Era o noapte copleșitoare. Râul curgea din tălpile molizilor, spre dincolo. Valea era acoperită de razele lunii, iar muntele strălumina de se vedea Dumnezeu.
Pe înălțimi, noi stăteam înstrăinați și pierduți, tăpșanele erau spălate, iar privirile ni se subțiau în noapte. Mâinile tale îmi predară mugurul verde al unui mesaj și cu respirațiile tale, ceramica intimității se crăpă încet, iar pulsațiile noastre se revărsară pe stâncă. Dintr-un vechi vin, nisipurile verii curgeau prin vene și smalțul lunii iriga zbaterile tale. Erai uimitoare, liberă și vrednică de-acest pământ.
Verdea șansă-a vieții se contopi aerului tare de munte. Umbrele plecară. Și cu toate-acestea, în calea zefirului, tufișurile încă mai tremură și misterele se atrag.
traducere din spaniolă – Gabriel Cristea
Sohrab Sepehri (n. la 7 octombrie 1928 – m. la 21 aprilie 1980) a fost un notabil poet, traducător și pictor iranian. A aparținut unei familii cu preocupări artistice. Sepehri a primit pregătire academică în arte plastice. Expozițiile sale au atins un public considerabil atât în Asia, cât și în Europa și SUA. În ceea ce privește poezia, Sepehri a devenit una dintre figurile centrale ale modernismului persan și a făcut parte din generația poetică care a mers pe urmele lui Nima Yushij și a dorinței sale de a rupe structura rigidă a poeticii tradiționale iraniene. Poeziile transcendentale ale lui Sepehri evidențiază pur și simplu un profund respect pentru natură, o calitate care reflectă influența sufismului și a filozofiilor din Asia de Est, cum ar fi taoismul și budismul Zen. Idei pe care le-a cunoscut în timpul călătoriilor sale lungi în locuri precum Japonia, China, India, Pakistan și Orientul Mijlociu. Cu vocea sa singulară și mistică, înclinația poetică a lui Sepehri și-a descris legătura cu natura și a evidențiat deconectarea tot mai mare între umanitate și pământ.
Desde el parpado de la noche por Sohrab Sepehri
Era una noche desbordante. El río fluyó desde los pies de las píceas, al más allá. El valle estaba cubierto por la luz de la luna, y la montaña brillaba tanto que dios era visible.
En las alturas, nosotros estábamos lejos y perdidos, las superficies estaban lavadas, y las miradas eran más delgadas en la noche. Tus manos me entregaron el brote verde de un mensaje y con tus alientos, la cerámica de la intimidad lentamente se agrietaba nuestros latidos se derramaron sobre la roca. De un vino viejo, las arenas del verano fluyen en las venas y el esmalte de la luna irrigaba tus acciones. Fuiste maravillosa, libre, y digna de la tierra.
La oportunidad verde de la vida se unió al aire fresco de la montaña. Las sombras volvieron. Y sin embargo, en el camino de la brisa aún los arbustos tiemblan y los misterios se atraen.
La ora când mi-e dor de tine Şi ies strigoii să vâneze-n lună, Simt gândul că valsează prin ruine Şi-n mine mai rămâne o fărâmă De suflet ,ca un viciu nefiresc. Îţi reconstitui paşii din nisipul Oceanului neplanetar, firesc, Ce ţi-a furat pentru o vară chipul.
La ceasul când cocoşii îmi îngână Neliniştitul puls prins în torace, Îmi dai motive să te ţin de mână. Să te devor impropriu şi vorace. Te recompun vocală în hiat. Căci te iubesc, deşi mă tem de iad. Îmi eşti blestem, durere şi liant în lupta cu vulcanii care-mi ard
Sub pleoape de stamine şi pistiluri, Aripi de fluturi, sâmburi de cais. De-aceea te provoc în mii de stiluri: La ora când adorm, tu intră-n vis!
Crestele stau mute, pierdute prin cer, Uriaș cu fruntea sprijinită-n ceață, Muntele acesta seamănă mister Și-l urcăm cu toții, agățați de-o ață.
