în punctul din care au plecat oamenii nu se mai întorc; o durere marțială erodează de-a lungul anilor și copacii din colțul străzii sunt mai singuri; fericirea scapă din mână și amintirile se uită-n timp, zadar mai vrei să le cumperi… buze decolorate și moi sărută ramură cu ramură, să readucă la viață zâmbetul stins încet; adânc în inimă, ochii nu dorm noaptea… amintește-ți prima dragoste, o mai știi? când vine iarna, vântul rece o stinge, dar dragostea fragilă încolțește pe nisipul alb și ceața mâhnirii s-a prăbușit sub picior… dacă n-ai spus ce-aveai în suflet dragostea se pierde, precum călătorul însetat leșină în deșert… dacă n-ai venit încă, nici primăvara nu vine, chiar dacă se aude cântecul cicadelor, chiar dacă grădina ta e strălucitoare… picăturile dulci ale iubirii rămân în partea de jos a cănii, când inima e tristă și rătăcită pentru totdeauna…. în punctul din care ai plecat, nu te mai întorci… amintește-ți zâmbetul buzelor moi care-ți așteaptă sărutul… Flori Gomboș
ANETA (part.35 – fragment din romanul apărut anul trecut) În spate la Boltă era locul unde se adunau tinerii din sat, seara, îndeosebi la sfârșitul săptămânii, ca să stea de vorbă, să se distreze și să asculte muzică. Cu zeci de ani înainte, acolo a fost o casă mare a unuia despre care s-a zis că a fost chiabur, care a fost ridicat cu duba cea neagră și dus la Canal. Între timp, familia lui a fost alungată din sat, despre el nu s-a mai auzit nimic, iar casa a rămas pustie și au distrus-o și dărâmat-o sătenii. Au mai rămas acolo doar câteva dărâmături, lângă care a fost construită Bolta, singurul magazin sătesc. Printre acele ruine a crescut sălbatic iarba și multe tufe de acăț și de măceș. Vara, în timpul vacanței, stăteau acolo până noaptea, târziu. Într-unele seri, Toader A lui Mirică aducea un casetofon, dintr-ăla pe baterii și puneau muzică ușoară și ultimele șlagăre internaționale. El avea câteva casete audio de care era foarte mândru, de la un văr de-a lui din Timișoara, care i-a zis că a făcut cu greu rost de ele de undeva de peste graniță, de la sârbi. Nu lăsa pe nimeni să se atingă de casetele și de casetofonul lui, nu le dădea nimănui nici măcar împrumut, ca să le asculte. Mai erau și alții care aveau casetofon, în sat, dar aveau doar casete cu muzică populară. Iar lor nu le plăcea muzica populară, voiau doar muzica ușoară, disco și blues. Aurel, până ce nu a cunoscut-o pe Viorica și s-a însurat cu ea, era unul dintre cei care mergea des acolo, în nopțile lungi de vară. Dup-aceea, laolaltă cu Aurel au început să meargă și ceilalți frați: Traian, Aneta și Petrișor. Frații Mătrăgună aveau locul lor bine stabilit la întâlniri, întotdeauna ajungeau printre primii și se așezau de către capătul satului, cum ziceau ei, ca să-i vadă pe cei care vin. Într-unele seri, când nu aveau muzică, jucau cărți și table, iar în altele jucau fazan sau mimă. Lui Traian, care era cel mai timid dintre ei, îi plăcea să joace jocul cu sticla care se rotește. Zicea că așa mai prinde și el curaj, iar frații lui râdeau de el cum se înroșea și se fâstâcea când era rândul lui la sticlă. Se așezau mai mulți, unul lângă celălalt, în cerc, băiat lângă fată, și în mijlocul lor, pe iarbă, puneau o sticlă goală. Unul dintre ei învârtea sticla, iar dacă gura sticlei se oprea în dreptul Anetei, atunci cel care a învârtit sticla, trebuia s-o sărute pe Aneta. După care Aneta învârtea sticla, și jocul continua… În anul în care s-a liberat din armată, Dorin a lui Canciu, a ieșit și el în spate la Boltă. Tuturor le era frică de el, din cauza lui tată-său. Petrișor își amintea că în seara aia aveau muzică, de la casetofonul lui Mirică, și la un