Lucian Domșa, din romanul Aneta, fragment

ANETA (part.30 – fragment din roman)

Nici nu s-a luminat de ziuă când o asistentă îmbrăcată în halat alb a deschis ușa, a intrat în salon și a aprins toate luminile. Cei de dinăuntru au început să se foiască și să-și deschidă, speriați, ochii. Începeau să se trezească, încetul cu încetul. În încăpere era un miros greu de transpirație, grajd și urină stătută. Femeia a încercat să-și țină respirația, câteva secunde și s-a dus direct spre geam, să-l deschidă. Petrișor încă dormea, iar asistenta s-a oprit lângă patul lui, s-a sprijinit de el, și a deschis larg fereastra. Răcoarea aerului de afară l-a trezit pe loc pe băiat. S-a ridicat în fund, buimac, și s-a uitat mirat la femeia care a trecut pe lângă el. Începea să se dezmeticească, acasă mamă-sa îl trezea cu încetinitorul, însă aici era cu totul altceva. Asistenta s-a oprit undeva pe la mijlocul salonului, a scos un termomentru din buzunar, l-a scuturat bine, si a întrebat, cu o voce puternică: „Cine-i Groza Vasile?” „Io!” a răspuns un bătrânel speriat din capătul celălalt, chircit sub pătură. Femeia s-a îndreptat spre el și i-a zis să nu facă nici o mișcare, că trebuie să-i ia temperatura. Afară, pe hol, cu capul într-o parte, sprijinit de perete, Aneta dormea ușor. Se trezea și deschidea ochii la fiecare zgomot din apropierea ei. Înainte cu câteva minute, omul care dormea pe cele două scaune s-a trezit și a căscat zgomotos. Un altul s-a ridicat dintr-o dată în picioare și a început să se plimbe agitat, cu pași mărunți, pe hol. Mergea până în capăt și se întorcea. Cei doi care au jucat cărți până târziu, în noapte, dormeau, fiecare, cu capetele pe mâini, pe masă, iar femeia care a mâncat parizer cu muștar sforăia, aplecată, cu capul în poala bărbatului care nu a închis un ochi toată noaptea. La un moment dat, Aneta a tresărit și a deschis larg ochii. Prin fața ei treceau două infirmiere, vorbind una cu cealaltă, și trăgeau după ele un pat pe roți. Și-a înăbușit un căscat și și-a întins picioarele. Nu mai putea să doarmă, trebuia să meargă la baie, în ciuda mirosului greu ce venea de acolo. Zamfira a dormit foarte puțin, s-a zvărcolit în pat toată noaptea. Nu era obișnuită să nu aibă copiii lăngă ea, mai ales pe Aneta, mâna ei dreaptă. I se părea că e pustie casa, chiar dacă în odaia cealaltă dormeau gemenele Aurica și Adelina, precum și Vasilică, mezinul. S-a trezit de câteva ori, ba ca să bea apă, că își simțea gura uscată, ba ca să meargă afară, la WC. Simțea, așa, ceva ca un ghem în stomac și nu știa ce să facă. Ultima dată când s-a trezit, a deschis încet ochii și s-a uitat direct pe geam. Era încă întuneric, nu s-a luminat de ziuă. Satul încă dormea, se auzea,undeva în depărtare, câte un lătrat de câine sau câte un strigăt de cocoș. Era obișnuită să fie în picioare atât de devreme, Nea Ion, când trăia, se trezea la ora asta ca să meargă la lucru, iar ea, muierea lui, trebuia să-i pregătească ceva ca să mănânce înainte să plece, și să-i pună pachet pentru amiază. S-a dat jos din pat și a aprins becul. Ghemul din stomac parcă o deranja tot mai tare. A băut o cană mare cu apă, a luat o coajă de pită uscată, și a început să o mestece. Petrișor s-a trezit de-a binelea. Parcă îi era frig acum. Valul de aer rece, de afară l-a înviorat. Durerea din stomac încă îl mai măcina, dar o îndura, ca un bărbat. S-a ridicat în fund în pat și s-a uitat în salon, spre ceilalți pacienți. Ar fi vrut să meargă la baie, dar nu știa unde. Știa doar că trebuie să iasă din încăpere și să găsească baia, undeva pe hol. Asistenta nu mai era în salon, i-a pus acelui pacient termometrul și a ieșit. S-a dat încet, jos din pat. Amețea, nu se putea ține bine pe picioare. S-a sprijinit de grătarul patului, și a făcut un pas ușor. Apoi încă unul, până ce a ajuns la fereasta deschisă. Și-a scos capul afară și a tras cu sete o gură de aer proaspăt. Și apoi încă una. Parcă se simțea mai bine. Se uita la luminile orașului amorțit care începea să se trezească la viață. Auzea, undeva departe, un zgomot de mașini care treceau încoace și încolo. Îi plăcea să stea la geam, mai uita de durerea de stomac, însă nevoia de a urina devenea tot mai apăsătoare. A mai luat două guri mari de aer proaspăt și s-a hotărât să meargă, afară din salon, la baie. Așa încet, cu pași mărunți. Se găndea la Aneta. Oare unde o fi? Înainte