Zbor spre înălțimi

DUMNEZEIREA IUBIRII
de Marin Beşcucă
(Recenzie)

Oare, acea iubire adevărată, care-ți taie răsuflarea și îți ia forța din picioare, care-ți pătrunde prin toate celulele corpului ieșind prin toți porii, nu este de la Dumnezeu?
Cine ar putea simți mai intens acea forța a iubirii, acea moliciune a ei, acea contopire a eu-lui său cu un alt eu adorat, decât poetul?
Personajul principal este un poet bolnav, ajuns într-un complex balnear, unde își petrece timpul citind, scriind ori stând de vorbă cu „nea Pană”, un om obișnuit, care se îngrijea de confortul său.
Vorbeau despre multe și de toate, mai ales în timpul plimbărilor obișnuite, când avea chef de vorbă. Când nu, își lua cartea cu Nichita sub braț și caietul său de schițe cu un pix, se așeza pe o bancă în parc și scria de zor despre viață, despre moarte, despre tot ceea ce el simțea cu adevărat că trebuie să lase în urma sa.
„Iubirea, spune poetul, trebuie să-ți ia răsuflarea, trebuie să te facă să-ți dai viața pentru ea. Iubirea este atât de nobilă încât îți intră în metabolism fără a se conforma procesului acestuia, ea îl modifică!”
Într-una dintre aceste plimbări el își întâlnește marea dragoste, o ființă care îi atrage privirile ca un magnet și față de care devine foarte protector, aflată, ca și el, la același complex balnear, pentru tratament.
Așadar, cei doi trăiesc o poveste de dragoste sublimă în care grija, sacrificiul reprezintă pentru fiecare dintre ei caracteristici ale personalității lor. Poetul pare mai timid, mai pudic, fiindcă el a trăit mai mult prin versurile sale, în lumea sa imaginară de frumos, iar acum se trezise față în față cu visul său și nu-i venea să-și creadă ochilor. Amândoi se simțeau curentați, fiecare de atingerile celuilalt, sărutările lor parcă erau culese din cer, stele pe sufletele fremătânde, fiecare sărut era ca un fulger divin. El îi șoptea cu efuziune adesea: „te iubesc nelumește pentru că drumul mișcărilor mele se face fără mine: ne sărutăm nelumește pentru că ne scoborâm în sărutul nostru, și încă din totul ființei noastre; totul este dumnezeiesc în tot ceea ce ni se întâmplă și tu, cea mai frumoasă dintre întâmplările mele, ești calea mea întru iubirea de Dumnezeu!”
Poeme peste poeme se înșiruiau pe caietul său de schițe iar Ea i le citea cu voce tare, îndulcind și îndumnezeind și mai mult acele momente ale intimității lor.
Declarațiile amândurora erau răvășitoare:
„Viața mea se arde la flacăra luminii tale, iar eu deja pot spune că am depășit stadiul de a te iubi, pentru că am transformat dragostea de tine în dumnezeire. Eul meu nu mai este pustiu și asta pentru că tu ești în mine deja!…Nici inimă nu mai am…pentru că tu mi-ai azvârlit-o afară și te-ai așezat în locul ei, ca o flacără vie ce mă poartă în drumul găsirii de Dumnezeu. Te neiubesc iubindu-te, iubindu-te te neiubesc!”
Plimbările prin parc, prin pădure, erau încântătoare și ele. Venise aici fără nicio speranță de viață iar acum această iubire îi redase tonusul, voioșia. Se adânceau unul în privirea celuilalt nedorind să mai audă și să mai știe de nimic în afară de dragostea lor, această iubire smulgându-le adesea lacrimi de fericire.
Nea Pană le era însoțitor de cele mai multe ori, având grijă de poet, ca acesta să nu se obosească prea tare. Iubirea înfiripată între cei doi îl bucurase nespus. Înțelegea că aceasta putea să constituie pentru amândoi o adevărată terapie, menită să-i smulgă din iad și să-i conducă direct în rai.
