mai aproape de duplicitatea nimicului de extazul dintr-un pătrat bifat pentru anotimpul apologeților reciclați mai altfel sau doar indecisă întâmplarea care te scrie printre așchii de cer când gestul desparte în silabe surâsul pe care l-ai uitat pe umărul meu ascult visele pragului care alunecă tandru pe rana albastră timpul retează din doi în doi argumentul suprem orice răspuns e un labirint împodobit strâmb de emoticoanele unui minotaur de tinichea mai crispat sau doar inert acest gol din vitrina lumii care aplaudă amnezia manechinelor presupuneri orfane sub pleoape de melc ridul extatic din mantra oglinzii iertarea și plânsul tăcerilor de fum suntem aripi smulse dintr-un mit fără titlu cineva inventează o zodie inavuabilă pentru busola închisă-n mărul cu litere trec păsări de nea pe celălalt ecran sau decorul e-o pată cartografiată de algoritmul improvizațiilor cu manșete și joben mai cum sau mai oval frigul fără nume sau ecuson mai încolo îngerii somnului nebifat
dă-mi un poem să trec dincolo de lumea care și-a uitat alfabetul
Există momente în istoria culturală când mediocritatea încetează să mai fie un accident statistic și devine politică de sistem. Atunci nu mai vorbim despre gusturi discutabile sau despre cariere conjuncturale, ci despre o mutație de fond: literatura nu mai este spațiul riscului estetic, ci anexă decorativă a aparatului instituțional. În acest peisaj, figura pe care o putem desemna, fără pierdere de generalitate, drept 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 capătă valoare de simptom, nu de excepție.
𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 nu este, desigur, un personaj izolat. Dimpotrivă: el este produsul perfect al unei ecologii culturale în care conformismul este recompensat, iar spiritul critic tolerat doar ca ornament retoric. Ne aflăm în fața unui tip de actor cultural care nu provoacă, nu fracturează, nu destabilizează; dimpotrivă, el stabilizează, armonizează, „gestionează”. Literatura, redusă la funcție de protocol, devine limbaj administrativ cu metafore decorative.
Din punct de vedere estetic, opera asociată acestui tip de profil nu este scandaloasă, dar nici memorabilă. Corectitudinea formală ține loc de tensiune, iar inteligibilitatea devine substitut pentru profunzime. Textele nu rănesc, nu ard, nu lasă urme, ele circulă, se consumă, se arhivează. Literatura ca produs cultural sigur, cu termen de valabilitate extins, dar fără putere de contaminare spirituală. O literatură de uz intern, potrivită pentru rapoarte de activitate și dosare de candidatură.
Problema reală nu este, însă, această mediocritate estetică în sine. O cultură sănătoasă poate suporta fără dificultate volume întregi de literatură modestă. Problema apare atunci când mediocritatea devine criteriu de selecție, iar discreția artistică condiție de promovare. Când lipsa de radicalitate estetică se transformă în capital instituțional, iar neutralitatea axiologică devine virtute civică, asistăm la o inversare periculoasă: nu instituțiile servesc literatura, ci literatura legitimează instituțiile. În acest mecanism, 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 joacă rolul perfect: rezonabil, cooperant, mereu prezent, mereu disponibil. Nu contestă structuri, nu deranjează ierarhii, nu pune întrebări incomode. Iar tocmai această docilitate elegantă îi conferă o aură de „responsabilitate culturală”.
Se construiește astfel iluzia că stabilitatea administrativă echivalează cu sănătatea literară. O confuzie comodă, dar devastatoare pe termen lung.
Instituțiile literare, în acest context, tind să se transforme din spații de protecție a valorii în mecanisme de autoreproducere. Premiile circulă în cercuri previzibile, revistele confirmă aceleași voci, iar critica se reduce, adesea, la exercițiu de politețe reciprocă. Canonul nu mai este rezultatul unei lupte de idei și forme, ci produsul unei negocieri tacite între grupuri compatibile ideologic și temperamental. Nu meritul creează rețelele, ci rețelele validează meritul. Aici intervine dimensiunea politică a problemei. Nu politică de partid, ci politică a puterii simbolice; pentru că cine controlează accesul la vizibilitate, la finanțare, la traduceri, la reprezentare internațională, controlează implicit și imaginea literaturii naționale. Iar când această putere este exercitată de figuri pentru care literatura este mai degrabă instrument de legitimitate decât vocație tragică, rezultatul este o cultură „prezentabilă”, dar lipsită de nerv. Se creează astfel un tip de discurs oficial despre literatură: consensual, festiv, autoreferențial.
