În perioada aceea aveau mult de lucru. Începea sapa la cucuruz și la vie. Porfiria ar fi dat viile-n parte, la careva din sat, să le lucreze, dar n-au fost de acord copiii. „Tu mică, cum să dai la altcineva să lucre jiile lu' ticu ?” i-a zis odată Sandu, feciorul hăl mare. Să le dai în parte însemna că erau date cuiva din sat să le lucreze, iar toamna, după culesul strugurilor, cel cel le dădea, lua o cotă parte din recoltă sau din must, iar cel ce le lucra, lua restul. Sandu ar fi vrut să vină și el la sapă, însă muiere-sa trebuia să nască și i-ar fi plăcut să fie lângă ea când se va întâmpla fericitul eveniment. Doar că femeia, asistentă medicală la spitalul din oraș, s-a hotărât să se interneze înainte să nască, să fie sub supravegherea medicilor, colegilor ei, așa că l-a trimis pe Sandu să-i ajute pe ai lui la sapă. Celălalt fecior, Florea, se vedea seară de seară cu Petrina, o fată de seama lui, ce locuia pe cealaltă uliță. Stătea cu ea până noaptea târziu, iar dimineața abia se putea trezi să prindă cursa, să meargă la școală. Dup-amiaza ar fi vrut să doarmă măcar o oră, după ce ar fi venit acasă, însă îi era rușine de ce-ar fi zis maică-sa, Porfiria, că ei au atât de mult de lucru și lui îi arde de somn. Gheorghe, tatăl lor, dormea de amiază doar duminicile ori în zilele de sărbătoare și avea o vorbă pe care o zicea de fiecare dată: „O viață ai, șî tu ț-o dormi...” De multe ori când el lucra în tura de noapte venea acasă dimineața, se punea jos un ceas, două, după care se trezea și se apuca de treabă. Într-o duminică după prânz, Florea n-a mai avut chef să mai meargă la meciul de fotbal cu băieții și s-a pus să doarmă un ceas. Era o zi de vară mult prea frumoasă, iar mama lor, ca de obicei, dormea după ce a mâncat de prânz. Fiica cea mai mică, Ancuța și-a întins o pătură în grădină și s-a întins la soare, cu o carte în mâini. Florea a dormit până târziu, noroc cu soră-sa că l-a trezit, că altminteri s-ar fi întins cu somnul pân-a doua zi dimineață. După ce și-a dat cu apă rece pe față, a coborât în conie. Îi era foame, musai să mânânce înainte să plece să se vadă cu Petrina. Maică-sa, Porfiria, tocmai ce a pus lespedea cea mare la încins, pe sobă. A rugat-o Ancuța, de dimineață, să le facă niște scoverzi cu urdă și cu mărar. Mirosul primelor scoverzi a adus-o din grădină și pe fată. S-au pus cu toții să mânânce. Băiatul a înfulecat rapid două scoverzi și s-a ridicat de la masă să plece. Maică-sa, cu gura plină, l-a întrebat unde se grăbește, iar el s-a înroșit și a lăsat privirea în pământ: „Nicăirea, tu mică!” Femeia a râs și a mușcat sănătos dintr-o scovardă întreagă, după care a băut o gură de vin din pahar. „Apăi mă dragu’ mamii, io bag de samă că tu ai o drăguță, că prea lipsăști nopțâle d-acas’!” Băiatul s-a oprit și s-a uitat pierdut înspre sora lui mai mică, cerându-i din priviri ajutorul. Fata și-a întors ochii în partea cealaltă, abținându-se cu greu să nu izbucnească-n râs. „Ce crez’ că io n-am văs’t cum plecai sara șî vineai târzâu înapoie?”, a continuat muierea veselă și a mai luat o gură de vin. Băiatul n-a mai putut să scoată nici un cuvânt. Ar fi vrut să-i povestească mamei despre iubita lui, despre ce fată minunată e și cât de mult o prețuiește, însă și-a amintit că i-a promis Petrinei că n-o să spună nimănui despre ea... A rămas așa, nemișcat, deși prin minte îi treceau nenumărate cuvinte și imagini, iar oricine ar fi zis ceva rău despre Petrina lui, ar fi avut