moment dat au început să danseze. După un timp, Canciu s-a dus direct la casetofon și a oprit muzica, le-a zis că el vrea blues. Ca să nu înceapă un scandal, Toader a lui Mirică a schimbat imediat caseta și a pus una cu blues. Imediat după asta, Canciu a luat-o pe Aneta la dans, și nici măcar n-a întrebat-o dacă voia sau nu să danseze. Fata l-a respins și i-a zis nu, că nu vrea să danseze cu el, și a încercat să-l îmbrâncească, dar flăcăul a prins-o în brațe și nu i-a mai dat drumul. Aneta povestea, dup-aia, cum că respirația băiatului mirosea a vin, și că a încercat să o sărute, dar nu a reușit, pentru că ea a țipat. Când a auzit țipătul, Aurel, fratele cel mai mare, a venit din spate și l-a pocnit pe Canciu direct în figură. L-a pornit sângele pe nas, a căzut în fund, și a început să înjure. S-au strâns toți în jurul celui lovit, iar Aurel se uita la el cu o privire plină de ură. Aneta era undeva, în spatele fratelui ei mai mare, speriată de ceea ce vede. Dup-aia Dorin a lui Canciu s-a ridicat, amețit bine,și i-a zis lui Aurel că-i o să-I arate el data viitoare. Că n-o să-l uite, că “Pe Canciu nu-l bate nime’ din satu’ ăsta! O să v-arăt io vouă cine-i Canciu!” Apoi a plecat, se clătina bine, și toți se dădeau la o parte din calea lui. A tăcut, câteva secunde, după care a continuat să înjure și să bombăne până ce a dispărut după colțul clădirii. Mai târziu, Aurel le-a făcut semn celorlalți frați că nu mai vrea să mai rămână, și că trebuie să plece, cu toții, acasă. Petrișor a ajuns în spate la Boltă, cu inima în dinți, s-a așezat pe o bordură, și a început să aștepte. Ar fi fumat o țigară, dar nu avea niciuna, că acasă nu îndrăznea să fumeze, să-l vadă mică-sa. Era întuneric în tot satul și era luat curentul. Oare va veni Paulina sau nu? Dacă nu va veni, va mai sta câteva minute și se va întoarce, tot pe furiș, acasă. Noroc că nu s-a întâlnit cu nimeni pe drum, că altfel... Paulina a lăsat-o pe Mătușa Anghelina moțăind pe un fotoliu, în conie, cu pisica-n brațe, și a ieșit tiptil din casă. Cu câteva momente înainte s-a întrerupt curentul, dar asta îi convenea, că putea să meargă să se vadă cu băiatul lui Mătrăgună. Nu știa de ce i-a venit să-l cheme, acolo, în spate la Boltă, dar acum, dacă a făcut-o, nu mai putea da înapoi. Va trebui să se ducă. Deși ar fi preferat să rămână acasă, pentru că în dimineața următoare trebuia să se ducă la servici, la Colectivă. S-ar fi dus de tot, acasă, în satul ei, să-și vadă mama și sora mai mică, dar îi era rușine de gura lumii și se temea că vor râde oamenii de ea și o vor arăta cu deștiul. Mătușa-sa Anghelina era o muiere în vârstă și rea, fată bătrână, nu-i de mirare că nu a fost măritată niciodată. Cei din sat o ocoleau, nici măcar vecinii nu-i călcau pragul casei ca să-i dea zâua bună. Se zicea despre ea, despre Paulina, că s-ar ține cu Traian a lui Hâțu, președintele de la Colectivă. Dar nu era adevărat, omul a angajat-o să mulgă vacile, că îi trebuia acolo o femeie mai tânără. Celelalte muieri mai în vârstă, care lucrau și ele la vaci, erau invidioase pe ea, că era mai tânără și că, vezi Doamne, Hâțu o place mai mult, pentru că întotdeauna, la mulsul de dimineață, el mulgea împreună cu ea, și râdeau amândoi și se simțeau bine. A ieșit pe uliță și s-a dus încet spre Boltă. Pe drum nu era nici țipenie de om, toți cei din sat stăteau în casele lor la ora aia când n-aveau curent. Petrișor a auzit un foșnet și niște pași, venind înspre locul unde aștepta. S-a făcut mic, ghemuindu-se după o tufă, ca să nu fie auzit. Era o liniște nefirească, se auzeau doar greierii și respirația accelerată a băiatului. Din când în când câte un sunet mai îndepărtat, sau