Nu știm foarte multe din fragilul chit Semn de întrebare pus printre răspunsuri, Slalom pe versantul cel înzăpezit, Start la școala vieții asimilând cursuri.
Ochii sparg reduta de-un alb diafan Se precede-n zare mantia vrăjită, Dumnezeu atinge creștetul profan Plasă pentru lumea încă adormită.
Unii merg ‘nainte cu aplomb elan Trecând prin hățișul treptelor incerte, Alții tot bat pasul pe loc de un an Fără să se roage cerului să-i ierte…
Sufletu-mi îngheață și-mi suflu în mâini Se îngreunează în spate povara, Resemnat în minte mi se dospesc pâini, Vântul aprig bate legănându-mi scara.
Țintele din talpă scrijelesc anost Zilele trec iute, viața se grăbește, Azi am zărit vârful, norocos am fost! … și speranța mușcă mintea mișelește!
Cu destinu-n frunte, ochii pironiți Strălucesc pe neaua proaspăt așternută, Norocoși sunt astăzi ultimii sosiți Ce-ar urca iar panta bine-cunoscută.
Pentru a evada din colivia fricii, ai nevoie de puțină nebunie numită curaj.
Orice floare are seva din rădăcină; orice reușită are succes doar din străduință.
3. Viața e un drum cu infinite semne care solicită o mare cunoaștere.
4. Nu o ducem rău, doar că cerințele sunt mult prea mari.
Viața omului se sfârșește printr-o amintire.
Drumul spre viitor este o rută în permanentă schimbare.
Lumea de azi este asemenea Titanicului. Vaporul se scufundă și orchestra cântă.
Miliarde de gânduri se nasc, doar pentru a pieri fără urmă.
Viața e scena unui teatru. Dacă rolul nu-ți place, trage cortina, schimbă decorul și regizorul.
O virgulă corect așezată, poate schimba o întreagă idee. Un punct pus la timp poate salva o situație.
Poți sătura multe guri flămânde, însă niciodată pe cele lacome.
Nu crede că ai lumea la degetul mic, pentru că lumea e mare, iar degetele care ți se pot arăta sunt multe.
13. Unele grupuri de prietenie seamănă cu partidele politice, tot ce se spune în interiorul lor este bun și frumos, ceea ce vine de dinafară este penibil.
Doar cine zboară pe propriile aripi poate atinge cerul.
Nu ne oprim niciodată din a iubi, poate doar din a mai spera.
Dacă sufletul s-ar vedea ca trupul, multe frumuseți ar fi urâte.
Cea mai dureroasă trăire: neputința de a-l salva pe cel drag.
În biblioteca minții mele, când nebunia citește din cartea fanteziei, rațiunea luminează gândurile.
Suntem gardienii propriei noastre încarcerări. Stăm zăvorâți în convingeri, create de propriile noastre gânduri.
