Cuvântul tău, iubite, are puteri astrale Mă urcă spre înalturi deasupra unui nor Și îngerii din ceruri, în aripi cu pocale, Îmi toarnă mir pe tâmple, mă iau cu ei în zbor.
Culeg din cer azurul și îl cufund în mare, Nemărginiri albastre pot pune în priviri, Ca stânca de granit atât pot fi de tare Și pot zidi în suflet, iubirii, mănăstiri.
Mă întrec cu pescărușii când zboară peste valuri Când spui că ți-este dor și te gândești la mine, Croiesc din spuma mării o mantie… și-n voaluri Eu te aștept să vii pe țărmuri euxine…
Se despletește valul, mi-am despletit și părul, Pe țărmul de smarald vom sta o noapte întreagă Și-n cântecele mării vom desluși misterul Cuvântului ce-nalță, iubirii ce ne leagă….
Printre lacrimi și cuvinte Se duc anii cei frumoși, Promisiuni și jurăminte Spală norii gri, cețoși.
Cerne timpul peste noi Clipe, gânduri și amintiri, Frunza verde de trifoi E semn, pus între citiri.
Ce a fost și nu mai este, Cum era și astăzi nu-i, File sunt dintr-o poveste Rămasă a nimănui.
Cerne timpul praf de stele Peste lumea învechită, Construim cu el castele Pe o scenă moștenită.
O romanță se desprinde Din a sufletului șoaptă Și-un regret tardiv cuprinde Omul, care-a fost odată Tânăr, precum bradu-n munte… Azi, strânge omăt pe frunte…!
Zilele sunt numărate, ție, mie, tuturor. Viața asta-i o enigmă, n-o dezleg pân’ am să mor. Nu-nțelegem multe lucruri, de ce vin și pleacă iar? De ce gânduri, multe, o mie, vin în minte ca un dar?
De ce dorul doare tare? De ce lacrimile curg? De ce clipele de fericire niciodată nu ajung? De ce părul se albește? De ce toamna vine iar? Intrebări care ne-ncearcă, dar o facem în zadar.
De ce prețuim iubirea, doar atunci când ea s-a dus? De ce nu ne bucurăm de viață, de fiecare zi, apus? De ce oare mulțumirea e departe acum de noi? Ce avem nu ne ajunge, vrem mai mult, dar înapoi
Ce oferi? Imparți iubire, mângâiere, o vorbă caldă? Deschizi ușa cu plăcere când un suflet spune adă? Am uitat de bunătate, vrem averi să adunăm, Dar dincolo, să știi frate, vom pleca cu ce purtăm!
A venit toamna, trupul stafidit, fără vlagă, apus, nepătruns în decorul cuvintelor ce îmi numără trecerea prin castane doborâte, alipit de- o culoare coaptă, maro, mă confundă cu frunze și ochii-s maro. Vântul mă plimbă de-avalma, amestecând golurile rămase în suflet. Trebuie să mă sprijin de o creangă uscată, ca trupul să nu părăsească înălțimea unde am locuit, altminteri nu m-ai recunoaște și aș rămâne decor anotimpului meu.
În amurg ne cheamă cerul ticăind secunda hoață Mestecând nisipul mării strecurat printre clepsidre, Se închină peste zare, vara, ce-a trecut răzleață, Cum de-a ruginit pocalul ce-nchinam mustul de cidre?
Mai e încă iarbă verde încolțită pe coline Lângă fânul aplecat, spre apus, uitat de coasă, Floarea soarelui zâmbește pastelând trăiri depline, Plouă picuri argintii, peste noi toamna se lasă.
Zbenguim în poarta verii desenând pe-asfalt șotroane, Arde focu-n amintiri ce-au mușcat din noi destine, Serile reci-n amurg rup din calendar cupoane, Dusă-n miezul unei nopți primăvara nu mai vine.
Desenăm în bolta nopții stele ce nu știu să cadă, Printre crengile de tei ne luăm Luna în mâini, Nuferii ne-ascund în apă chipul ce nu vrea să vadă, Toamna ce coboară-n noi … în veșminte de bătrâni.
Pe o alee cu teii înfloriți la o masă de piatră rotundă, azi, poeții-și scrijelesc pe pânza sufletului, cu cerneala adunată-n călimara deznădejdii, zbaterile clipei în căutarea poemului care să-i așeze lângă Luceafărul făr’ de pereche…
Tot, azi, poeții nu mai știu, că orice zbor spre înalt, nu e o joacă de copil, e un har care te poartă prin furtuni, prin ploi și ger, că te ridică, dar te și doboară… că stinge lumina-n tine, dar o și aprinde…
Poeții, azi, uită că al lor har, care-l au, e doar de la Dumnezeu!
Zbor spre înălțimi 