Poetul trebuie să meargă la București pentru a se opera, convins fiind că totul va fi bine, că Dumnezeu nu-i scosese în cale iubirea ca să-și piardă speranța, ci dimpotrivă!
Despărțirea e grea, Ea se teme că poetul o va uita, chiar și nea Până, și toți cei din jur erau neîncrazători că El se va reîntoarce la iubirea sa.
Mărturisește că „extracția chirurgicală m-a slăbit de puteri însă mâna de artist a doamnei Emilia (doctora) mi-a decorat operațiunea într-un pastel ale cărui culori trimit mai degrabă la Eden”.
Întoarcerea poetului la complexul balnear este primită cu mare bucurie atât de medici cât și de pacienți. Toți îi cereau sfatul, toți își spuneau păsurile, toți îi cereau ajutorul pentru modernizarea condițiilor din complex, pentru înnoirea aparaturii medicale, etc., lipsuri pe care le cunoștea și el foarte bine.
În camera de hotel îi vorbește iubitei despre numele pe care i-l va da cărții sale pentru care s-au strâns numeroase poezii: „Lumina nelumescului” apoi începe să-i recite din creațiile sale în timp ce ea îl asculta fermecată. La restaurant dansează înlănțuiți, fără să le pese de privirile celor din jur. La un moment dat se despart, fiecare pleacă în orașul său, la treburile sale, iar după această despărțire începe între ei o perioadă lungă de corespondență.
Niciodată poetul nu i se va adresa pe nume, considerând acest fapt ca pe ceva banal, ci o va numi cu tot felul de apelative pline de iubire:

• „Lumina nelumescului meu”: („mi-e tare drag să te știu săpată în inima mea, tare drag mi-e…”);
• „Neprețuitul existenței mele”: („Nici o clipă nu și-a trecut trecutul pe lângă mine fără să aibă chipul tău drept esență a trecerii sale.”
  „Sunt mai sigur pe mine știindu-mi sufletul animat cu tine, știindu-mi știutul satisfăcut de atât tu. Un tu pentru o sută de ani!”
  „Mi-era teamă c-am să mor. Ei bine, nu mai vreau să-mi fie teamă.”)
• „Taina firii mele”- tot un apelativ de poet, căruia i se părea prea lumesc să-i spună pe nume: („Dumnezeu a vrut să mă găsești, ori poate numai El o știe, chiar El mi te-a trimis și, din aproape mort, iată-mă plin de vitalitate, iar vitalitatea mea ești tu!”)
• „Minunea dragostei mele”: („Și sufletul mi-e plin de tine, plin, preaplinul lui îmi dă nădejde și mi-e drag să mă știu atât de posedat cu tine”)
  -o numește „Miraj” pentru că „acest miraj m-a condus și m-a condus spre ceea ce cu dragoste numesc „LUMINA NELUMESCULUI”
• „Vrajă a existenței mele”, „Nemărginirea dragostei mele”, „Nețărmurit izvor al dragostei mele”: („TU nepreț al comorii sufletului meu, tu, ce mi-ai dat vlaga pentru LUMINA NELUMESCULUI, tu care-mi dăntuiești peste cuvintele din LUMINA NELUMESCULUI”, „Cerul însuși este prea mic pentru dragostea noastră”!)
• „Împlinirea mea”: („…mi-ai devenit echilibru,mi-ai devenit izvor de gânduri, mi-ai devenit esența de existență căreia, de ce n-aș recunoaște?! tot tu îi ești dimensiunea primă.”
  „Nu mai am loc în suflet, mi-ești numai tu. Și-s fericit! O fericire minunată ce mă poartă peste comun”.)
