Cu Dumnezeu în spate, cu Lucifer ‘nainte, Pășesc adânc în mine, tot fulgerând cuvinte; Și scot din tolba vieții săgeata unui Eros, Întind un arc în suflet, apoi mă trag la… xerox.
Și fug un dor în lume, ajung pe coama zării, Un sfânt e scară-n ceruri, un demon- treaptă scării. Mă tot lovesc de pragul ce-mi ține-nchisă ușa, Oftează-n sine Domnul, iar dracu-mi stă țepușa!
Mai scurm adânc în cuget, mai pun un deget proptă, Un gând țâșnește iezer, secundele m-adoptă, Un Iad mă strânge-n brațe, un Rai se-ndepărtează, Din alb tot negrul stoarce și noaptea zi se-așază.
Cu Dumnezeu în spate, cu Lucifer ‘nainte, Mă ține-n piept un suflet, mă trage-n jos o minte; Pe piatra ce-nvelește, cu somn, țărâna firii, Mă scrie gândul rece, mă-nțeapă trandafirii.
Noi, cititori în stele, pribegi şi fără nume, Noi, magi fără-nchinare, noi frângeri fără har, Pe drumurile noastre ce vom aduce-n dar Când ireal,fecioara va naşte pentru lume?
Ne-am înfrăţit blestemul cu zâmbetul duios Şi-n lampă focul tainic se stinge de ruşine… Noi, aladini de suflet miresmelor străine Din sticle prăfuite şi fără de folos…
Vom dărui ofranda ca unui suveran Când aur ne e fapta şi gândurile bune? Când sărăcia noastră-i sfinţită-n rugăciune Murind ca să renaştem din cuie şi ciocan?
În plânsul fără lacrimi din cupa cu miresme Tămâia cea mai pură-i prinosul dăruirii Când pruncul ce se naşte e preotul iubirii Şi-n suflete şi temple se frâng catapetesme!
Dar ne zdrobim virtutea cu egoism şi fiere Şi când printre cadavre ne unduim spre astre Vom mai aduce smirna din inimile noastre La cel zdrobit de lege cu moarte si-nviere?
Noi cititori în stele, noi purtători de nume, Noi, cântece de leagăn pe nevăzute strune, Să-ngenunchem la pruncul în mută rugăciune Căci azi printr-o fecioara se naşte pentru lume!
M-am întors în alb ca-ntr-o altă câmpie, sufletul adormise în ieslea cu fân, copiii, cu glasuri de bucurie, treceau cu colindul pe drum,
Tu erai într-o casă cu ferestre pictate, aprindeai sub icoană șoaptele în ecou, o lumină albastră coborâse în strană, o chemare, în suflet, se trezise din nou…
Era vechea noastră chemare, parcă ninge și azi viscolit, cuvintele se întorc în tipare, și colindă pe unde-am iubit,
M-am întors în alb ca-ntr-o altă câmpie, sufletul adormise în ieslea cu fân, copiii, cu glasuri de bucurie, treceau cu colindul pe drum…
Pe această sferă de singurătate Se dechide raiul pentru omul bun Când se-aprinde steaua pe creştinătate Şi se-aud colinde-n seara de Crăciun
Iar în calendarul anului ce trece Mă resimt în oase, mă resimt în voi, Cât mai arde-n vatră focul ăsta rece Eu mă uit în faţă, dar şi înapoi,
Nu vă temeţi oameni, nu-i ceasul din urmă, Nu e nici întâia, nici ultima zi Dar veniţi în hoarde până se prezumă O dorinţă sacră de-a mai dăinui
Să plecăm cu toţii pe cărarea care Punţi peste prăpăstii încă ne unesc, Vom aprinde–n munte albe felinare, Sufletelor toate care mai iubesc
Şi chiar de se bagă multă lume-n faţă, Cu pretenţii multe şi multe nevoi, Noi suntem chemaţii ce vor fi în viaţă Şi în lumea asta şi-n cea de apoi
Treptele acestea urcă şi coboară Şi-am să fac cândva un semn din alt tărâm Vă mai cânt colindul sub un brad din gară Şi vă spun adio, dar încă rămân,
Când răsare steaua dincolo de neguri, Noi aprindem facle într-un alb decor Să fie salutul pentru cei ce-s singuri, Puntea lumii noastre, către lumea lor !