să fie băgat în salonul ăsta, ea l-a asigurat că-l așteaptă pe hol, afară, și că n-o să se miște de acolo toată noaptea. Poate o să dea de ea acolo. Sau poate că nu. “De dus acasă, nu s-o fi dus, că n-avea cu ce”, găndea Petrișor. A stat trează toată noaptea? A apucat să doarmă cât de cât? Gândul la Aneta l-a adus aproape de ușa salonului. A deschis-o brusc și mirosul de clor și de dezinfectant de pe hol l-a amețit dintr-o dată. Pe coridor era o lumină galbenă, puternică. A ieșit timid, afară, și s-a uitat, pierdut, când în dreapta, când în stânga, căutând cu ochii baia. Undeva în partea stângă a văzut niște oameni, și s-a îndreptat încet, spre ei, ca să-i întrebe unde e baia. Amețea, și se sprijinea de perete. Făcea un pas, se oprea scurt. Apoi încă unul și iar se oprea. Nu avea voie să cadă. Era bărbat, trebuia să se facă bine, să se întoarcă înapoi, acasă. Aneta și-a făcut curaj și s-a ridicat în picioare. Trebuia să meargă la baie, orice ar fi, chiar dacă mirosul ce venea de acolo era unul care îți întorcea stomacul pe dos. A făcut câțiva pași, și a intrat în baia femeilor. A ieșit după câteva minute, și s-a dus direct la fereastră. A deschis-o larg și a sorbit o gură de aer proaspăt, cu nesaț. Încă nu s-a luminat de ziuă. Se uita, de pe geam, în curtea spitalului. Vedea ghereta paznicului, de la intrare, îl vedea pe paznic, înăuntru, cum stătea pe un scaun, și, probabil, moțăia. Afară, lângă ușa de la intrare, doi câini dormeau tolăniți pe un preș. Se gândea la Petrișor, oare s-o fi trezit? Cum e? Îl mai doare stomacul? S-a ocupat cineva de el? I-au dat vreun tratament? Vreo injecție? Vreo doctorie? Ar fi vrut să intre în salon, la el, dar nu avea voie. I s-a spus că doar după vizita medicului poate să intre. Salonul în care era băiatul era undeva, în dreapta ei. Instictiv s-a uitat încolo, și l-a văzut pe fratele ei, Petrișor, venind încet, spre ea. Se clătina și se sprijinea de pereți. A alergat într-un suflet spre el. Zamfira a ieșit din casă, încet, ca să nu facă gălăgie, să-i trezească pe cei mici. Începea o nouă zi, urma să se ocupe de gospodărie și de animale. Cum Aneta și Petrică nu erau acasă, trebuia să vadă ea de oi și de cal. S-a dus spre bucătăria de vară și a aprins focul în sobă. Îi venea să plăngă, era speriată, nu știa nimic de băiatul ei. Cum e acolo la spital? Ce i-or fi făcut copilului? Dar Aneta? E acolo cu el? Or fi apucat să doarmă, copiii ei? A stat, nemișcată, acolo, în conie, căzută pe gânduri, minute în șir. Apoi și-a amintit că trebuie șă pună la opărit fiertura pentru porci. Când trăia Nea Ion, după ce n-a mai mers la lucru și s-a pensionat, tot ea se trezea prima din casă, iar dumnealui, imediat după ea. El o simțea când se dădea jos din pat și când se mișca prin odaie. I-a povestit Zamfirei că, atunci când era prizonier în lagăr, dormea doar câteva ore pe noapte, un somn chinuit și plin de vise. Doar gândul la ea l-a ținut în viață, de multe ori ar fi vrut să se sinucidă, să se arunce, pur și simplu, cu pieptul gol în gardul de sârmă ghimpată ce împrejmuia lagărul. Amintirea cu Nea Ion i-a umezit ochii, și a trezit-o la realitate. Era prima noapte când Aneta și Petrișor nu erau lângă ea. Avea multă treabă, ziua era lungă. A tras aer în piept, a suspinat adânc și a plecat spre magazie, să aducă lemne pentru foc. Aneta a ajuns repede lângă Petrișor și l-a prins de braț. L-a pupat zgomotos pe obraz. Băiatul se clătina ușor, dar zâmbea. Se bucura că și-a întâlnit sora mai mică, era îngrijorat, nu a știut nimic de ea. I-a zis că trebuie să meargă la baie, și că nu știa unde e baia. Fata i-a arătat o ușă, pe care scria litera B mare, situată la câșiva pași de ei. A intrat în baie, iar Aneta l-a așteptat afară. Pe holurile spitalului a început agitația de dimineață. Femei și bărbați în halat alb treceau, unii pe lângă alții, își ziceau “Neața bună” și se îndreptau fiecare spre locul unde aveau treabă. La un moment dat un domn mai în vâstă, cu un stetoscop la gât a trecut pe lângă ea, iar o asistentă mai tânără i-a zis: “Bună dimineața domnule doctor!” Bărbatul i-a răspuns grăbit: “Bună dimineața”, iar Aneta s-a uitat lung după el și s-a gândit la Viorica, cumnata ei, care era asistentă, aici, la spital. Oare o fi de serviciu? Ar trebui s-o caute neaparat și să-i povestească despre ce i s-a-ntâmplat lui Petrișor. Ea va putea să-l ajute.

