ANETA (fragment din romanul apărut anul trecut – continuare) Flăcăul a dus-o pe Zamfira la el acasă, chiar dacă la început, Marița maică-sa, n-a fost de acord. Ea era o muiere uscățivă, gârbovită și parcă-mbătrânită prea devreme, o țață rea de gură, cum devin toate bătrânele de la țară, după o anumită vârstă. Taică-său, un bătrânel cumsecade, și-a primit nora cu brațele deschise, zicea despre ea că-i fiica pe care n-a avut-o niciodată, în ciuda Mariței care bombănea și pufăia, bodogănind toată ziua prin bătătură și prin vecini. Cu timpul muierea a început s-o-ndrăgească pe Zamfira, așa cum se-ntâmplă cu toate soacrele rele de gură dar bune la suflet, iar viața și-a reluat cursul ei normal… Ion era cel mai mare dintre trei frați. Mezinul a pierit în război, s-a prăpădit undeva în Cehoslovacia, prin Munții Tatra, făcând parte din armata română de eliberare, în iarna lui ‘45. Ai lui acasă au primit înștiințare scrisă cum că fiul lor a murit eroic pentru eliberarea patriei de sub jugul nazist, era o simplă foaie de hârtie, cu antetul Ministerului de Război. Atunci Marița a început să-ncărunțească, i s-a albit părul dintr-o dată, doi dintre cei trei feciori ai ei erau duși în război, iar veștile ce veneau de pe front nu erau deloc bune… Celălalt frate, mijlociul a scăpat de încorporare din cauză că s-a fost născut c-o boală ce i s-a agravat odată cu înaintarea în vârstă. Avea orbul găinilor, când se însera, vedea foarte prost, iar odată cu anii, a-nceput să nu mai vadă absolut deloc. Când era mic l-au dus ai lui la un medic renumit, dar acesta nu a avut ce să-i facă, le-a spus părinților că boala-i fără leac și că nu va prinde vârsta de douăzeci de ani și va orbi complet. Pe la patruzeci de ani a început să nu mai vadă absolut nimic nici la lumina zilei, iar de atunci a cerut să fie dus la o mănăstire, unde s-a călugărit sub numele de Fratele Donosie. Ion îl mai vizita din când în când, o data la câțiva ani, dar după ce starea de sănătate i s-a agravat, nu a mai putut s-o facă. S-a stins la șapte ani după ce a murit Ion, în aceeași mănăstire în care s-a călugărit cu mulți ani în urmă. Aneta știa din poveștile tatălui ei că are un unchi care a ales viața monahală la o mănăstire din nordul Moldovei, dar nu l-a văzut niciodată, i-ar fi plăcut să-l cunoască, să se ducă odată să-l caute și să să-i spună cine e ea… După ce s-a-ntors acasă din lagăr, Ion a vrut să se angajeze la Raion , la Colectiv, să muncească indiferent ce, agricultură, animale, orice s-ar găsi de lucru, numai că nu voia nimeni să-l ia, pe atunci era o perioadă extrem de tulbure, a-nceput naționalizarea forțată și colectivizarea. Oamenii erau speriați, dezorientați, intrigați și contrariați, neștiind ce urmează să li se întâmple, cei mai mulți dintre ei erau nedumeriți că de ce trebuiau să-și dea pământurile și animalele la stat de bunăvoie. O parte dintre săteni au luat colectivizarea-n brațe, fiind de acord ca statul să le ia totul numai să fie lăsați în pace să-și vadă de traiul lor, iar cealaltă parte a refuzat să-și dea de bunăvoie agoniseala de-o viață, ajungând să se dușmănească și să se toarne unii pe alții. Dacă vreunul dintre ei trăgea câte o înjurătură mai neaoșă la adresa partidului și a conducătorilor, se găsea întotdeauna câte un sătean binevoitor și plin de zel care să-l pârască la tovarășul prim secretar de partid de la GAC sau de la Raion, iar acesta să transmită informația mai sus, la organele de Securitate. Preotul din satul lor, într-o duminică, la Sfânta Liturghie a pomenit așa, într-o doară, de comuniști, cum că ar fi certați cu Dumnezeu și cu biserica, iar în noaptea următoare au venit cei de la Securitate cu o dubă neagră și l-au luat de acasă, din pat de lângă preuteasa lui. Nimeni nu știe unde a fost dus, nici măcar muiere-sa n-a mai știut nimic de el multă vreme. Peste câțiva ani, preuteasa a primit o-nștințare scrisă cum că a murit întemnițat la Zarca din Aiud, din cauze necunoscute. Un altul, din satul lor, a fost luat cu duba neagră pe când era-n hotar, săpându-și cucuruzul, din cauză că înainte c-o săptămână a declarat în gura mare că el refuză să-și dea pământul la Colectiv. S-a auzit că în alte sate, trupe ale Securității și ale Miliției au intrat cu armele în casele oamenilor, începând să-i amenințe și să-i aresteze pe cei ce s-au opus colectivizării, iar familiile lor au fost deportate undeva prin sudul Bărăganului. Ion își vedea liniștit de treaba lui și nu se amesteca, își ținea gura întotdeauna, iar dacă era provocat, prefera să zâmbească și să tacă. I-a sfătuit pe ai lui să-și țină gura și să-și dea de bunăvoie pământurile la Colectiv, că oricum ei sunt bătrâni și nu le mai mai pot lucra ca pe vremuri. „Apăi de foame n-om muri!” obișnuia să zică Ion, după care adăuga liniștit că vrea să se-nsoare cu Zamfira și s-aibă mulți copii, nu să-și petreacă alți ani prin beciurile Securității și prin închisori. După