de-a face cu el. Vasilică, mezinul, ghiftuit bine cu scoverzi, a deschis gura și a vrut să spună, că da, are drăguță. N-a mai apucat s-o facă, pentru că în momentul acela, Ancuța, așezată lângă el, i-a dat copilului un cot în spinare, încât s-a pornit pe sughițat și a întins mâna după paharul cu apă aflat în celălalt capăt al mesei. „Di ce dai tu, Ancuță?” s-a revoltat Vasilică, iar sora lor a pufnit în râs și a mușcat sănătos dintr-o scovardă. „Pe cin-ai tu drăguță?” nu s-a lăsat mama, țintuindu-și feciorul cu privirea. În acel moment Florea a deschis ușa de la conie și a țâșnit afară, în răcoarea serii, spre surprinderea mamei sale și a fraților lui, mai puțin a Ancuței, care continua să râdă cu poftă. S-a îndreptat spre poartă și în spatele lui a mai auzit-o pe sora lui mai mică, cum îi spunea mamei: „Mai lasă-l tu, mică! Că și dumitale te ascundeai ca să te vezi cu ticu’!” A doua zi, dup-amiaza, după ce s-au întors de la școală și au mâncat, s-au dus cu toții la sapă, la vie. O muiere din vecini a trecut mai deunăzi pe lângă via lor și a văzut că „Buruiana-i tătă cât jița de mare. Tu Porfirie, trăbă să mereț’ s-o săpaț’! Că tătă lumea o săpat jiile, numa’ a voastre o rămas nesăpate...” În ziua aceea a venit și Sandu să-i ajute. Au vrut să meargă doar frații mai mari, însă mama lor nu le-a dat voie, a vrut să se ducă și ea cu ei. Via-i amintea de Gheorghe al ei, fiecare pom și viță plantate de el aveau o poveste, iar ea își amintea cu drag de ele... *** ... era gravidă cu Sandu, când Gheorghe al ei a plantat primii butași de viță. S-a dus cu el sus în deal, la vie. Ar fi vrut să-l ajute, însă bărbatul n-a lăsat-o să facă nimic. I-a așternut un lepedeu să șadă pe jos, la soare. I-a zis că atâta vreme cât ea, muierea lui, îi poartă copiii, n-o să lucreze, chiar de s-ar prăbuși cerul peste ei. Apoi s-a apucat de săpat gropile pentru butașii de viță. Era destul de rece în acea primăvară. Porfiria și-a luat pe ea un sfetăr de lână. Omul ei, cum lovea pământul cu atâta putere și pricepere, a început să transpire. Și-a dat jos laibărul și a rămas doar în chimeșă, iar ea, femeia lui, se uita la el și-l iubea din toată ființa cu o dragoste pe care o simțea până-n măduva oaselor, fiind atât de mândră că-i poartă copilul în pântece... La amiază, după ce Gheorghe a reușit să planteze câțiva butași, s-au așezat să mănânce din cele pregătite de Porfiria. La un moment dat, nu departe de ei, s-a auzit o bubuitură ca de tun și un urlet parcă venit de undeva din străfundurile iadului. Tulburat, Gheorghe s-a ridicat în picioare și i-a zis femeii: „Stai aici, să nu te miști, auzâtu-m-ai?”. A luat-o la fugă înspre locul de unde s-a auzit zgomotul. A început să alerge tot mai tare, până ce a ajuns dinaintea unui hățiș de acăți și măcieși care-i blocau drumul. S-a strecurat printre ei cum a putut, chiar dacă i-a căzut pălăria din cap și era să-și agațe cămașa de câteva ori, ținând-o tot așa până ce a ajuns dincolo, dinaintea unui gărduleț de nuiele împletite, unde începea via lui Tănasă Cucu. După câțiva pași s-a oprit. A văzut-o pe Chivuța, muierea lui Cucu cum se tânguiește, urlă și își smulge părul din cap. Lângă ea, se căsca o groapă din care ieșea mult fum. După ce fumul s-a risipit cât de cât, lui Gheorghe i-a venit să vomite. Și-a pus mâna la gură să-și înăbușe un sentiment de greață și s-a uitat în jos. Pe fundul gropii zăcea ceea ce a mai rămas din Tănasă Cucu. Mâna lui stângă era smulsă din articulația