Țipă un pescăruș pe MARE, trezind VORBE, din timpuri scurse, Purtând aceeași ÎNTREBARE ce freamătă-n DESTINE apuse, Fără răspuns se pierd în valuri, lăsând suspans în urma lor, Izbindu-se, cu-nverșunare, de zidu-nalt al stâncilor.
Mă DOARE clipa cea târzie, care fără de VREREA noastră, Ne-a ascuns sub MĂȘTI de tăcere, lăsându-mi inima sihastră, Nu voi putea IUBI pe nimeni așa cum te-am iubit pe tine, Chiar de-ai lăsat durere-n urmă și-n piept, cascade de suspine.
Din dune-ți voi zidi-amintirea, pe țărmul mării-nlăcrimat, Strivită sub pași întrebarea, PURURI al ei drum e curmat. Din JUR, urmele de tristețe vor dispărea în spuma mării, Iar pescărușii-n zborul lor vor șterge clipa supărării.
Te-ntreb pe tine, suflete, în șoaptă, de câte ori ai fost abandonat, neînțeles, răpus de nedreptate? Tu taci, chiar de-n picioare ești călcat… Când totu-i gri și totu-n jur se stinge, tu urci la cer, lumină să invoci, te prosternezi, nutrind să poți atinge Înaltul…și-apoi lăcrimând te-ntorci în haosul unde speranța-așteaptă să-l smulgi din beznă, să-l preschimbi în rai. …Te-ntreb pe tine, suflete, în șoaptă… Câtă răbdare cu cei răi mai ai?…
CARPE DIEM * (Drepturi de autor rezervate)
HOMO RES SACRA HOMINI (lat.) omul e lucru sfânt pentru om – Seneca, „Epistulae ad Lucillium”, 95, 35. Replică la maxima lui Plaut: Homo homini lupus.
Ape mari vin să înece tot ce n-a spulberat vântul, Rugi uscați de așteptare s-au încolăcit pe glezne Și mă tem să nu se stingă de durere chiar cuvântul, Ce cu trudă noi zidirăm, se dărâmă-atât de lesne.
Într-un veac ce ține-n palmă taina lumii ferecată, Care poartă-n buzunare gloanțe oarbe pentru noi, Și ne pune-n mâini pistolul înc-o dată, și-nc-o dată, Strigă „Trage!”și noi tragem, împușcând numărul „doi”.
Omorâm însăși ideea de pereche, la-ntâmplare, E un tir sinucigaș, noi țintim legați la ochi, Iar cu capul dat pe spate, râde timpul, tare, tare, O țigancă-mi scuipă-n frunte și îmi zice de deochi.
Mâini ce pipăie aiurea aerul rarefiat, Desenează golul iar, cu precizie ciudată, Când ai să te-ntorci, să cauți în pustiul ce-ai lăsat, Resturile de poveste inutil sacrificată!
EXEGEZĂ: PETRE ȚUȚEA, UN METAFIZICIAN NELINIȘTIT autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu
Petre Țuțea (1902 – 1991), licențiat al Facultății de Drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la importante publicații clujene, precum ” Patria” și ”Chemarea”, iar din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul” și revista ”Stânga”, redactate împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea, precum și la ”Vremea” cu articole filosofice, deținea, încă de la vârsta de 28 de ani, un statut filosofic consolidat în Bucureștiul antebelic… Mai mult, urmând studii econmice superioare, Petre Țuțea se implică existential și cu un deosebit succes în problematica economică a socialul românesc. După mai mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful ne apare sub pseudonim, începând din anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, din care se exemplifică: ”Mircea Eliade – profil filosofic”; ”Aristotel și arta”, iar la revista ”Viața Românească” cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”… Se deduce, din toate acestea, contribuția majoră a domnului P. Țuțea pe tărâmul filosofic și cel artistic. Din studiile sale epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofiste asupra categoriilor ontologice și asupra stilisticii și sistemelor logice globale, a evidențelor ființial axiologice se degajă, din toate aceste preocupări livrești, anvergura sa intelectuală și poziția consolidată de existențialist axiomatic și de metafizician, în special prin abordarea antropologiei creștine mesianice, cu hăruire liturgică asupra religiilor lumii prin Mircea Eleade… Petre Țuțea este printre puținii filosofi români care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan. Este un cognoscibil asupra lumii sensibile – în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului și a adevărului absolut și, de aceea, apelează frecvent la prezența divină, la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal și sentențial divin… A fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică și convențional metafizică, un symbol de conștiință națională… Vulcanic, cu viziuni transcendente ”in sacrum” și în absolutul revelat, P. Țuțea se identifică cu intelectualul român providențial și nu ùn ” țăran imperial”, așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu… Personalitate savantă, cu geniul românesc prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului, el și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului 20. P. Țuțea a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului irațional din cultura românească, și nu numai, mișcându-se facil și ingenu reflexiv în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și în cel al sublimului… El nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice în participația la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, susținut, desigur, de asocierea analitică cu metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) … Viziunea sa largă asupra universalului și divagațiile sale în exerciții metafizice au fost determinate de cunoștințele sale ideatice docte, de