Locul doi, Frânturi de suflet ~Violeta Andrei Stoicescu~
La ceas târziu, când noaptea-şi cerne clipa solitară, Şi îmi dezbracă gândul de cuvinte-n freamăt lin, Se zbate RIMA-ntre METAFORE în călimară, Să toarne din CONDEI pe coală dulcele VENIN.
Când slova îşi cântă drumul în şoapte-nlănțuite, Şi-atinge corzi de suflete cu blânde adieri, Înmuguresc pe ram de gând o SUTĂ de cuvinte, Să mistuie în VERSURI dulci flămândele tăceri.
S-au rătăcit şi lacrimi prea trudite printre rânduri, Să SPUNĂ cu durere-n taină-al inimii oftat… Suspine, bucurii, speranțe rupte din adâncuri, Trăiri culese printre ani şi puse la presat…
Atâtea vise adunate în fiorul blând de primăvară, În ochii PLINI de strălucire sau întrebători, Se risipesc vibrând printre poeme de o frumusețe rară, Şi ne zâmbesc şăgalnic dintre file uneori.
S-au strâns tristeți şi doruri multe-n vers cu armonie, Şi sunt atât de multe-n lume că rămâi ŞOCAT… Cuvintele nu se sfârşesc nicicum, oricât s-ar SCRIE, De parcă viața-n poezie azi s-ar fi mutat.
Să-ți cânt despre mine în note buimace? Să-ți cânt despre mine, de ceea ce-mi place? Să-mi pun universul pe un portativ? Eu, dorul și versul în valsul festiv?
Să-ți cânt despre lumea ce nu-și mai găsește Nici locul, nici timpul, și-n care dospește Durerea și boala, și lacrima vieții Și-n care iubirea e arma dreptății?
Să-ți cânt despre somnul ce-a pus stăpânire Pe recunoștințe și peste-omenire? Să-ți cânt cum se scurge în noi neputința Și cum resimțim în tot umilința?
Mai bine mă uit în zare și strig, Și cânt despre mine și suflet ating Cu glasul meu dulce și versul de-amor, Renasc printre note, mă-nvârt în fuior.
În brațe îți sar să-ți simt bucuria, Cu mine te-ncarci, cu toată magia. Chitara unește un suflet pribeag De sufletul meu, ce știu că ți-e drag!
clipa trece și trece cerneala se uscase pe pagina goală plecasem în noaptea aceea înstelată mă ajungeau din urmă pașii rămași seara mă întindeam pe coapsa lunii fugise femeia, plecase și timpul la pas ploua în tăcere pe geamuri din ochi se scurgeau anotimpuri eram fugarul închis într-un ceas căutând chei pentru locul rămas scriam un poem tu plecai într-un tragic roman pana se uscase pe masă eu mâzgăleam cu sânge pereții plecai în pulberi de stele pluteau între noi doar întrebări urcasem pe scări în noaptea din noi rătăcind apoi prin timpuri pustii mă așezam obosit pe un ciot de speranță căutam o scară, cădeam amândoi visător, iubeam o femeie la sfârșit nu aveam întrebări rătăcit inutil pe o scară de doi.
* dacă dintr-un sărut scădem TVA-ul rămânem cu o îmbrățișare și un gând neterminat pe listă punem și o întrebare cât datorăm la bancă și ce plan de rambursare să facem, pe câți ani?
* atenți la cifre și procente uităm că suntem ceea ce gândim și pierdem viața zilnic din valoare și în tabele ne trezim un număr prim
* doar prin iubire devenim compuși să împărțim tot ce visăm să simt cum râzi când te cuprind cu sufletul….
Și-i noapte, și plouă, și vântul se zbate Perdeaua de lacrimi neliniști împarte, Pământul suspină de vremea haină Primăvara-i prea rece și parcă străină.
Și gem, și se-nchină, și plâng pomii goi Iar crengi șuierând se transformă-n strigoi, Nici urmă de om pe strada pustie Doar sufletul singur aprinde o făclie.
Și lună, și stele, și cer s-au ascuns Sub norii cei negri și greu de pătruns, Doar rugi îngânate ce se înalță atunci Când inimi învinse au temeri adânci.
Și gând, și speranță, și dor de lumină Fiori par ce cheamă dimineața să vină, Încet, peste noi coboară amintiri Când ploaia și vântul trezesc uneltiri.
Autor: Elena Coca Mahalu 16. 03. 2021 ( drepturi rezervate de autor )
DOUĂ INIMI GEMENE ADRIAN PAUNESCU ŞI GRIGORE VIERU Două mari şi complexe personalitaţi ale culturii româneşti, poeţi naţionali cu România in suflet. Redam doar cate două dintre remarcabilele lor poezii.
Basarabia pe cruce
de Adrian Păunescu
Se urcă Basarabia pe cruce Şi cuie pentru ea se pregătesc Şi primăvara jertfe noi aduce Şi plînge iarăşi neamul românesc.
Noi n-avem nici un drept la fericire, Mereu în casă moare cineva Şi n-are ţara dreptul să respire Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.