(VA URMA)

Redactor șef Camelia Boț

Cuvântul zilei cu Relu Popescu

Redactor, coordonator Relu Popescu

Redactor șef Camelia Boț

Mihaela Avram

ETERNUL EMINESCU

Oh, cât aș vrea să-ți povestesc,
La câte versuri m-am oprit,
Și chiar de-aș vrea să-ți mulțumesc
E prea târziu de-un Răsărit!

Căci ai apus mult prea devreme
Și-adâncul tău e-acum al nostru.
Dar strălucind printre poeme
Orice cuvânt devine astru.

Tu n-ai murit!-așa se spune
Doar te-ai născut de mii de ori.
Clepsidra timpului ți se opune,
Iar tu trăiești prin vers, în noi!

(Mihaela Avram)

Redactor șef Camelia Boț

Marian Florentin Ursu

EPAVĂ ÎN APUS

de Marian Florentin Ursu
*

Îmi îndrept privirea spre marea de jad
să mai simt o briză dincotro vine,
parc-aș fi îngropat între ceruri și iad
și oceanul îl trag peste mine

Ieri eram o epavă plutind spre apus,
azi sunt ancoră prinsă-ntr-o zare,
nu mai știu nici eu unde e polul opus,
rătăcit de busole solare

Nu mai simt oceanul în artere pulsând,
corăbii nu zăresc de aproape
doar pe tine te văd prin lunete de vânt
ca o insulă crescând dintre ape.

Redactor șef Camelia Boț

Mariana Pezzolo

Soarele-n palmă

Cu soarele-n palmă alerg către tine,
Buchetul de raze ți-astern la picioare,
Căldura iubirii pornită din mine
E-o flacără vie ce nicicând nu moare.

Chiar și la umbră sau pe răcoare,
E focul ce nu contenește,
De-i răsărit sau apus de soare,
E raza din suflet ce ne-ncălzește.

Cu sufletu-mi plin, când seara se lasă,
Zâmbesc către cer, întind mâna încet,
Iau soarele-n palmă și-l duc către casă,
E focul cel viu, al iubirii secret.

Drepturi de autor rezervate
Mariana Pezzolo
06.07.2021

Redactor șef Camelia Boț

Concurs duminical 28Iunie

Locul trei;
Spune, inimă…
     Coca Mahalu

Spune-mi, inimă de piatră
Cum deschid tainica-ți POARTĂ:
Cu-n DESCÂNTEC ce-nspăimântă
Sau STROP de agheasmă sfântă?

