M-aștepți, mare-nvolburată An de an, pe malul tău, De albastrul tău furată Mi-e privirea de flăcău.
Ai strâns VORBE și amintiri Unind doruri cu DESTINE, PURURI, plină de sclipiri Ai spălat MĂȘTI clandestine.
VREREA ta parcurge timpul, Și mă-ndreaptă spre talazul Ce cufundă anotimpul, Dragostei cerând răgazul.
Vreau răspuns la ÎNTREBARE: Spune-mi tu, MARE albastră, Când orgoliul rănit DOARE Cum deschizi altă fereastră?
Te-oi IUBI, frumoasă fată Cu pletele înspumate, JUR că șoapta ta-mi desfată Nopțile prea zbuciumate, Retrăiesc ce-a fost odată, Urme de valuri purtate…!
Tu să mă ierți că n-am găsit cuvinte cu care să te mint frumos, când greu apasă peste trupuri depărtarea care tot crește între noi, mereu,
Tu să mă ierți dacă, la rădăcină, stejarii mei au flori de borangic, prin ei coboară șubredă lumină, firimituri din veșnicul ,, nimic „,
Tu să mă ierți dacă pe ochi se cerne un vis pe care lumea nu l-a visat nicicând, eu scriu pe o tăcere cu mâna tremurând poemul de iubire rămas ca o părere…
Tai o felie de cer, din pâinea infinitului și o ung cu visarea… Storc norii pentru un strop de senin, să-mi îndulcesc viața savurând aroma unui curcubeu. Nota de plată o las pe marginea unei clipe de aur. Timpul este mereu victorios.
În limba română, pe lângă regula generală a acordului predicatului cu subiectul, în persoană şi număr (eu citesc, el vorbeşte, noi plecăm, Ana şi George scriu etc.), mai există şi acordul prin atracţie şi acordul după înţeles. Acordul prin atracţie înseamnă că, uneori, predicatul nu se acordă cu subiectul lui, ci cu un alt cuvânt din propoziţie, care are mai multă greutate, ca înţeles, sau care este mai aproape de predicat (exemplu : Era odată un moş şi o babă…/ Pe luciul ghetei se reflecta lumina lunii şi strălucirea stelelor etc.).
Acordul după înţeles are loc atunci când subiectul este exprimat printr-un substantiv cu formă de singular, dar cu înţeles colectiv, determinat de un alt substantiv la plural care indică elementele componente ale colectivului : O grămadă de oameni au întârziat.
Majoritatea este un substantiv din această ultimă categorie, adică are formă de singular, dar înţeles colectiv. Acordul se face corect în funcţie de context. Dacă substantivul majoritatea este însoţit de un atribut exprimat printr-un substantiv la plural, se va spune, de exemplu : Majoritatea elevilor au plecat (cu verbul la plural). Dacă substantivul nu are un atribut, care să facă referire la elementele pe care le presupune colectivul, dar enunţul are sens, atunci acordul se poate face la singular : Majoritatea a hotărât ce este de făcut.
Aspectele menţionate anterior pot ajuta la exprimarea corectă a acordului, în cazurile in care apare substantivul majoritatea, dar mai trebuie subliniat că orice vorbitor trebuie să fie atent şi la accentul logic al mesajului şi să facă acordul şi în funcţie de acesta. De exemplu, se poate spune corect : Românii sunt nemulţumiţi, pentru că majoritatea sunt săraci(cu acord la plural, chiar dacă nu există un atribut « lămuritor », dar sensul logic, de plural, rezultă din prima propoziţie).
În legătură cu exemplul din titlul articolului sau cu altele similare, putem spune corect : Majoritatea este de acord să amânăm plecarea/ Majoritatea elevilor sunt de acord cu acest regulament / Deputaţii au dezbătut mai multe legi şi, la final, majoritatea a aprobat două/ Majoritatea deputaţilor au aprobat legile discutate etc.
Idealurile de Florin Dediu Suceveanu Parc-a fost odinioară… Mi-ai desțelenit privirea, Ca să-ți văd nemărginirea, Mare, pentru prima oară… . Cerului abis firesc, Ochilor liberă cale, Zbuciumul apelor tale, Zbuciumul meu sufletesc… . Ai străfundul liniștit Și doar fața frămîntată, Însă fața-mi nu arată Sufletul meu răscolit… . Prin oricît de-nalte valuri Nu-ți măsoar-adîncul vîntul Și n-atinge-n veci cuvîntul Ale mele idealuri… 1986
Ce vacanțe am gustat, atunci pe vremea noastră, Adunați la gârlă-n sat când bătea astru-n fereastră. Cu o voioșie tare, ne-aruncam cu foc în apă Căci era arșiță mare, ne ardea glia sub talpă.
Hohote creșteau cu carul, împrejur doar voie bună, Ce-aș mai trece azi hotarul, să las toamna care-mi tună. Ne-așezam pe iarba moale, obosiți de-atâta slavă, Dar n-aveam deloc răbdare, ne scăldam fără zăbavă.
Pe la malul gârlei calde pășteau gâștele de zor, Când intrau ca să se scalde, ne surzeau cu glasul lor. Tulburau apa îndată când se bălăceau pe fugă, Cu gândirea lor șireată, lângă noi voiau s-ajungă.
Uite-așa, zile în șir, cât vara ne-a dat târcoale, Furișați de-acas’, tiptil, ne scăldam la gârla mare. Azi privesc adânc pe geam, mi-amintesc de-acele clipe, Ce modești noi mai eram, doar cu zâmbetele-n pleoape.
Ce n-aș da pe-acest portret, să rup al vieții zăgaz, Armonii să-mi cadă-n suflet, nu doar lacrimi pe obraz.
Come mai mi sento triste? Come mai questo stato persiste? Ieri ero felice e serena, Oggi posso sorridere appena! Oh, tristezza, vattene, vattene via, Io aspetto che torni l’allegria! Ero una spienserata cerva, Mi hai attaccato, crudele belva, Saltandomi addosso dall’oscura selva! Quella fitta, senza sentieri o raggi di luce Mi hai rubato la serenità e la mia pace come un rapitore rapace… Come mai mi sento triste? E perché questo stato persiste? Oh, tristezza, sei una tempesta Di mille pensieri nella mia testa, Quelli neri che non mi danno tregua E che stanno cadendo su una terra ambigua, Senza strade alternative, tragitti o sentieri. Le tue nuvole han coperto il sole di ieri, Nascondendo il cielo azzurro e sereno! Oh, tristezza, mi hai rubato l’arcobaleno Che splendeva sulla mia volta celeste Invadendo la mia anima come la peste! Oh, tristezza, sei un terribile uragano Che ingoia pian piano l’intero oceano, Le sue onde si alzano fino al cielo, Fra nuvole ed onde, un splendido angelo Sorridente scende, adagio, su un raggio, Accarezzandomi, mi sussurra: „-Il coraggio Tienilo ben stretto per mano, La tristezza andrà via piano, piano”! Oh, inizio già sentire la fragranza Del fiore della Speranza! Cristina Mihăiloiu
Zbor spre înălțimi 