tușitul vreunuia din casele din împrejur spărgeau monotonia nopții de primăvară. Paulina a înaintat încet, știa că el o așteaptă acolo. S-a oprit, undeva lângă o ridicătură de pământ, și a șoptit: „Petrișor, tu ești?” „Da, io!” i-a răspuns băiatul, din întuneric, înaintând spre ea. Cum au ajuns față în față, s-au oprit și nu au mai știut ce să facă. Dacă era lumină, lui i s-ar fi zărit roșeața din obraji până-n vârful urechilor, iar ei i s-ar fi văzut zâmbetul șăgalnic. Femeia a întins mâna, l-a apucat de închieietura mâinii, și s-au așezat amândoi pe o moviliță de pământ. Imediat după asta, băiatul a simțit fiori în tot corpul și, fără să-și dea seama, i-a strâns degetele-n palma lui. Paulina a chicotit, și s-a lipit mai tare de el, după care și-a lăsat moale, capul pe umărul lui. Îl simțea cum tremură și cât e de încordat și i-ar fi plăcut să-l ia în brațe și să-l mângâie pe păr. Petrișor încerca să-și oprească tremuratul, dar nu reușea. Ar fi vrut să se ridice-n picioare și să fugă de acolo, dar își zicea, în mintea lui, că nu e bine, că nu așa procedează un bărbat. Se întreba ce ar fi făcut Nea Ion dacă era în locul lui, dar nu-i venea nimic în minte, și atunci a rămas nemișcat și a ascultat respirația liniștită a femeii care-și odihnea capul pe umărul lui. După câteva momente, Paulina și-a ridicat ușor capul și a încercat să-l privească direct în ochi. Era mult prea întuneric, iar ea era ceva mai mică la înălțime decât el. În clipa aceea, Petrișor și-a întors, mirat, privirea spre ea, de parcă ar fi vrut s-o întrebe ceva. În acel moment, femeia i-a prins fața în palme, i-a simțit suflul respirației pe buzele ei, și l-a sărutat prelung și apăsat. Băiatul a primit sărutul ca pe o binecuvântare, a închis, instinctiv, ochii, și s-a lăsat copleșit de emoție. Nu știa dacă e real ceea ce i se întâmplă, și mai mult decât atât, nu-și dădea seama ce trebuie să facă și cum să reacționeze. Și-a deschis ușor buzele, iar femeia, cum a simțit acest lucru, a continuat să-l sărute din ce în ce mai apăsat, până când i-a scăpat un geamăt ușor, ca o rugă. Petrișor, cum a auzit acel geamăt, a prins-o de mână și i-a strâns în palmă degetele micuțe și fragile, iar cu cealaltă mână a început să-i mângâie părul blond. Paulina a mai scos un geamăt ușor, și a rămas acolo, încremenită în acel sărut prelungit. Ar fi vrut să stea așa pentru o veșnicie, iar noaptea aceea să nu se termine niciodată. Și-a simțit ochii umezi, dorea să plângă, acolo, în brațele băiatului. Parcă trebuia să-i ceară lui iertare că s-a lăsat amăgită de Mihai ăla, din satul ei, și i-a cedat, iar acum toți se uitau la ea ca la o femeie dintr-aia, și o ocoleau. Simțea că Petrișor are sufletul curat, i-ar fi plăcut să fie doar al ei și numai al ei... După câteva momente s-au auzit niște pași, și un horcăit. Petrișor s-a oprit, a strâns-o pe Paulina în brațe și s-au aplecat amândoi, ca să nu fie văzuți. Era întuneric beznă la ora accea târzie...
Iubirea ce ți-o port e MARE și știu că asta îmi e VREREA, Nu pun DESTINE la-ncercare și nici n-am să-ți provoc durerea. Trăiesc povestea de iubire, nu vreau răspuns la ÎNTREBARE. În JUR, e-atâta fericire! În viața mea, e-atâta soare!
Te voi IUBI fără măsură, chiar de mai am vise rebele. Înlătur MĂȘTI care-ascund ură și-am să zâmbesc mereu spre stele. Vreau PURURI să fii lângă mine și nu spun VORBE trecătoare, Îmi pun toată speranța-n tine, tăcerea ta nu mă mai DOARE.
Îmi ești și-ți sunt pentru vecie, doar moartea o să ne despartă. Iubirea ce mi-ai dat-o, vie, s-o fure nimeni n-o să poată Și vom păși mână în mână pe drumul care-a fost prezis, Iubirea o să ne rămână, trăind ce-n stele ne-a fost scris.