21. Cele mai multe răni nu se văd, ci se simt.
22. Punțile sunt pentru a lega relații, nu pentru a ataca libertatea altora.
23. Prețuiește-i pe cei care te iubesc și ai grijă să nu-i pierzi risipind timpul cu cei care te disprețuiesc.
24. Oricine îți poate dărui flori, dar nu pentru oricine poți fi o floare.
A trecut o noapte fără Teodora, aceasta este a doua, și aproape că s-a făcut dimineață. Ieri noapte, atât cât am putut să adorm, am dormit cu lacrimi în ochi, gândind la ea. În noaptea aceasta s-a întâmplat la fel. Ieri m-am uitat în istoricul convorbirilor telefonice cu Teodora și am adunat timpul petrecut împreună. Rezultat opt ore și 40 de minute, desfășurate pe parcursul a două luni și jumătate. Ne era drag să vorbim. Aveam și ce, vorbeam aceeași limbă. Timpul petrecut împreună trecem repede. Așa trece și acum, el lasă viața să curgă mai departe. Teodora nu mai este, noi am rămas. Am rămas să numărăm zilele, săptămânile, anii.Numărăm că nu aveam încotro, încă suntem. Și la cât de veselă era Teodora, nu ar fi vrut să fim triști, pentru nimic în lume, cu atât mai mult pentru dispariția ei atât de timpurie. Dar cum să nu existe tristețe și durere la despărțire? Am recitit ce am scris și îmi pare că nu am spus nimic, parcă nu știu cu ce să încep. Se spune că trebuie să începi cu începutul când vrei să spui ceva.Asta încerc să fac, dar nu pot să mă adun. Și, dacă ea ar fi fost aici ar fi spus, draga mea, la tine cuvintele curg. Doar lasă-le să curgă și ele vor spune ce ai tu de spus. Încerc să fac cum ar fi gândit Teodora. Nu pot. Mă opresc. Totuși trebuie să scriu. Nu pot fără. Trebuie să leg starea pe care o am de această hârtie. Altfel nu știu cum am să mă descurc de acum încolo. cu această durere pe care o am în piept. Îmi mor prietenii, nu orice prieteni, ci prietenii speciali. Teodora era prietena mea specială. Amândouă hălăduiam cu mintea prin Cosmos și cu picioarele pe pământ. Rezonam și ne prețuiam pentru aceasta. Pentru mine s-au împlinit 10 ani de când public. Pentru ea, trei. Eu în acest timp am cunoscut în realitate mai mulți poeți,iar virtual și mai mulți. Teodora Pascale este unul dintre ei. Am cunoscut-o într-un grup cu specific literar, din Facebook, Acolo posta poeziile sale. Era la început de drum. Însă nimic nu o trăda. Scria impecabil. Era apreciată și iubită. Am căutat-o și am vorbit cu ea pe Messenger. La scurt timp am făcut schimb de numere de telefon și am vorbit la telefonul mobil, și la câteva minute ne-am dat seama amândouă că vorbim ca și cum ne cunoșteam dintotdeauna. Același lucru cred și astăzi. Acest sentiment este similar cu acela în care ai în față un om pe care nu l-ai văzut niciodată și totuși ai senzația că nu îl poți suporta cu niciun chip, chiar dacă bietul om nu ți-a făcut nimic. Încă de la prima discuție telefonică am hotărât împreună scoaterea primei sale cărți, care s-a concretizat în următoarea jumătate de an. Spirala de patimi. I-am tehnoredactat cu drag prima ei carte și nu numai, care s-a bucurat de o prefață semnată de către Criticul literar Cezarina Adamescu. Era o perfecționistă. De atunci încoace a tot scris și a publicat în dialog poetic cu trei colegi de condei. Era bucuroasă și împlinită Teodora a ars ca o flacără fără pauză, lumina ei reflectă în versurile sale, pentru totdeauna. Noi nu ne-am văzut niciodată. Nici nu aveam nevoie. Ne simțeam. Era inteligentă și educată. I-am făcut câteva videoclipuri de care s-a bucurat, iar acum, înainte să ne părăsească, pe 22 decembrie 2024, am întrebat-o dacă putem vorbi puțin la telefon. Am vorbit și i-am cerut poezii ca să-i mai fac un videoclip, în proiectul, Poezia spusă altfel.Mi le-a dat și am făcut încă unul de care ne-am bucurat împreună. Două zile mai târziu Teodora mi-a lăsat mesaj cu urări de Crăciun, apoi a sunat, dar eu nu i-am răspuns, eram răpusă de această gripă care circulă prin oraș cu picioarele goale și nu mi-a