cele juridice și economice aureolate printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze pithagoreic limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale variilor entivi umani și a formelor din universal, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo”, aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume). Nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, prin analizele axiologice in factum și in fatum, vorbind despre Mircea Eliade, cel abordat în eseistica sa, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian… Fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și al misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar metafizica invarianțelor arhetipale ale misterelor (L. Blaga)…P. Țuțea abordează cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil în eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real (Goethe, Gilson)… Nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice ”in ille tempore”, lăsând, astfel, deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite pitagoreice în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice, monist- platonice din iraționalismul personalist și intuiționismul bergsonian, cu depășirea în orizonturile siderale ale lucifericului și ale cosmicității a misterelor –a tainelor sacrului decelate de instanța divină, de o ieșire blagiană din orizontul acestora… Nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului diferențial leibnizian, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns, în iureș, stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând metafizic adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice cu rangul universalității. Petre Țuțea a contribuit savant, din plin, cu înscrisuri de principii existențiale în registrul paradigmelor revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice, asupra diferențialelor divine ale simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, în forme și din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman…. P. Țuțea nu este un compteanist sociologist, nici un senzualist metafizic lockean, nici humean prin revelația limitelor cunoașterii intelective și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul nihilist german ( Heidegger), și nici un intuitionist bergsonian, dar a pătruns sensibilul fenomenologic, ajungând la spiritualitatea materiei și a lucrului in itu și aceasta numai decelând esențe părți, formele quadrate, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace de instanța divină și numai pentru scopurile de ordine universal posibile… El, nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, și a sacralizat aporetic monismul și personalismul tomasicaquinic, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice și a cognoscibilității, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante cu nivelul lor de trăire sub orizont, a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor chiar și cristice sau de alte religii… De aceea, pe enciclopedistul Petre Țuțea, ca filosof și mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste personaliste a existenței în cadrul natural și promovării realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive, îmi place și prefer să-l consider ” un metafizician neliniștit”, un kantean prin raționalitatea sa gnomică și ontologică, un patriarh al filosofiei cristiane, așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, acad. prof. Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, îl consideră mediile artistice ” patriarhul sculpturii românești”. Și, pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și nu s-a stins de adâncirea în thanathos prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, ci a primit și a sorbit, așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din acelaș potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, licori apollinice obținute de Patriarhul Filosof Petre Țuțea în viața sa pământeană, mult înaintea altora… Gheorghe Apetroae, Sibiu
De voi pleca-n curând să nu-i lași să mă-ngroape, iar viermii morții negre să nu-i lași să m-atingă, prefă-mă-n praf de stele iar marea să mă poarte, pe algele ce-n mare plutesc azi în derivă… Ori lasă-mă să zbor, alene, lângă fluturi… Mă vor purta știu bine, pe aripi, până-n zori, iar vântul cel sălbatec mă poartă-n patru colțuri mă-mprăștie în zare… și-apoi mă lasă încet, pe aripi de cocori. Seara când coboară razele din lună să-ți mai aline dorul cel veșnic însetat te voi privi din stele și-n loc de noapte bună tu vei simți aievea, dulcele meu oftat…
Am cântat adesea bucurii și dor, Plaiul Mioriței și al dacilor, Am cântat și port, și oameni frumoși, Munții noștri falnici și maiestuoși,
Am cântat izvorul ce curge la vale Purtând suferințe pe urmele sale, Am cântat păduri pline de foioase, Doinele de jale, străbătând duioase
Până hăt-departe, dincolo de zare, Să aline dorul multor români care Rătăcesc prin lume să-și facă un rost Că s-au săturat să trăiască prost…
Am cântat de pomii ce vorbesc în șoaptă Amintind de vremuri care-au fost odată, Cum se-nclină ei scârțâind cu jale Când românii pleacă în peregrinare…
Miorița noastră e batjocorită, Țara însăși este și ea umilită, Ne mor prunci de frig și de foame grea, Ce democrație e în țara mea?