umărului, fiind căzută pe o grămăjoară de pământ, iar cele două picioare erau zdrobite de la genunchi în jos. Omul avea gura deschisă într-un rânjet înfiorător, iar din colțurile ei se prelingeau picături groase de salivă amestecate cu sânge. Sub el se căsca o baltă mare de sânge amestecat cu pământ, rădăcini și scârnă. Gheorghe a sărit în groapă, s-a apropiat de trupul căzut și a pus mâna pe tâmpla omului, să-i verifice pulsul. A simțit o bătaie slabă, dându-și seama că Tănasă încă era viu. Și-a amintit de când a fost în război și s-a ascuns într-o groapă făcută de un obuz. Lângă el, a căzut trupul unui soldat neamț, decapitat. Capul i-a apărut câteva secunde mai târziu, prăbușindu-se-n apa murdară de pe fundul gropii cu un pleoscăit înfiorător. Gheorghe a început să tremure. Nu mai știa unde se află, ținea ochii închiși. Voia să se roage, însă nu-și mai amintea nicio rugăciune, murmura doar „Doamne, Dumnezeule, Doamne...” L-au trezit la realitate urletele lui Chivuța care se învârtea în jurul gropii și nu știa ce să facă. Gheorghe a deschis ochii. Nu avea voie să-și piardă cumpătul! Nu, nu atunci! În război a văzut destui camarazi pierzându-și mâini sau picioare și a simțit de atîtea ori moartea atât de aproape de parcă i-ar fi suflat în ceafă... Și-a încordat toți mușchii ca să-și oprească tremuratul și în ciuda mirosului respingător care venea dinspre trupul lui Tănasă, cu o voce extrem de calmă, a întrebat-o pe Chivuța ce s-a-ntâmplat. Femeia s-a oprit din urlat. Printre plânsete și lacrimi i-a zis că Tănas s-a apucat să sape o groapă mai adâncă, să planteze niște puieți de nuci. Pesemne c-a lovit cu arșăul un obuz îngropat acolo, din vremea războiului cel mare. Gheorghe și-a dat repede cămașa jos și a început s-o rupă în fâșii. Cu una dintre ele i-a legat strâns locul de la umăr în care Tănasă a avut mâna stângă și de unde sângele țâșnea fără întrerupere. S-a aplecat și l-a luat în brațe. „Bă Tănasă, bă!”, a șoptit Gheorghe. „M-auzi? Hai c-o să șie bine!”. Tănase a deschis ușor ochii și i-a văzut chipul crispat al bărbatului aplecat deasupra lui. A oftat încet. „Mă doare rău, bă Gheorghe...”, a reușit el să articuleze. „Grijania mamii lui de obuz!”. A suspinat și a icnit odată. Doar o singură dată. Scurt și capul i-a căzut într-o parte. Pe fața arsă de soare a lui Gheorghe au început să se prelingă lacrimi mari, de durere și neputință. I-a închis ochii cu degetele lui înnegrite și murdare. S-a uitat în sus, la buza gropii, înspre Chivuța. Femeia își mușca pumnii de durere, ca să nu urle și să nu izbucnească-n plâns. „Îi la Dumniezo acuma, tu Chivuță...”, a adăugat el. După care a căzut în fund și a început să plângă...
Întâi decembrie ……………………………… Fără preaviz te-ai stins române Cântându-ți glia neîntregită Și fii smulși deplâng absența, Îi leagă încă graiul. Eroii adunați în cripte Își cer ținutul, De strajă să rămână. Un curcubeu din trei culori În bernă se coboară, Un Antonescu care srigă: „Ostași, vă ordon: treceți Prutul!” Și l-au trecut cu gloanțe, Sfârșind pe al lor ținut. Înstrăinați și atârnați pe cruce, La troițe jelim toți sfinții, Pământul separat se stinge Pe iile cu flori, mai curge sânge, E sânge ce-am vărsat. Ramâi cu bine, dragul meu Vieru, Te port când îmi fac cruce, Tiraspolul l-a încarcerat pe fratele Ilașcu, Naționalistul revoltat, Din țară, Păunescu îi recită , Românii-s internați în rugă, Pe întâi decembrie strigăm : Ardealul, Moldova și Țara Românească!