ars de nimic, dar după trei zile de boală m-am ridicat în capătul oaselor, am luat telefonul și am sunat-o pe Teo, să o rog să mă scuze. La telefon mi-a răspuns un om bolnav. Era Teodora. Printre respirațiile greoaie și-a luat rămas bun, mi-a cerut să am grijă de mine și de poeziile mele. Am urlat. Nu înțelegeam nimic. Am rugat-o să fie puternică, pentru că indiferent ce ar fi, găsește putere în ea și va trece peste orice impediment. Amândouă eram dărâmate.Am vorbit un sfert de oră. A doua zi dimineață am vorbit iarăși pe WhatsApp, de data aceasta pe text. Am rugat-o să mă asigure că este din ce în ce mai bine și am asigurat-o că eu sunt mai bine și că o să mă ridic să lucrez ceva la calculator. S-a bucurat și m-a asigurat că luptă și așteaptă să vadă ce se întâmplă. La orele prânzului am primit un apel telefonic de la cea mai bună prietenă a Teodorei. Mi se confirma că Teodora ne-a părăsit. Am urlat efectiv și l-am strigat pe Dumnezeu și am strigat-o pe Teodora și am întrebat de ce? Nu mi-a venit să cred că este posibil să plece așa cum a făcut-o, brusc, dar a făcut pasul și s-a dus. A fost un poet grăbit. Un poet de excepție, care a jucat totul pe o carte. Niciodată în cei patru ani de când o cunosc, nu a lăsat vreodată să se înțeleagă că ar suferit de ceva. Teodora a lăsat în urmă câteva titluri de carte, pe cei dragi și mulți prieteni, cu un gol imens în suflet și nu în cele din urmă și-a lăsat cititorii să îi admire versul și să se bucure de el în continuare. Pentru literatură este o pierdere colosală. Acum mă întreb care a fost rolul ei pe pământ și de ce am întâlnit-o, de ce atâta timp nu ne-am dorit să ne privim în ochi, măcar virtual. Nu ne cunoaștem noi dintotdeauna?
Te cunosc, ești un suflet de aer
Te cunosc, de azi și dintotdeauna. Am înțeles imediat după ce am vorbit întâia oară. Azi recunosc cu mâna pe inimă că te cunosc altfel. Atunci, acolo, erai un suflet de aer, care plutea venind înspre planeta Pământ, pe direcția perfecțiune. Vedeam cum aripile vântului stăteau întinse, ca să nu lovească aerul, ca tu să nu te faci una cu pământul, cu focul și cu apa. Doar îl mângâia cu privirea. Înaintea ta nimic nu se mișca, nici raza Soarelui, nici aripa lunii, nici râurile norilor. Toate stăteau neclintite. Și ai venit cuminte pășind pe ecoul tăcerii, până într-o zi, când, eu cu tine, am vorbit întâia oară. De atunci încoace și de acolo înapoi te cunosc dintotdeauna. Ești un suflet de aer ajuns la perfecțiune.
Teo, suflet frumos, misiunea ta s-a încheiat pe acest pământ, odihnește-te draga mea! Te iubesc! Prietena ta!
Te chem iubire, nu oricum, să vii Fără de frici și inhibitii, de se poate, Numai parfumul în loc de haine să îl ții, Și părul lung și desfăcut pe spate.
Să te așezi pe pat, dar la fereastră, Lumina lunii să-ți mângâie trupul, Iar umbra, trandafirului din glastră, Să îmi arate, unde pot să pun sărutul.
Și umbra în tandem cu ale lunii raze, Se va muta încet pe trupul tău divin, Și eu trecând peste ale timidității faze, Îmi voi plimba sărutul, pe umbra fără spin.
Iar dacă mica umbră o să se oprească Pe trandafirul roz, să știi, am să-l sărut Făcându-ți trupul să-și dorească O ploaie de săruturi, sau mai mult.
Dorința lui ca și a mea, se poate împlini, O voi urma fără să vreau să mă opresc, Îți spun printre săruturi, mereu te voi dori Și fără a ta iubire, nu pot să mai trăiesc.
,,Se rotesc fuioare veștede de ceață” Ca un vis de abur peste amintiri, Dor îmi e de timpul câfnd sădeam speranță, Prin câmpii de neguri înflorind priviri.
Palmele mi-s pline de petale stinse, Flămânzit mi-e trupul de-al iubirii rit, Sufletul așteaptă șoaptele promise… Straiele tăcerii m-au acoperit.
Timp de sărbătoare împrejuru-mi crește, Clinchet de colindă saltă pe răzor Lerui-ler se-aude ca dintr-o poveste… Pragul meu așteaptă pasu-ți călător.
Drumuri troienite între noi mai sunt, Îngerul zâmbește pe-un altar cărunt.
Zbor spre înălțimi 