Mai demult, pe când pământul se îngemăna cu cerul, Pe când frați erau de-o samă, binele cu adevărul, Pe când zorii dimineții se iveau în rugăciune, Fiecare răsărit, apărea ca o minune.
Or fi secole de-atuncea… or fi poate veșnicii. Dar era o vreme-n care oamenii erau chiar vii. Astăzi, vii părem că suntem pe a vieții cale toți. Însă, în simțiri cu toții prea adesea suntem morți.
Doamne, fă cumva și leagă, iarăși cerul de pământ. Ca atunci când toate cele le-ai creat după cuvânt. Și ne iartă de greșeală. Căci suntem nerozi copii. Sufletele noastre moarte, fă cumva să le învii.
Să învețe de la tine despre viața în iubire. Altfel, la ce bun să fie drumul către nemurire?
Când viața mă tot trece, prin foc, e-un ritual De-a nu mă pierde-n lume, în sensul ei dual … Când mă dezbăr de ego, i-e soclul năruit, Surâsul înflorește în sufletul trezit!
Mă știu îndrăgostită de foc și cu noroc, Cresc afirmații pure și făra echivoc! Oricâte neajunsuri m-ar copleși, furtuni, Mă reped spre lumină și cred în oameni buni!
Focul dă claritate, dă țintă și un crez Pătrunde în iluzii, năvalnic, până-n miez Însăși iubirea are un verb incandescent, Ne spulberă micimea, venind … ca un torent!
Iubirea e măsura, punând mărime-n mic, Iubirea nu se-ntâmplă, n-apare din nimic! E una cu-adevărul, și-adesea, ne mirăm, Că nu primim iubire, crezând c-o meritâm …
Pe cât un suflet magic, spre ceruri, s-a deschis, Pe-atât de mult, în viață, va coborî-n abis! Acolo, nu pot merge călduții cantonați … În binele-minciună! La greu, sunt secerați!
Acei cu foc în inimi sunt ageri, sunt firești, Prezența lor e vie, nu poți să te ferești! Au în cuvânt putere, privesc totul…la fel, Fiind, echidistanța, pentru-nțelepți, un țel!
Esența e atinsă, când focul este pur! Când totul e-ndoială și umbre împrejur, Cel animat de Taină, ferm în credința lui, E demn, căci voia-i este…una cu-a Domnului!
Am să-ți aprind toți licuricii-n felinare când noaptea își trimite amurgul în fereastră, când luna își îndreaptă lumina pe cărare am să-ți pictez pe cer noapte albastră.
Am să îți mângâi tâmpla cu adieri de vânt și pașii am să ți-i îndrept încet spre ușă. Când vei pluti sfioasă ca umbra pe pământ, visuri vor izvorî cu aripi din cenușă .
Am să-ți aprind toți licuriicii-n felinar în piept iubirea să ardă pe vecie, de va rămâne doar un sâmbure de jar de dorul tău să ardă etern în poezie .
Atunci pe glezne am să îți las cuvântul, pe umeri mângâieri de șoapte violet… Nu visuri am să-ți las pe buze ci sărutul să-l simți arzând, să îți rămână ca înscrisul pe bilet .
Caută în cămară lumina, Ce-n nopți timpurii te dospește Degeaba plângi a cui e vina Nu mai visa iubito, citește.
Citește în întuneric lumina, Ecouri ca un descânt se revarsă Timid mângâindu-ți retina Un licăr în cețuri se varsă.
Întuneric în lumină mai caut, Un vis am uitat la răspântii Aud lumina în glasul de flaut Fremătând peste tărâmuri pustii.
Aud lumina cum îmi șoptește, Și încet acoperind orice urmă Din conjugat nopți nu se oprește Și orice mister mi se curmă.
Jocuri de lumini desprind umbrele nopții, Ce rătăcesc prin catacombele fugare Destine rătăcite joacă sorți Să deslușească clipa veșniciei ce dispare.
Lumină și întuneric, obscur și neființă, Două frânturi de timp fără timp Ce cred în necuprins fără credință Pe tărâmul de vise fără anotimp.
Culeg din întuneric culorile luminii, Și cântăresc pe scara nopții anotimpuri Pe pânza neluminii curg latente veșnicii Ascunse după tenebre în întunecate veșnicii.
Zbor spre înălțimi 