• „Prințesă”; „Curcubeu al simțămintelor mele”, „Neliniștea mea”, „Încântarea mea”, „Visul meu dintotdeauna”, „Lumina mea de Ceruri trimisă”, „Miracolul meu”: („Ce minunăție să ajungi la dumnezeirea iubirii…te dumnezeiesc atât cât poate un suflet de poet să o facă, atât cât poate poetul, te divinizez! Numai prin tine… iubirea mea de Dumnezeu este desăvârșită, numai prin tu…Numai prin tu, închinăciunea mea față de El este profundă și smerită, numai prin tine, numai prin tine…”)
• „Dezmierdarea mea”, „Minunata mea cea mai frumoasă încântare”: („Tu, taină a lumii mele comune, mi-ești dezlegarea tuturor secretelor și cu tine înălțat în simțăminte, mă prezint în fața lumii mai înnobilat, mai sigur pe mine, și purtat de o neînchipuită încredere și grijă față de oricare din aproapele meu”)
• „Freamătul sufletului meu”, „Aurora viselor mele”, „Nebănuita mea întâmplare”, „Mireasma trăirilor mele”, „Sindromul iubirii mele”: („Te vreau să te știu liniștită în neliniștea gândurilor tale înspre mine, asigurându-te că nici măcar o fracțiune pământească a trecerii nu-mi va ieși dintre simțăminte ca să nu mai vorbesc de minunatul fluid al comunicării).
• „Ecoul zbaterii mele”, „Frumusețea zbaterilor mele”, ” Calea destinului meu”: („Sabia este în mâinile tale, iar gâtul meu este așezat pe buturuga destinului. Taie ori sărută!”)
• „Visul închinării mele”, „Neînchipuita mea minune”, „Iubita mea”, „Mireasma mea”, „Tulburarea mea”, „Nelumeasca mea iubire”: („Haide, iubirea mea, să trecem peste Romeo și Julieta, peste Tristan și Isolda, să trecem peste tot ce înseamnă dramă ori tragedie în dragoste și să dăm lumii povestea de care n-a avut parte niciodată.”
  „Unde-mi ești?…De ce taci?/Cum îți este?/Cum poți rezista?”)
• „Bucuria mea”, „Tâlcul inimii mele”: („Cât de minunată este această așteptare în care mă topesc dorindu-te ca pe cel mai minunat izvor de imunitate în fața fărădelegii cu care natura mă seacă în fiece clipă scurtându-mi segmentul de A FI în această lume.”)
• „Minunata mea, cea mai frumoasă întâmplare”..
  Poetul, topit de dorul femeii iubite, își găsește alinarea doar în aceste scrisori în care se simte tot framătul și tot tumultul unei iubiri fără seamăn. Trăiește din amintiri…
  -„Minunata mea iubire”, „Minunea mea”: („În fiecare cuvânt tu mi-ești silaba dintâi, în fiecare privire, tu-mi ești raza dintâi, în fiece respirație, tu-mi ești dinaintea cerului ce se îngrămădește să dea buzna în plămânii mei, în tot ceea ce scriu, nu mai ești doar cea dintâi, ci ești totu-mi, totu-mi, totu-mi…”)
• „Regina”- scrisoare în care își mărturisește dorul și așteptarea chinuitoare de a se reîntâlni, de a fi din nou împreună…
  Propunându-i-se o misiune în America Latină, ca atașat cultural, merge să-și vadă iubita, cu care se mai întâlnise între timp, chemând-o în locul în care se cunoscuseră, pentru câteva zile.
  Întâlnirea este emoționantă ca de obicei, dar ea nu este de acord cu plecarea lui la Caracas însă nici nu voia să-i stopeze ascensiunea profesională: („…aș fi vrut să fii aici la nașterea micuțului. Aș fi vrut să văd sclipirea aceea, țâșnindă din ochii ăștia care au adunat atâta bunătate și cumințenie în ei.”