Privesc oglinda nemiloasă și văd un chip îmbătrânit De timpul prea ușor plecat, de anii care l-au albit, Ce-ar vrea în urmă să privească printre baloane de săpun, Cu nostalgie să trăiască emoții de apus Crăciun,
Când era un odor cuminte iar gerul tricota povești, Cleștar de gânduri împletite ce spionau pe la ferești, Când pur omăt, în straturi groase, peste pământ se așternea, Când răsunau străvechi colinde în valsul fulgilor de nea…
,,-Oare pe unde rătăcesc vacanțele siberiene Care înveseleau copiii când înotau printre troiene, Unde-s castelele de bulgări care tronau până la cer, Unde e omul de zăpadă, al iernii veșnic grănicer?”
Se-ntreabă chipul din oglindă care s-a-ntors o clipă-n timp Și-a revăzut o altă iarnă dintr-un feeric anotimp… De ar mai fi copil o clipă, i-ar spune Moșului: ,,Măcar, Dacă n-aduci acum zăpada, mută Crăciunu-n Făurar!”
Vino să topim zăpada cu-ale noastre trupuri calde, Să ne bucurăm, iubito, de ninsorile dintâi, De atâta fericire ochii-n lacrimi să se scalde, Pân’ la ultima ninsoare lângă mine să rămâi.
Să ne mângâie, iubito, fulgi pufoși și albi de nea, Să îți construiesc palate pe întinderile albe, Când pe bolta-ntunecată s-o aprinde prima stea Vor veni colindătorii să cânte florile dalbe.
Seara, la lumina lămpii, amintiri vom depăna, Vom gusta pe îndelete din pocalele cu vin, Poate-am să adorm, iubito, cu capul în poala ta, C-un sărut să mă trezești, să ne mai iubim puțin.
Primăvara e departe, iarna este doar a noastră, Vom intra în hibernare, într-un vis plin de culori, Ne-o veghea, din colț de cer, o steluță alb-albastră, Vom zbura, mână în mână, până dincolo de nori.
Tristeţe de nori albi şi de corole de flori arzând aromele-n potir, când muguri poartă-n pântece creole pe frunte unse cu-al iubirii mir. Tristeţe răstignită pe nadir, când orb de patimi, ca un nou Manole, în tine mă zidesc şi nu mă mir.
Tristeţe de arìpi ce au uitat să îşi descrie zborul în destin, când ca un câmp de ploaie sărutat surâd în faţa cerului senin. Tristeţe că în iarnă am intrat cântând, şi-acum spre primăvară vin cu sufletul de lacrimi secerat.
Tristeţi de echinox când vin să-ţi dărui lumina ce ţi-am luat-o de pe umeri, când tu priveşti uimită cum mă nărui şi stelele-mi care se sting le numeri. Tristeţi de echinox când tot mai stărui să mă urmezi în dragoste-astfel cum ieri veneai, spunând că-ntr-însul adevăru-i.
Tristeţi de primăvară-ntârziată cu ghioceii fulguind domol, când gândurile se transformă-n zloată şi-n suflete e-ntruna-atâta gol. Tristeţi venind tiptil, cu paşi de vată, în haite ce mereu ne dau ocol şi-n carnea noastră colţii şi-i arată.
Tristeţe… cine te-a uitat în mine ca pe-un palton uzat şi mult prea mic? Te-am căutat prin buzunare bine, dar n-am găsit, tristeţea mea, nimic. Să ies cu tine-n lume mi-e ruşine, nevrând în râsul ei să te implic, de-aceea mă-nvelesc şi dorm cu tine.
Tristeţi de vis pierdut, călcând pe spini şi aspru grohotiş de amintiri, pe care-ntruna sângerez lumini ca să-nflorească-n suflet trandafiri. Tristeţi de ochi senini de pelerini care în clipa când ajung martiri, de fericire şi-mpăcare-s plini.
Tristeţi de dor târziu, dor de tristeţe, când triste toate dorurile dor şi e atât de splendidă nobleţe în moartea şi în suferinţa lor! Tristeţi mărunte şi tristeţi măreţe, tristeţi ca un deşert, tristeţi izvor, în tristul meu mormânt dormind se vor.
Zbor spre înălțimi 