S-a lepădat apusul de zaua crucii mele, Tânguindu-se cu o putere bărbătească, Când sub albastrul serii, mă scaldă-n praf de stele, Cântându-i nopții-n strună, strânsoarea să-mi slăbească… Un cânt al nemuririi din negrul de țărână, Trecând în neființă sfioasele simțiri, În trupul fără apă e-o scorbură bătrână, Și-or trece călăreții spre marele iubiri… În taina sumbră a nopții e liniște deplină, Se mai avântă gândul peste văzduh și bolți, Și-n scorbura bătrână, un licăr de lumină, Ascunde-un zâmbet dulce, parcă trezit din morți.
Urc o treaptă, cobor două si iar urc, dar tot mai mult cobor… în dreapta, speranța îmi zâmbește din colțul gurii; în stânga, stă pitită deznădejdea șoptind: n-ai s-ajungi în vârf nici azi, nici mâine, oprește-te! Dar voința-mi face cu mâna, cu privirea-i albastră ca cerul, mă-ndeamnă
să mai urc o treaptă… și am urcat, și am tot urcat, atâtea trepte c-am pierdut firul anilor ce mi-au trecut prin plete. Au fost ploi reci, dar și fierbinți; și ierni, și veri, si toamne arămii cu castani și vin, și primăveri cu mărțișor la braț. Au fost și oameni, si neoameni, si iubiri și lacrimi, și doruri nespuse, pe cruce toate vor fi scrise… Mă opresc, m-așez pe treapta pe care-mi curg azi lacrimele, îmi aplec fruntea în palme și-mi simt crucea ce zvâcneste prin ele…
Sunt susținătorul libertății de-a alege dar am prins la tine-n suflet rădăcini adânci, am prins vremurile fără îngrădire.
Azi drumul meu alunecă-n abis ! Bolnav de tine, tu să mă vindeci. Oricâte jertfe vei sacrifica pe vreun altar, să nu uiți niciodată că numai eu ți-am fost cu-adevărat iubire.
Înhamă-mă cu-ncredere la crezul tău, sunt disponibil să te urmez oriunde, în spirit și în gând ; nu voi ceda ispitelor plantate-n drum, nu mă voi risipi ca frunza-n vânt.
Sunt susținătorul libertății de-a alege dar… de tine-mi este atât de dor… și nu cunosc vreun vraci să mă dezlege.
Pentru că sentimentele n-au nicio îngrădire pe care drum s-apuc, pe ce cărare, orbit de ani să nu-ți pierd umbra, să pot să-ți spun că nu semăn cu nimeni, că numai EU îți sunt cu-adevărat IUBIRE !
Iisus trecea în fiecare an Pe uliţi prăfuite, doar ţărâna La vechea poartă mai ţinea ţâţâna, Căzuse ghizdul astupând fântâna Copacul porţii-i astăzi biet ciolpan.
Iisus era în fiecare an În seva care întregea frunzarul, Sau în sămânţa ce rodea lăstarul. Ori în recolta care umple carul, Dar dăruirea lui era în van.
Iisus murea în fiecare an, Se re-ntrupa şi părăsea mormântul, Trecea prin lume căutând cuvântul Apostolilor sau aşezământul, Dar ce afla, era un loc viran.
A coborât, din nou la ei, în toiul zarvei, Să le aline suferința celor mulți, Strălucitor, la fel ca ieri, sub cerul slavei, Îi miluia pe suferinzi și pe desculți.
Întreg, orașul, l-a primit cu veselie, Țineau în mâini bogate ramuri de finic, În ochi purtau o negrăită bucurie, Și cel bătrân și cel bolnav și cel calic.
Pitici zglobii, se strecurau, să-I sară-n brațe, Îl preaslăveau și Îl primeau cu plecăciuni, El îi lăsa de-un colț de haină să se-agațe, Și-i cerceta cu ochi adânci de rugăciuni.
Chiar înviase, de curând, un pui de fată, Ce nu-mplinise încă șapte anișori, În urma lor, s-a strâns alai cât o armată, De pretutindeni I-aruncau priviri și flori.
Dar, murmur mare se iscase în cetate, Mai marii obștii șușoteau nemulțumiți, Cuvântul Viu se pogorâse peste gloate, Să-i izbăvească pe cei mulți și necăjiți.
-De ce acum? Și pironit în barba-i deasă, Își răsfoia niște-nsemnări dintr-un jurnal, Și-ntunecat, a început din el să-și iasă, Nu-l mai răbda tunica lui de cardinal. … Cu-n gest discret își duse mâna la sprânceană, Ca la un semn, ciracii lui s-au năpustit, Dar, El, rămase neclintit ca o icoană, Și îi privea așa senin și liniștit.