  „Iubitule, urmează-ți chemarea! Mi-e greu dar am să aștept cu încredere ziua în care mă vei lua la tine…Oricum, în toamnă urmează să nasc și, dacă Bunul Dumnezeu o vrea, în primăvară vom fi toți trei!”)
  El era foarte apreciat și în Caracas pentru volumele scrise și traduse acolo în totalitate.
  Deși plecarea sa urma să fie peste 23 de zile, lucrurile se precipită și trebuie să plece mult mai repede, pentru o întâlnire cu președintele venezuelean.
  Din cauza șocului provocat de plecarea sa, Ea se internează în spital, unde rămâne pentru două săptămâni.
  La un moment dat, profesorul îi înmânează un plic, sosit din Angola:
  „Dumnezeiască mea iubire”,
  „Și simt cum clipă de clipă/ mă sting ușor,/iubita mea,/ și mă destramă departele de tine.”
  „Lumina ta mă luminează (peste stins)/ și poate tocmai de-aia/ mi-e stinsul mai ușor,
  mai las în urma-mi lacrimi,/ durerile săpate-n sarea lor,/ să-ți țină trează amintirea mea,/ ia, colo un nebun de tine iubitor,/ ieșit acum din jocul lumii,/ intrat deja în stins ușor,/ cât să-i lumine dragostea de tu,/ urcușul către cer…iubita mea, mă sting ușor,/ ușor, ușor, mă sting,/ regina mea…”)
  În timp ce își face duș ea ascultă știrile de la radio…Și, ce aude?
  „…azi noapte, cursa aeriană ce lega capitala angoleză Luanda de Rio de Janeiro, s-a prăbușit în Atlantic. Nu există supraviețuitori.
  Ministerul român de Externe anunță că printre pasageri se afla și noul atașat cultural al României pentru Venezuela, poetul…”
  A leșinat iar când s-a trezit era la spital în perfuzii: „Profesore, vreau să se nască acest copil și să fie exact ca tatăl lui…Exact ca el, deși nu cred ca Dumnezeu să mai lase vreo făptură așa cum a fost el.”
  „Profesore, vreau să mă asigur că voi fi bine când i se va lansa cartea. Ultima lui carte, scrisă pentru mine!…Cea mai frumoasă poveste de dragoste…M-a dumnezeit…Oare va pricepe cineva dumnezeirea iubirii, profesore? O va înțelege vreodată cineva?”
  Da, „Toată povestea lor de dragoste se dumnezeise și poetul dusese iubirea lor în dumnezeire, lăsându-ne nouă DUMNEZEIREA IUBIRII.”
  Poetul Marin Beșcucă este o persoană care știe prețul iubirii și o tratează în cartea sa ca atare, dând dovadă de multă sensibilitate, de prețuire a sentimentelor adevărate.
  Sacrificiul în numele iubirii este cea mai de preț dovadă a sentimentelor unui om. Poetul tratează iubirea la cele mai înalte standarde, cufundând-o în dumnezeire.
  Scrisorile de dragoste din volum sunt de o intensitate copleșitoare. Ele m-au dus cu gândul la scrisorile lui Lorelei, din romanul cu același titlu, (al lui Ionel Teodoreanu), către Catul Bogdan (soțul său), numai că aici contextul e diferit. Dar aceeași sensibilitate, aceeași frumusețe sufletească, aceleași explozii sentimentale care emoționează cititorul, care-l determină să citească avid pagină cu pagină, scrisoare cu scrisoare.
  Nici aici sfârșitul nu este fericit, în Lorelei moare ea, în acest volum moare el…
  Destine tragice dar care iubesc până dincolo de lumesc, a căror iubire se înscrie în elita dumnezeirii și nemuririi!
  Nu pot decât să-l felicit pe autor, să-i doresc succes pe acest drum frumos, dar de multe ori dovedindu-se sinuos, pe care a pășit cu multe speranțe de împlinire.
• Florentina Savu Membru LSR & UZPR, autor de recenzie

Redactor șef Camelia Boț