frumos în ei, Din pragul casei până afară-n tindă.
În cozile ce dimineața-mi împleteai, Așezai sumedenie de funde. Făceai un zbenghi în frunte și mă descântai Ca să nu mă deoache nimeni în astă lume.
Și dor îmi e acum de tine mamă… Un nod mi se așază colo-n gât. Când mă gândesc la tine și iau seamă Că anii au trecut și nu mai ești demult.
Nu te-am găsit când am venit acasă… Portița șubredă se legăna în vânt. O mâță mă privea de pe terasă, Un guguștiuc căta un bob flămând.
Am dat perdeaua casei la o parte, Cu ochii am dat roată împrejur. Dar tu măicuță…erai dusă departe… Cât mi-aș dori măicuță, să pot, să te conjur!
Pe preș în fața casei, găsit-am un galoș. Pe celălalt, pesemne l-a luat vântul , Ăsta era atât de vechi și ros… Dar știu că l-ai purtat cutreierând pământul.
Un șorț și o năframă, atârnau într-un cui. Cojoaca și ilicu-n altă parte. Și parcă toate așteptau să le pui, Năframa-n cap și cojoaca în spate.
Îmi cufund fața, simt mirosul tău… Ce nu a vrut să părăsească haina.. Toate-s aievea…mă întreb mereu, De ce-am plecat și mă cuprinde teama.
Tu nu mai ești demult in astă lume, Anii-au trecut dar vreau acum să știi Că te-am iubit măicuță cu drag nume Și-am să te plâng mereu în vers și-n poezii.
Zbor spre înălțimi 