Acestor poame le-ai făcut pustiu de bine? Mlădițe sterpe… poate n-o să-mi dai crezare, Dar dac-aș da, acum, un ordin, la mulțime, Să-i vezi cum sar să-ți pună rugul sub picioare.
Cu multă trudă am reușit, de-amar de vreme, Să-i fac să uite învățătura Ta aleasă, Pe unde-apari, nu știu, dar ies numai probleme, Dar El tăcea, cu o tăcere neînțeleasă.
De ce-ai venit să faci atâta tulburare, Ce vrei să scoți din lumea asta de mujici? Deși, în ciuda-atâtor veacuri în spinare, Ei nu cunosc decât de lege și de bici.
Îi îngrijesc, îi ocrotesc ca un părinte, Le-astâmpăr foamea și dorințele lumești, Acum, te rog, mai am o mare rugăminte, De ce-ai venit, așa din timp, să ne muncești?
Povara grea a libertății-i mult prea mare, Nu vezi că ei se mulțumesc cu mai puțin? Eu îi astâmpăr doar cu-o blidă de mâncare, Din mâna mea, ei o primesc ca un destin.
Nu zici nimic, nu îmi răspunzi la acuzații? Știi, uneori, mă simt atât de concesiv, Chiar, răbdător și milostiv cu toți damnații, Dar El tăcea, tăcea adânc și obsesiv.
Eu încă-aștept să-mi spui de ce ne tulburi pacea? Știi uneori, mă simt un munte de clemență, Fă un efort, aruncă dragă, carapacea… Nu mă sfida, nu mă trata cu insolență.
Dar El tăcea, tăcerea Lui era înaltă, Trăia ceva, de necuprins și neînțeles, Era cât toată înțelepciunea laolaltă, Și n-o trăda cu nici un chip, cu nici un gest.
O să-ți accept tăcerea ta, dar, nu pot crede, Că toate astea-s pentru-n pumn de venetici. Și scos din minți, cu mâna-n pieptu-I se repede, Și-l aruncă, urlând la gărzi: – Să-l luați de-aici!
S-a ridicat cu o mișcare grațioasă, Făcând un pas, un pas imens către cezar, Îl sărută cu o tăcere grandioasă, El se trezi, încă năuc, ca din coșmar.
Abia atunci a înțeles că-n necuvinte, Ținea ascuns o mare taina dintru veci, Și El tăcea, tăcea absurd, ca și-nainte…
Când rătăcită parcă de hazard ai dat, iubita mea, cu coasta-n gard și tot izbind cu cerul de pământ în valea nopții mi-ai găsit mormânt Îmi spală ploaia vechiul testament și-ngenuncheat în ultimul moment de vara așteptării dintre noi ce lungă-mi este ziua de apoi. De unde iei fărâma de suspin când eu mă frâng puțin câte puțin, căci fără stele, fără măști sau fard ai dat, iubita mea, cu coasa-n gard.
Pe un drum nesfârșit de tăcere și pace, Prin înaltul de cer luna curge și tace. Mândră, ea s-a pornit, printre-a stelelor salbă, Ca să-și toarcă fuior, liniștită și albă. Că din veșnice vremi știe, noaptea, să vină Și, cu chipul ei blând, să împartă lumină.
Albul ei, pe cărări, călăuză se ține Și mă duce mereu până-n brațe la tine. Albul ei liniștit foc în mine aprinde, Când atât de frumos peste chipu-ți se-ntinde! Naste-n mine fiori și, la ceasul de noapte, Eu de ochii-ți mă-mbăt și de buzele-ți coapte.
Și o văd coborând, turmă albă, la vale, Și pe pieptu-ți rotund și pe mâinile tale. Și te strâng ,,alba” mea în pornirea-mi nebună, Și de toată mă-mbăt, luminată de lună.
Ți-aș vorbi poate eu, câte-n lună și-n stele, De-aș putea să te iau de pe buzele mele… Dar, de simți tâmpla mea, care arde fierbinte, Scrie tu, cum pricepi, focul ei în cuvinte!
Căci mă-ntreb, cum de-n cer, Luna pacea și-o ține, Când aici naște foc între mine și tine? Cum acolo, tăcut, toarce caier de stele Iar pe noi, pe pământ, ne supune la rele?
La hotare de cer crapă zorii de ziuă, Semn că-i vremea ca noi să ne spunem adio… Și ce greu mă ridic din a tale păcate! Focul încă mi-e foc, inima încă îmi bate, Fruntea mea tot mai vrea, să-ți adoarmă în poale! Am ajuns, nu știu cum, sclavul nopților tale… Lângă tine mi-e scris, să trăiesc viața toată, Și de-acolo să plec, eu nu văd să se poată!
Am să vin înapoi, căci mereu lună fie, Ca o pace de alb peste patima-mi vie!
Zbor spre înălțimi 