De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul, Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţi Şi-n faţa lor abia rostim cuvîntul Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.
Ce cale poate ţara să apuce? În tragica, neconvertita zi, Se urcă Basarabia pe cruce Şi nu ştim învierea cînd va fi.
* * Scrisoare către Mihai Eminescu
de Adrian Păunescu
De din vale de gândire, de din vale de simţire, îţi trimit această carte, prea umil,măria-ta, Ca să-ţi spun că nu e Doina nici în cartea de citire, Nici în sufletele celor care-n veac ne vor urma.
Cum cădem aşa ne lasă, cinic mod e modul vieţii, Şi aşa se pare veşnic că era normal să fim. Neamul românesc nu ştie să-şi păstreze cântăreţii, Sunt vardişti care le umblă şi-n cearşaful lor intim
Doamne-al poeziei noastre, îţi trimit această carte Şi te rog să faci un bine celor trişti din veacul meu Să nu fie condamnată arta neamului la moarte. Roagă-te din cerul lumii, roagă-te la Dumnezeu !
Fă cum ştii şi îl convinge despre cumpenele frânte Şi despre abrutizarea omului prin interes, Şi convinge-l că-i nevoie pe pământ să se mai cânte, Dacă toţi heralzii morţii înaintea noastră ies
Voievoade, toate-s bune, dacă nu cumva sunt rele, Dar s-a şubrezit şi zace azi cuvântul românesc De atâtea boli ce urcă în limbajul vremii mele, Pentru-a-l scoate din restrişte trebuie un eminesc.
De din vale de gândire, de din vale de simţire, Grăim, Doamne, către tine, că ne eşti aşa de drag, Să rămâi în firea noastră, în eterna noastră fire Dacă toți din jurul nostru de la tine toți se trag.
Doamne al gândirii noastre te silabisește moina, Ești pământul României de la tălpi până la brâu, Dă-ne nouă iarăși glasuri, dă-ne nouă iarăși doina,
Să ne frângem viața sacră de la râu până la râu.
Lui Eminescu – Legământ
de Grigore Vieru
Ştiu: cândva, la miez de noapte, Ori la răsărit de Soare, Stinge-mi-s-or ochii mie Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate, La mijlocul ei aproape. Ci să nu închideţi cartea Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa deschisă, Ca băiatul meu ori fata Să citească mai departe Ce n-a reuşit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii Al străvechii slove bucium, Aşezaţi-mi-o ca pernă Cu toţi codrii ei în zbucium.
Pădure, verde pădure
de GrigoreVieru
Draga i-a fugit cu altul. S-a ascuns in codru. Uuu!
El a smuls pădurea toata, Insa n-a gasit-o, nu.
El a smuls padurea toata Si s-o are incepu. Si-a arat padurea toata Insa n-a gasit-o, nu.
Semana padurea toata, Din grau azime-a gatit Si-o corabie-si cioplise Din stejarul pravalit.
Si-o corabie-si cioplise Si-n amurgul greu, de stanci, A plecat pe mari, s-o uite Clatinat de ape-adanci.
A plecat pe mari, s-o uite Dar sub luna, dar sub stea, Rasarea la loc pădurea,
Cum n-am mai plâns demult, crepusculară îmi este lacrima de apă grea, n-a mai plouat în noi de astă vară și s-au uscat copacii în limpezimea mea.
Deci, eu voi fi pământul de boli înțelinit, m-oi îngropa, desigur, la adâncime mare, să mă disloci, brăzdarul să-l dai la ascuțit, și să-i săruți privirea la răsărit de soare.
Apoi, din corn suna-vei, din buciume și clopot, striga-vei vers eroic și triumfal în câmp, răpite-vor cohorte de nouri grei, în ropot, și ploaie te vei face curgând în brazde strâmb.
Iar eu, prea-însetatul pământ, de uscăciune, te-oi înghiți, iubito, cu mare lăcomie, și-om retrăi în ramuri ca într-o rugăciune un singur trup și-o rană întotdeauna vie. 28.02.1981.
Drepturi de autor: Ion Iancu Lefter.
Rugă de trecere
Îngenunchez în bocetul tău, mamă, ca-ntr-o biserică de cult străvechi, că bate-un vânt de sânge, și mi-e teamă, și-o lacrimă îmi susură-n urechi.
Pe pardoseala lacrimilor tale de smirnă și de rouă și de ceară, mă-ndoi ca un pârău sunând pe-o vale și macin rugăciuni ca la o moară
și te implor să nu m-alungi din tine acum, când timpu-mi este pe sfârșite, că-n pântecu-ți de pâine mi-a fost bine și nu mi-au fost luminile-otrăvite.
Mă trece-n brațe puntea funerară s-adorm încet, ca într-un vis, drogat, și mă îngroapă-ntr-un sicriu de ceară și-apoi, întoarce-te la noi n sat. 25.06.1986.
Drepturi de autor: Ion Iancu Lefter. Din volumul postum „Odihnă-n nadir”, Editura PIM, Iași, 2020.