Mărturisesc, mi-e dragă poezia, eterna slovă de poeți cântată în versuri sacre… Ea e simfonia din suflet peste suflet revărsată.
Cât ne-nțeles ascunde-n vers poetul, câtă simțire, cât pustiu de lacrimi! Ușor de confundat cu înțeleptul, el zace-n lumea lui cea făr’ de patimi.
Ascunsă- i poezia de-altădată prin rafturi prăfuite cu uitare . Azi, muza în picioare e călcată cu cruntă și grotescă nepăsare .
Prin rime albe, versuri lungi sau scurte poeții vremii răului se-nchină, își fac din josnice o virtute, se-ascund în întuneric de lumină.
Dintr-un principiu fals și alegoric se folosesc de suflet ca-ntr-o doară. Sunt praf în ochi! (în sensul metaforic) De-atâta praf, chiar muza stă să moară.
De mă vezi azi cu rochiță Vino bade la portiță De mă vei vedea zâmbind Să mă strângi bade cu jind De mă vezi că-s rușinoasă Iubește-mă, nu mă lasă De mă vezi cu ochi plecați De dor bade sunt uscați Că-n pridvor te-am așteptat Te prefaci că ai uitat. Ai jurat, mă vrei mireasă Cucoană la tine-acasă Dar de-o lună te-ai topit Pașii nu ți-am mai văzut. Lasă c-o să vezi bădiță C-o să mă mărit cu Ghiță Are cai și oi destule După ale mele calcule. M-ai lăsat pentru Aglaia Ce te frige”vorba aia”. Oacheșă și castanie Dar să facă nimic știe. O să vină ziua când Mă vei căuta plângând. N-ai știut să mă păstrezi, Tare mult o să oftezi. Dacă-ai vrut altă guriță Azi m-ai dăruit lui Ghiță, Falnicul primar din sat M-a cerut la cununat Și-o să-i fiu bade soție De-n inimă o să mă ție. Mai ai timp până diseară Să mă ceri, ca prima oară Dar de mai greșești o dată O să te salut din poartă. Grijă mare puișor, Cu moldoveanca nu-i ușor!
Nu pot să intru cu SUFLETUL răstignit în VREMURI apuse. PRĂPASTIA dintre noi mi-acoperă SĂLBATIC pieptul ce tremură în TAINE triste uitând de FLOARE, cânt și vise. Către ABIS trimit CERNITE rugi aprinse ZÂMBIND din tainic vis și doruri duse.
Limba e izvorul, mereu din el țâșnește Cuvântul, fiind balsam sublim, vindecător, Dar și cuvânt amar, care mereu rănește În inimi disperate, în chip sfâșietor!
O vorbă înțeleaptă pe toți azi ne îmbie Și ne învață cum putem gusta tăcerea, Căci uneori ea este precum o alifie Ce vindecă o rană…și dulce e ca mierea!
„A ști să taci, adesea e culmea-nțelepciunii”, E muzica cerească în ritm de măiestrie, Și nu e nicidecum un semn al slăbiciunii, E ca o haină scumpă, țesută-n broderie!
Tăcerea este graiul care răspândește Parfumul absorbit în marea de răbdare Și-o inimă-nțeleaptă, aceasta plămădește, Un caracter integru, tezaur, o valoare!
Tăcerea este scutul ce apără conștiința, Stingând multe săgeți mânjite de otravă, Cu pace și blândețe încununează ființa Și dovedește-ntruna că e o voce bravă!
Putnic Gherghina-Maria Drepturi de autor rezervate 31.07.2021
E Prutul hotarul spre nopți de siberii,* Hotarul de lacrimi de mame și fii, Mai leagănă Prutul luminile cerii… Blajinii le-așteaptă din mâini de copii.*
În veci fi-va Prutul hotar către moarte Căzuților noștri prin stepe pustii, Că ei,prizonierii,în lanțuri,departe, Călcat-au pe Prut ca pe apele vii.
Știau că-s acasă la ei. Basarabă Li-i glia și pâinea uscată-n manta, Știau numai limba lor, dulce voroavă Și n-aveau s-o vândă pe puști în taigá.
Știau că-i așteaptă acasă tot râul Și ramul rodind un luceafăr pe cer, Voiau să se-ntoarcă să-și secere grâul, Dar mulți au pierit duși în lanțuri de fer.
Doar Donul la cotu-i văzu cum căzură Ion și ai lui prizonieri de război, Trecură și Donul și Nistru-l trecură… Se-ntreabă și Prutul: ,, A fost despre noi?”
A fost despre țară, a fost despre frate A fost de hotare trasate prin morți, S-a scris și cu sânge și cu libertate, Dar ne-au scris cu Prutul, pe frunți două hărți.
Referire la Paștele blajinilor,când copiii slobozesc izvoarele pentru cei plecați în veșnicie, punând pe ape curgătoare în cotovăi( vase făcute din coajă de dovleac uscat), colaci cu lumânări aprinse pentru sufletele lor.
Iertată să-mi fie ortografierea cu literă mică a cuvântului siberii care aici definește o stare , nu un spațiu geografic, Siberia. Am făcut-o deliberat, îmi asum.
Zbor spre înălțimi 