Într-un colț de suflet am să te țin mereu, Deși altul ți-e drumul, deși alta sunt eu, Chiar dacă trăim vieți opuse și distincte, De tine, când și când, îmi mai aduc aminte.
Să te urăsc? Nici vorbă, nicicând nu am putut, Oricum, primești răsplata pentru răul făcut, Singurătatea doare mai tare decât rana, Ce-o port încă în mine și-o mai alin cu „pana”.
Nu îți doresc nimic, las soarta să decidă, Poate va reuși mintea să ți-o deschidă, Să nu mai vezi în noi, femeile, o joacă, Bucăți de carne fină ce noaptea te îmbracă.
Ce rost mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple și vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și animalelor, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină ?
Există mulți oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în ignoranța lor, în mintea lor vidată în mod intenționat și care – educați pentru contingent și obișnuiți cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai deprinderi, numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai modalități de adaptare la mediu. Adaptarea omului la viața curentă pe care o trăiește nu s-a făcut niciodată prin discipline practice care să le excludă pe cele considerate „teoretice”, ci prin teorie serioasă care să explice bine viața cotidiană. De aceea, a spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi, niciodată, în viață, integralele sau limitele este un nonsens. Matematica este prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieții cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să poată fi folosită. Altminteri, devin problematice chiar măsurarea unui teren, exprimarea unui procentaj, regula de trei simplă sau transformarea hectarelor în kilometri pătrați. Veți spune că toate astea le face acum computerul. Fals ! Le face omul, cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic, fără să înțeleagă și să poată explica ce face, atunci, omul contemporan a ajuns, deja, un mecanism, încetând să mai fie om. La literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele importante ale omenirii sau ale românilor și nici nu mai acceptă să preia mecanic opiniile criticilor și istoricilor literari și să le învețe pe de rost. Dar asta nu-i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX-lea – de exemplu – este desuetă și să pretindă în programele școlare texte sportive, reportaje despre catastrofe naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul textelor literare. Lectura clasică se poate completa cu filmul inspirat din literatură (și se poate îmbina arta literară cu arta cinematografică). În locul textelor plicticoase din criticii consacrați, se pot face dezbateri și se pot ghida elevii spre descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui text literar. Dar nu se poate înlocui textul literar cu textul banal ! Firește, anii au trecut și școala este obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele europene, naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de ele ducem lipsă, în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii. Altminteri, vom distruge, fără bombe și fără pandemii, dar, pas cu pas, acest popor.
Mi-au înflorit și ghioceii în privire Când ne-am văzut în parcul din Copou, Mi-ai răscolit o iarnă-n amorțire Și primăvara-n suflet a intrat din nou.
Trecuse o eternitate peste amândoi De când pierdusem orice mångâiere. Nu mai spuneam ca altădată,noi, Ne-îndepărta indiferența prin tăcere.
Și trandafirii-au început să sângereze Când lacrimile dănțuiau pe-obraji. Ce-ar fi putut în clipa ceea să conteze Când întristarea apăsa peste grumaji?
Demult,fusesem trup și suflet împreună, Călătoream de mână printre nori și stele Și supuneam râzând orice furtună, Tot mai puternice ne erau sentimentele.
Am încercat să te-nrămez în amintiri, De poarta sufletului să te țin departe. Mă socoteam stăpâna unei neclintiri Gândind că timpul și-astăzi ne desparte.
Destinul ne-a îmbrățișat din nou în parc. Prin ochii tăi iubirea s-a aprins deodat’ Și inima-mi sălta voioasă pe un arc, Dorința pătimașului sărut a-învins de îndat’.
În acordurile nopții, sub covor de stele mute Luna-și varsă asfințitul peste chipuri ostenite, Flutură cununi de umbre, ziduri negre-n amăgire, Se duc vise ne-mplinite spre neant, în nălucire.
Scapără pe cer tristețea necuprinselor tăceri, Se-ntrevede începutul unor false învieri, Se târăște neputință de-a grăi în adevăr, Palma somnului asudă peste florile-mi din păr.
Somnul lumii se întinde arătându-și nepăsarea, Câmpuri sumbre de-ntuneric risipesc în valuri zarea Și din stelele apuse cu-a lor umbră de argint Turme de strigoi de noapte trec prin lume amăgind.
Fug pierdute idealuri peste urme de lumină, Urlet, strigăt de durere peste visele-n surdină, Se arată negre vremuri, picuri sumbri de pustiu, Cad perdelele uitării peste plânsul ud și viu.
Nourii pătați de noapte se desfac în mii de zări, Pâlpâitul de speranță se ascunde-n depărtări, Se preface în cenușă adevărul din Cuvânt, Totui-i vis și-nchipuire… lumea doarme, totu-i vânt.
Oameni dragi, lăsați tristețea și strângeți la piept speranța, Că tristețea nu-i vreodată sătulă, vrea să vă domine viața, Sapă ne-ncetat, mai adânc în suflet, până-l vede sângerând, Și se cuibărește, fără să ne dăm seama și în inimă și-n gând.
Puneți soarele-n priviri și căutați-l printre norii întunecați, Nu vă înstrăinați de semeni, c-aveți părinți, prieteni și frați, Împărțiți cu ei orice necaz și acceptați un sfat, o mângâiere, Cel ce se-afundă în tristețe va fi legănat de frustări și durere.
Dragii mei să țineți minte, că și tristețea este tot trecătoare, Dacă n-o băgați în seamă și zâmbind pășiți mereu spre soare, Când simțiți că vă dă târcoale, atunci să îi întoarceți spatele, Ca să nu poată, să vă domine nici gândurile, dar nici faptele.
Oameni dragi, hai să trăim în pace, în iubire și în credință, Așa tristețea, niciodată-n viață, nu va putea să aibă biruință Și să știți, prieteni dragi, că a trăi frumos și curat se-nvață, Din necazuri și din bucurii din tot ce experimentăm în viață.
Haideți să lăsăm deoparte tristețea, să se destrame în tăcere, Să îi dăm vieții liniște și bucurii, iar inimii tot ce ne cere, Peste încercări să trecem, ușor cum trece peștele prin apă, Să nu-i dăm tristeții voie, să ne târască într-o neagră groapă.
Daniel Corbu: Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare
Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner! Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”. Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.” E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns […] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței…” (Un fel de secetă) Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”. Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din afirmații ! Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
Sunt nopţi în care îl ignori pe Dumnezeu frigul îţi taie răsuflarea pari o statuie care imită o rugă fără să ştii rupi din cuvinte ca dintr-o halcă de carne crudă nu te interesează nimic în patul tău cineva a făcut dragoste îţi tremură mâinile dar taci priveşti dintr-o bătaie de inimă durerea ţi se prelinge în suflet ca un răstignit aştepţi dimineaţa prin care încerci să evadezi
Dumnezeu a aţipit
dincolo de lumea ta e linişte eşti singur şi gol între viaţă şi moarte se derulează o altă poveste în care durerea atingerii poate fi ură iubire sau trădare…
La capătul pridvorului un stâlp albit și gârbovit ca un moșneag îmi apărea ba tainic, ba cu tâlc, de dincolo, de dincoace de prag. Cum sprijină un Univers de dor mă-ntorc mereu cu inima la el, la colțul lumii noastre din pridvor cu dor de lunci, blajin și subțirel.
Mă scurg prin el, tăcut, în rădăcini, și-mi place-adeseori să mă trezesc pe zarea zdrențuită de ciulini că zbor, că sunt, că vreau și că iubesc. (Autor: Teodor Dume)
PS: Textul a fost scris în urmă cu 50 de ani. Aveam vreo 15-16 ani.
