Când mă cufund în LUMEA POEZIEI În marele ocean de vorbe sfinte Simt că ating COROLA VEȘNICIEI Cu nimbul ei de slove și cuvinte!
Mă joc cu darul dat de DUMNEZEU Creez în dulcea limbă românească Un nobil grai – ce n-are apogeu O limbă destinată să trăiască!
O mare de cuvinte au românii Un miliard de vorbe le e graiul N-au reușit: nici vremea nici păgânii Să le stârpească vocile și-alaiul!
Adun idei și le aștern pe foaie Mai multe zeci – chiar sute, pe minut! Din suflet îmi curg versuri, în șiroaie Hrănind, cu patos, strămoșescul lut
Mi-am făurit poeme, în tăcere Sub soare cu lumina, veșnic, vie M-am încărcat de ură și durere Iar voi m-ați ajutat cu energie!
Am plâns, am râs și n-am abandonat Când o sămânță mi-a crescut în suflet Din ea – o poezie s-a-nălțat O nouă fiică din simțiri și cuget!
Din vechi povești amare de iubire Am căutat să stâmpăr o durere… Să vă ofer balsam de fericire S-aduc peste necaz o mângâiere!
În serile ce cad, istovitoare După un lung și aspru asfințit Am încercat să vă aduc iar, soare… Cu poezia…poate-am reușit!
Acelora ce nu le-am fost pe plac Și versul meu – n-au suflet să-l primească Cu mult regret – nu am ce să le fac… Le scriu doar celor ce știu sa iubească!
Voi scrie, hotărât, pe mai departe Unui ocean de suflete iubite! Suntem, cu toții, pagini dintr-o carte Plutind pe marea vieții nesfârșite!
Vino-n luna lui Prier Pași presară-n iarbă, Alb-roziu din flori de meri, Ți-l voi strânge salbă. Și din cupele de soc, Vreau să guști polen, Pe obraji, din soare, foc, Duios să-ți aștern. Magnolia, o feerie, Fuge-n ochii tăi, Orchestreaz-o simfonie, Păsările-n văi. Când alint aduce vântul, Își plâng caiși cămașa, Și din gura ta, cuvântul Dulce-i ca cireașa. Zboar-o mie de miresme Din cireși și pruni, Din măceșii de pe creste, Din salcâmi nebuni… Dacă-n luna lui Prier, Focul viu mă frige, De cunoști al lui mister, Fie-mi râul care-l stinge!…
Pe când tot ce-i pur dispare și te-ngropi-n suferință, Pe când lupta ta te doare, nu mai ai nicio dorință, Toți prietenii s-au dus, nu mai vor să-ți țină seama, Dar un înger blând te ține și-acel înger este mama.
Ochii tăi îți plâng durere, viața însăși te doboară, Însă mama-i lângă tine și în iad de se coboară. Asta e adolescența: lupta grea cu mii de morți, Unul intră, zece pleacă, toți prieteni pe la porți.
Mama însă nu te lasă și când sufletu-ți se frânge, Ea cu grijă și blândețe suferințele îți strânge. Și le-ar pune ea în suflet, ca durerea ta s-o fure Și ți-ar da în schimb pe ele inimi dragi și gânduri pure.
Da, în lumea asta aspră totul e o luptă cruntă Și tu ești doar o furnică, o ființă prea măruntă. Ține cont însă copile, ca cedarea nu-i a ta! Moartea ta este sfârșitul pentru tine, pentru ea.. Ca durerea ta să plece, cere-ți viața prin putere! Mama-ți dragă este acolo, simte și ea, doar durere…
Bună dimineața, dragii mei! Vă invit cu drag la lectură, dar nu înainte de a vă ura să aveți parte de o zi minunată!
Este onoarea mea să trec în portofoliul scurtelor articole o personalitate precum Costin Nenițescu – o figură emblematică a României, însă mai puțin cunoscută publicului larg. Chimist de excepție cu prestigiu internațional, Costin Nenițescu a fost un promotor al științei românești în lumea largă.
Născut la data de 15 iulie 1902, Costin Nenițescu este fiul lui Dimitrie Nenițescu – un alt personaj istoric deosebit de important în istoria României. A fost un avocat desăvârșit, ocupând pe rând funcții precum director al Băncii Naționale Române, ori ministru al Industriei și Comerțului (1910-1912).
Spre deosebire de tatăl său, care era atras de științele umaniste, Costin s-a dedicat în întregime studiului științelor exacte. A terminat studiile la Munchen, avându-l ca mentor pe Hans Fischer – un vestit chimist german, laureat al premiului Nobel.
Revenit în țară, Costin Nenițescu a început să predea chimie organică și generala la Universitatea București, între anii 1925 – 1935. Nu se sfia niciodată să răspundă studenților săi cu replici precum „nu știu”, ori „nu se știe încă”.
La doar 26 de ani publică două tratate: „Chimie generală” și „Chimie organică”, după care au învățat peste 40 de generații.
A fost căsătorit de două ori. Ecaterina Ciorănescu, cea de-a doua soție, i-a fost, pe rând, studentă, asistentă, doctorandă și parteneră de viață.
Datorită contribuțiilor aduse în studiul chimiei, Costin Nenițescu a fost ales membru al Academiei Române. Mai mult decât atât, a fost ales membru și al altor Academii din Germania, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Atât de apreciată era munca sa neobosită.
A fost decorat cu numeroase distincții, primind o sumedenie de premii. Printre cele mai importante, ofer exemplu medalia „August Wilhelm von Hofmann” – acordată celor mai buni chimiști ai lumii. A fost extraordinar de aproape de premiul Nobel, însă faptul că provenea dintr-o țară comunistă nu i-a permis niciodată accesul la premiu.
Numele unor reacții ori compuși organici încă îi poartă numele datorită descoperirilor sale. „Hidrocarbura Nenițescu” este prima anulenă CH(10) descoperită (compus organic monociclic). Prepararea cis-diclorociclobutenei este denumită „diclorura Nenițescu”. Alte exemple sunt „sinteza Nenițescu” ori „dimerul Nenițescu”.
Fără doar și poate, românul Costin Nenițescu este cel care a deschis un orizont larg în sinteza organică modernă. La baza acestei afirmații stau toate cele de mai sus. Rudolf Criegee (*chimist organic german) spunea despre studenții pe care Nenițescu i-a pregătit că sunt cei mai buni din laboratoarele lui.
Rolf Huisgen depune și el mărturie în ceea ce privește capacitățile excepționale ale chimistului român: „Costin Nenițescu, ca și Hans Fischer, aparține marilor arhitecți ai chimiei organice”.
Un fumător înfocat, Costin Nenițescu se stinge din viață în urma unui atac de cord, la Bușteni. A lăsat în spate cunoștințe care vor dăinui peste veacuri încă mult timp de acum încolo. O mândrie de a aparține aceluiași popor cu Costin Nenițescu.
Zbor spre înălțimi 