O mînă stinge becurile toate, În noaptea asta e mai frig în pat Ori tu nu poți să dormi de gînduri, poate, Copil orfan, copil neadaptat! . „La somn!” e ordinul strigat ce-aruncă O palmă grea pe pleoapele de jar, Te faci mai mic în pat de-așa poruncă, Dar pe pustiuri umblă somnul iar. . S-au stins luminile în dormitoare, Miroase frigul a amoniac, Vin gînduri după gînduri, o vîltoare În creier de copil insomniac. . O fi și în mormînt așa-ntuneric? E tot mai frig, e tot mai inutil, Chiar și-un adult de-un cubicrombicsferic Vîrtej e devastat, dar un copil? . Nici Îngerul de Pază nu mai știe Prin beznă calea înspre patul tău Și suferă și El de insomnie Și-al tău delir e chiar delirul Său. . Ți-e dor cu lacrimi zilnic de acasă, De-a fi în jur așa cum ești în tine, Dar patului și beznei nu le pasă, Cum nimănui, și somnul nu mai vine, . De-oriunde-ar fi, el, binefăcătorul, De vise plin, de heruvimi cu fulgi, Să albieze-n pașii săi izvorul Realității spre tărîmuri dulci. . Sub plăpumioară crîmpoțești oftaturi, Scîrțîie scara, tună coridorul Și, prin ecou, se plimbă printre paturi, Cu pași de piatră, supraveghetorul… 1977
Lângă un murmur de izvor, Lângă zumzet de albine, Fluturi colorați din zbor, Se îndreaptă înspre mine. Mă înconjoară și se așază, Pe a mea înflorată ie, Parcă-n zborul lor dansează, A lor scurtă cununie. Desculță alerg prin vara, Dulce, caldă, colorată, Peste clipe las povara, Grijilor de altă dată. Mă grăbesc, că timpul trece, Nu vreau toamna să m-ajungă, Rog un înger să se aplece, Vara să o lase lungă. Știu, nu voi vedea pe toate, Frumuseți fără de număr, Vor rămâne nealergate… …bătrâneți mă bat pe umăr… …când voi bea a toamnei cupă… …că beau toți, precum se știe… …căuta-vor fluturi… după… …flori frumoase pe a mea ie…
Astăzi nu mai vreau canoane, din tipare vreau să ies, Am să evadez o vreme să simt iz de libertate Și-am să scriu în versuri albe, cu filozofie-n vers, Nu mai vreau să duc povara cu prozodia în spate
Cu iambii și troheii nu mai vreau să cochetez, Nu mai vreau să caut rime, să scriu versuri cadențate, Din canoane și tipare vreau să mă eliberez Și-am să scriu în stil modern, dar…. mă tem că nu se poate!…
S-ar supăra Eminescu și pe Labiș l-aș trăda, Pe Coșbuc, pe Păunescu şi pe toți poeții clasici, Pe Bacovia al nostru,….nu îi pot abandona Ei îmi stau la temelie, pentru mine ei sunt vajnici….
Miraj Ştii ce, iubitule mi-a şoptit Ea într-o seară târzie cu cer senin spuzit de stele şi lună plină privind la mine (de abia mai respira!) Ştii ce, aş vrea să ştiu cum de reuşeşti tu să nu îmbâtrâneşti s-alungi mereu timpul să nu-ţi brăzdeze faţa argintată de lună în noaptea aceasta numai a noastră în care îţi respir privirea, bătăile inimii la fel cu ale mele Aş vrea să cred că tot ce vezi florile, iarba şi cerul sunt chiar eu îngemănată cu tine că fără mine n-ai putea respira n-ai putea exista nici Tu şi nici Eternitatea! Că te-ai născut doar pentru mine Aş vrea să fiu în toate zvâcnirile inimii tale în toate celulele tale să mă răsfeţi cu privirea răscolindu-mi adâncul în care să te păstrez în veşnicia mea şi-a ta Aş vrea să cred că tu nu poţi îmbătrâni cât timp mă vei iubi… Ca-n clipa cea dintâi
Când lampa și felinarul brodau cu lumini pereții, Lumea nu era bolnavă nici de una nici de alta… Și plecau de bătrânețe, rând pe rând din barca vieții Pentru că înțelepciunii încă nu-i secase balta!
Oamenii erau mai teferi decât noi cei de acuma Prinși în hora lăcomiei, nu toți! Aș face păcate Pe care nu mi le-ar șterge niciun înger și nici huma În care mă voi în toarce, fiindcă altfel nu se poate!
Amintiri nepieritoare pe sub mintea mea stau treze! Ce păcat că nu mai este viu panoul de onoare! În zadar fac unii semne! N-are cum să învieze! Cine-și face timp s-asculte glasul unui oarecare?
Lumea-i tare ocupată cu nimicuri reci ca gheața! Unii nu găsesc minute să-i mângâie pe-ăia micii, Uitând că toți banii lumii nu iluminează viața Nici măcar cât felinarul din odăile bunicii!
Lampa mea de la o vreme își striga singurătatea! Am adus și felinarul! Și lumina lui e chioampă! De o viață biata lampă își căuta jumătatea! Ce minune! Felinarul s-a îndrăgostit de lampă!