câteva luni a auzit că ar putea găsi de lucru la gara din oraș, se căutau hamali, oameni buni la toate, mai ales la încărcat și descărcat vagoane de marfă. Într-o dimineață el cu încă câțiva feciori din sat s-au dus la gară să se intereseze și l-au angajat pe loc, a început lucrul din ziua următoare. Făcea trei schimburi, iar cu puținii bani economisiți și-a cumpărat o bicicletă cu care să parcurgă zilnic cei șapte kilometri din satul lui până-n gara orașului. Zamfira și Ion s-au cununat abia peste un an, n-au făcut nuntă mare, ci una mică, restrânsă, cu părinții și rudele apropiate. Aurel, primul lor copil a apărut peste trei ani, timp în care vremurile tulburi s-au mai liniștit, cât de cât. Oamenii din sat s-au obișnuit cu colectivizarea, înțelegând că aceea era noua lor viață. Cei mai mulți lucrau de mântuială , mai ales când știau că recoltele nu erau ale lor ci ale statului. Ion și-a dat seama destul de repede că mai bine face cum i se spune și dă cât i se cere la GAC, decât să nu se supună și să fie arestat și dup-aia deportat sau dus cine știe pe unde și azvârlit în vreo închisoare. Unui vecin de-al lor care avea hectare întregi, i-au luat totul, inclusiv vaca din grajd. S-a zis despre el că-i chiabur, dușman al clasei muncitoare și al poporului. În cadrul ședințelor săptămânale care aveau loc în curtea școlii sau în fața primăriei, tovarășul prim secretar de la Raion bătea cu pumnul în masa și declara plin de ură, ca să fie auzit de către toți cei prezenți: „De ce dumnealui, tovarășul X, chiaburu’, dușmanu’ de clasă al poporului are atâta avere? De unde a furat? Că-i imposibil să strângi atâta pământ, iar alți sărăntoci din sat n-au nici după ce bea apă? Unde-i dreptatea, dragi tovarăși?” Chiaburul a fost judecat cu mare tam tam, ca să vadă tot satul ce pățește unul ca el, un element turbulent și reacționar împotriva realizărilor mărețe ale partidului și ale colectivizării prin care toți țăranii au drepturi egale. Procesul s-a ținut la tribunalul din oraș, cu ușile deschise, oricine putea intra să vadă cum un dușman al clasei muncitoare își primea pedeapsa binemeritată. Omul a fost condamnat la temniță grea, iar cei rămași în urma lui, muierea, trei copii, o noră și doi nepoți au fost deportați undeva în pustiul Bărăganului, să culeagă ciulini și scaieți. Ion a avut noroc, l-au lăsat să păstreze calul, dar i-au luat vaca cu vițel cu tot, plus un porc. Tovarășul revizor contabil de la GAC îi zicea că, cu începere de atunci, în fiecare an trebuia să țină doi porci. „Unu-i a tău, unu-i a statului!” răcnea c-o voce răsunătoare cel poreclit Mâță de către un sătean mai șugubăț. După care continua, plin de sine: „Din respect pentru dumitale că ești veteran de război ș-ai fo’ în lagăr. Altfel dracu’ te-ar fi luat, bă Mătrăgună!” Ion ridica din umeri, zâmbind forțat, după care saluta și se-ntorcea cu spatele, plecând în treburile lui, înjurând în gând partidul comunist și pe toți revizorii contabili de la toate GAC-urile din țară… Se descurcau destul de greu din salariul de hamal al lui Ion. Zamfira a adus, odată, vorba, așa ca-ntr-o doară, că ar trebui să lucreze și ea pe undeva, cum ar fi pe la GAC, să mulgă vitele și să le furajeze, însă el n-a lăsat-o să-și termine vorba și i-a zis că ea-i muierea lui, nu slugă la comuniști. Ea ca femeie trebuia să vadă de gospodărie și să facă copii. În lagăr la ruși, doar dorul de Zamfira l-a ținut în viață. Gândul că într-o bună zi se va întoarce acasă-n sat, iar ea îl va aștepta, așa cum i-a făgăduit. O va face muierea lui și-i va face zece copii. Le-a pus în gând nume la fiecare, erau cinci feciori și cinci fete. În momentele-n care-i era foarte foame, scrâșnea din dinți, gândindu-se la cei zece copii ai lui, rostind în șoaptă numele fiecăruia. Știa chiar și ordinea în care se vor naște, primii doi vor fi băieți, apoi trei fete, după care nu mai conta ce vor fi. Astfel uita de foame, de lagăr, de mizerie, frig și lipsuri. Evada în lumea lui, unde el, Zamfira și cei zece copii, erau singurii locuitori. Se așezau cu toții la o masă plină de mâncare, el stătea într-un capăt iar femeia în celălalt, de-o parte și de alta erau înșirați copii, fetele-n stânga, băieții-n dreapta și-n timp ce mâncau, blidele se umpleau la loc cu bucate ca și cum nu s-ar fi golit niciodată… Atunci s-a jurat dinaintea lui Dumnezeu că ai lui copii vor avea ce să mănânce, întotdeauna va fi mâncare destulă pe masa din casa lui. Adormea zâmbind, cu stomacul chiorăindu-i de foamea pe care n-o mai simțea, știa că familiei lui n-o să-i lipsească nimic, niciodată…
(VA URMA)
GLOSAR:
Raion – subdiviziune a unei regiuni, model de organizare administrativ-teritorială în Republica Populară Română apoi în Republica Socialistă România (cu începere din 1950);
GAC – Gospodărie Agricolă Colectivă;
preuteasă – preoteasă, soția preotului;
de mântuială – superficial, în grabă
Redactor șef: Camelia Boț