Cei ce s-au urcat pe scara puterii Prea au rămas surzi în fața durerii, Sunt și orbi, și muți, și handicapați, Doar la furt, cu toții, sunt superdotați,
Interesul lor pentru cetățean Este doar paradă și foame de bani, Propriu’ interes pentru ei primează Și-n jaf și hoție mintea o au trează,
Românul e slab, cuminte și prost, De-aia are traiul searbăd și anost, E o mămăligă ce rar explodează, Degeaba vorbește și-n sine turbează!
Am cântat și cânt tristețea și-amarul, Românul ce-și poartă în spate samarul, Păcălit de toți și manipulat, Un măgar prea bun de încălecat…
Sculați din morminte, voievozi viteji, Să-i treziți odată pe-acești titirezi, Ordinea în țară s-o restabiliți Și s-o curățați de-ai ei parveniți,
Sculați din morminte să le arătați Ce e vitejia, dragostea de frați, Iubirea de țară, de neam și de limbă Și ura de cei ce-au dat lege strâmbă!
Am cântat și cânt de dor și de jale Că viața îmi curge, ca un râu la vale, Că n-oi apuca să zăresc lumina Ce ne-o stăpâni tuturor grădina…
Pământul transpiră… Un aer încins peste câmpuri plutește , Un soare topit, Verdele crud pârjolește, Miroase a ars, Pământul emană căldură Frunza se strânge pe ramuri, Făcându-se zgură.
Din palidul cer, Săgeți peste câmpuri coboară, Floarea se-nchide , Sub a căldurii povară , Fluturi tăcuți Se-ascund sub o frunză greoaie Pământul crăpat, Cerșește o bură de ploaie
Se-aude curgând, Izvorul cu unda lui rece Dar arșița grea Se-ntinde si nu vrea să plece Se clatină-n vânt Frunza pătată de vie Nu mai e mult Până va fi arămie.
Pietrele ard Țărâna și ea arde tare Nisipul de jar Devine un praf curs din soare Sub pleoapa de foc, Cerul cu rouă nu plânge Apusul se-îmbracă În mantie plină de sânge…
Orbitoare lumini, Îmi caută parcă privirea Pe arse poteci Incerc să-mi ascund rătăcirea E vară din nou,o vară sahariană Pășesc desculț Și-mi simt parcă tălpile rană! Foto:internet
Noaptea când bătrânul SOARE doarme-adânc după o stâncă, Luna trece zâmbitoare peste MUNTE, peste LUNCĂ, Peste zări întunecate, peste doruri înălțate, Veghind sufletele toate și pe cele ce-s plecate.
Se apleacă PLOPII-n larme, în a VÂNTULUI bătaie Și foșnesc prelung când doarme tot țăranul în odaie. COASA atârnată-n tindă, visează iarba-ndesită, Mâna ce stă să o prindă, în a doua zi ivită.
Mândru-i satu care zace cu lanuri de grâne coapte Ce sclipesc când luna trece și domnește-o-ntreagă noapte. Să te MURMURE cuminte, îmbrăcată-n neagra haină, Cu șoaptele ei MĂRUNTE, să DORMI, noaptea te îndeamnă.
Sub straja dealurilor ‘nalte, trec ape limpezi de izvoare Ce-și FRĂMÂNTĂ zi și noapte, murmurul într-o cântare. Sub streșini largi de ramuri, în adâncimi întunecate, Șoptesc firele de iarbă sufletelor ce-s plecate.
Zbor spre înălțimi 