E atâta neputință, Ceru-i negru, plumbuit, Şi norii se-nspăimântă De fum s-au îngrozit! Se ard file din cărți, Flăcări negre se-aprind, Sânge-i lavă de om, De vii ei mor arzând! E-atâta neputință, E-atâta ignoranță, Neştiutori de Legi De scaune se agață! Cu oameni se hrănesc, Mănâncă a lor carne, Uitate-s jurăminți, Şi-al lor sânge îl soarbe! Şi nu este răspuns La plânse întrebări, Vor trece zile, ani, Cu trişti şi negri nori! Se ard oameni de vii, Şi pleacă oase arse, Plesnesc stâncile-n munți De-atâta nedreptate! Şi-s luminate drumuri De sfeşnice cu ceară, Durerea curge-n lacrimi, Şi sânge de ‘ om o-ncheagă! E jale, e durere, Şi țara plânge, plânge, Dar orbii n-au vedere, De-s surzi, nimeni n-aude! Iar care au jurat, De la flămânzi se-nfruptă, Ce-au pronunțat uitat-au, Când spus-au jurământul! E jale, e durere, Şi țara plânge, plânge, Dar o veni o vreme Când se va şi răspunde!
Tu iartă-mă, măicuța mea dac-ai putea, C-am rătăcit prea mult plecată-n lume. Tu iartă-mă măicuță…O…Doamne cât aș vrea, Să te mai văd odată, să mă mai ții de mână.
Să mă cuprinzi cu palmele-amândouă, Obrajii-n palma ta să-i simt arzând… Să poposim pe-o bancă, afar’ sub lună nouă, Să mă alinți măicuță și-n braț să mă cufund.
Să îmi mai spui măicuță înc-o dată, Basmul în care zână eu eram. Parcă mă văd și azi, la fel ca altădată În rochia albastră, prin casă cum dansam.
Ții minte? Încălțam pantofii tăi… Tu mă priveai furiș după-o oglindă, Cum mă căzneam să merg frumos în ei, Din pragul casei până afară-n tindă.
În cozile ce dimineața-mi împleteai, Așezai sumedenie de funde. Făceai un zbenghi în frunte și mă descântai Ca să nu mă deoache nimeni în astă lume.
Și dor îmi e acum de tine mamă… Un nod mi se așază colo-n gât. Când mă gândesc la tine și iau seamă Că anii au trecut și nu mai ești demult.
Nu te-am găsit când am venit acasă… Portița șubredă se legăna în vânt. O mâță mă privea de pe terasă, Un guguștiuc căta un bob flămând.
Am dat perdeaua casei la o parte, Cu ochii am dat roată împrejur. Dar tu măicuță…erai dusă departe… Cât mi-aș dori măicuță, să pot, să te conjur!
Pe preș în fața casei, găsit-am un galoș. Pe celălalt, pesemne l-a luat vântul , Ăsta era atât de vechi și ros… Dar știu că l-ai purtat cutreierând pământul.
Un șorț și o năframă, atârnau într-un cui. Cojoaca și ilicu-n altă parte. Și parcă toate așteptau să le pui, Năframa-n cap și cojoaca în spate.
Îmi cufund fața, simt mirosul tău… Ce nu a vrut să părăsească haina.. Toate-s aievea…mă întreb mereu, De ce-am plecat și mă cuprinde teama.
Tu nu mai ești demult in astă lume, Anii-au trecut dar vreau acum să știi Că te-am iubit măicuță cu drag nume Și-am să te plâng mereu în vers și-n poezii.
Și ploaia tot cade și cade mereu, Din cerul ce-atârnă sălbatic și greu, Iar Soarele singur, lângă nori furioși, Se-ascunde timid după arbori pletoși.
Și tună, și-i vânt, și trăsnește-a furtună, Toți norii deodată, pe cer se adună. Mânați de furie, ei sloboadă ploi Ce cad ne”ncetat și mărunt peste noi.
Nici vântul, se pare, nu are putere Să-mprăștie valul ce nicicum nu piere, Iar pânza mai deasă ca-n zile de toamnă, Ne toarnă mereu, ne’ncetat și ne toarnă.
Se-neacă pământul de-atâtea șuvoaie Ce cresc furioase sub ropot de ploaie, Mustește de apă și geme flămând De raze de soare ce poartă în gând.
Iar ploaia tot cade, se scurge mereu Din cerul ce strigă și tună din greu. Răsună văzduhul de vuietul surd Și e miezul zilei mai noros ca-n amurg.