Lacătul tău blestemat
Doruri multe a ferecat,
Ziua, când se CRAPĂ-n zori
Cu lanțuri le înfășori.

Ți-aș răsuci cheia-n PÂNTEC
Și ți-aș cânta un vechi cântec,
Ce din OCHI să-ți SOARBĂ jalea
Și să lumineze calea

Simțămintelor frumoase
De prea multe lacrimi stoarse
Și al gândului curat
Adânc, în tine PĂSTRAT.

Spune, inimă, la TOȚI
Cum oful din tine-l scoți
Și îl speli cu APĂ lină
Noaptea, când e lună plină,
Să-ți lumineze privirea
Împlinind astfel, menirea!

Redactor, coordonator Relu Popescu

Redactor șef Camelia Boț

Tîrnăvean Ana-Corina

MĂ IARTĂ, MAMĂ !

Mă iartă, mamă !
Curtea plânge
de dorul pașilor mărunți…
Nucul bătrân
creanga-și răsfrânge
și-i tot mai greu să poți ajunge
acasă-n satul dintre munți.

Mă iartă, mamă !
Casa noastră
de dorul tău s-a pustiit…
Din zbor, se-oprește
la fereastră
să-ți cânte,-o pasăre măiastră .
De-atâta dor, a amuțit.

Mă iartă, mamă !
N-am putere
din anii-ți grei să mai iau eu…
Te-am luat de-acasă
cu-a ta vrere.
Ți-aș da din viață-mi de mi-ai cere ,
să nu simți al anilor greu.

Mă iartă, mamă,
lângă mine
c-am vrut să fi, să te-ngrijesc…
În curtea ta
mai latră-un câine
de dor, până stăpâna-i vine…
Mă iartă, mamă, chip ceresc !

  • CARPE DIEM *
    ( drepturi de autor rezervate )

Redactor șef Camelia Boț

Poezia zilei 6Iulie

MĂ IARTĂ, MAMĂ ! ~Tîrnăvean Ana-Corina ~

Mă iartă, mamă !
Curtea plânge
de dorul pașilor mărunți…
Nucul bătrân
creanga-și răsfrânge
și-i tot mai greu să poți ajunge
acasă-n satul dintre munți.

Mă iartă, mamă !
Casa noastră
de dorul tău s-a pustiit…
Din zbor, se-oprește
la fereastră
să-ți cânte,-o pasăre măiastră .
De-atâta dor, a amuțit.

Mă iartă, mamă !
N-am putere
din anii-ți grei să mai iau eu…
Te-am luat de-acasă
cu-a ta vrere.
Ți-aș da din viață-mi de mi-ai cere ,
să nu simți al anilor greu.

Mă iartă, mamă,
lângă mine
c-am vrut să fii, să te-ngrijesc…
În curtea ta
mai latră-un câine
de dor, până stăpâna-i vine…
Mă iartă, mamă, chip ceresc !

  • CARPE DIEM *
    ( drepturi de autor rezervate )

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Mihaela Avram ~Haiku~

Roua florilor-
revărsată peste cer,
oglinda serii.
*
Raze de soare-
îmbrățisări furate
pe malul mării.
*
Tăcerea nopții-
Cuvintele nescrise
Pe chipul nostru
*
Stele strălucind
dincolo de cuvinte-
Eternitate
*
Floarea-soarelui-
zâmbetul pământului
un alt început.

*
Aripi de păsări
înălțări de cuvinte-
îmbrățișare.
*
Pod spre curcubeu-
floare deschisă spre cer
în pieptul mamei.

Redactor șef Camelia Boț

Adina Florea

Mami, miroși a fericire

Mami, miroși a fericire!
Mi-a spus un înger dimineață.
Și m-a cuprins cu-a lui iubire
Și zâmbete pe față!

Și cum miroase fericirea?
L-am întrebat pe îngeraș…
El m-a cuprins, lin, cu privirea
Și mi-a șoptit cu al său glas…

Miroși a flori și a parfum,
A trandafiri portocalii,
A roze roșii ce, în drum,
Aduc miresme de copii!

Miroși a râs de bebeluș
Ce gângurește liniștit!
Miroși a mine în culcuș
Când m-așezai la adormit!

Miroși a frați și a surori
Cu zâmbet cald de dimineață,
Miroși a câmpul plin de flori!
Miroși a fericire toată!

Drepturi de autor rezervate
Adina Florea

Redactor șef Camelia Boț