O literatură care se admiră pe sine în oglinzile propriilor instituții. În acest discurs, conflictul este evitat, diferența este estompată, iar excesele, suspecte. Originalitatea devine acceptabilă doar dacă este temperată, iar radicalitatea estetică este tolerată doar ca episod exotic, nu ca normă productivă.
În mod paradoxal, 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 poate părea, la suprafață, un garant al „normalității”, dar această normalitate este, de fapt, o formă rafinată de imobilism. O literatură fără crize, fără rupturi, fără scandaluri majore este, istoric vorbind, o literatură aflată în declin, chiar dacă statistic prosperă. Volumele se înmulțesc, dar vocile se uniformizează. Piața editorială este activă, dar memoria culturală devine selectiv amnezică.
Nu trebuie să invocăm conspirații sau scenarii obscure. Mecanismul este mult mai banal și, tocmai de aceea, mai periculos: alianțe de confort, complicități de rutină, evaluări colegiale care nu mai riscă nimic. Corupția, în sens cultural, nu înseamnă neapărat bani murdari, ci degradarea criteriilor. Momentul în care apartenența contează mai mult decât valoarea, iar loialitatea mai mult decât luciditatea critică. Într-un asemenea sistem, scriitorii autentici devin incomozi. Ei nu se potrivesc în formulare, nu respectă calendare instituționale, nu livrează optimism festiv. Sunt greu de gestionat, greu de exportat, greu de integrat în strategiile de imagine. Mult mai util este, pentru instituție, un autor previzibil, cooperant, cu discurs public moderat și estetică neproblematică. Cultura ca politică de relații publice. De aici și paradoxul trist: cu cât o figură este mai puțin relevantă estetic, cu atât poate deveni mai influentă administrativ. Iar influența administrativă, odată consolidată, produce la rândul ei vizibilitate simbolică, care este apoi confundată cu importanța literară. Un cerc autoreglat, în care funcția produce reputație, iar reputația justifică funcția.
Astfel, 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 nu este doar o persoană, ci un model de carieră culturală. Un tip de succes care nu se bazează pe forța operei, ci pe capacitatea de adaptare la mecanismele puterii simbolice. Iar acest model, odată normalizat, devine pedagogic: tinerii învață nu cum să scrie mai bine, ci cum să se poziționeze mai eficient. În acest punct, întrebarea nu mai este cine ocupă funcțiile, ci ce tip de literatură produce sistemul pe care îl legitimează.
O literatură fără miză ontologică, fără tensiune morală, fără risc formal. O literatură care nu mai pune sub semnul întrebării realitatea, ci o confirmă. Care nu mai deranjează, ci decorează. Istoria literară arată limpede că marile epoci nu sunt cele ale echilibrului instituțional, ci ale conflictului estetic, ale polemicii, ale rupturii, ale disidenței artistice. Când literatura devine prea bine integrată, prea respectabilă, prea „funcțională”, ea încetează să mai fie forță critică și devine patrimoniu administrativ, și implicit administrabil.
De aceea, problema 𝑫𝒖𝒙 𝒏𝒐𝒔𝒕𝒆𝒓 𝒎𝒆𝒅𝒊𝒐𝒄𝒓𝒊𝒔 nu este una personală, ci structurală. El este expresia unei culturi care a ales confortul în locul riscului și gestiunea în locul pasiunii. O cultură care preferă stabilitatea carierelor în locul instabilității valorilor, și care se miră, apoi, că cititorii adevărați se împuținează, iar literatura se mută, încet, din spațiul vieții în cel al arhivelor.
Poate că va veni o vreme când istoria literaturii recente va fi scrisă nu după opere, ci după mandate, funcții și comitete. L-ați recunoscut?! Va fi, fără îndoială, o istorie coerentă. Dar nu va fi o istorie a literaturii vii. Va fi, cel mult, cronica administrării ei. @Highlight Iar dacă acesta este prețul „normalității”, atunci poate că literatura ar avea nevoie, din nou, de puțină anormalitate. 𝑫𝒆 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒊𝒏𝒄𝒐𝒎𝒐𝒛𝒊, 𝒅𝒆 𝒗𝒐𝒄𝒊 𝒆𝒙𝒄𝒆𝒔𝒊𝒗𝒆, 𝒅𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆𝒕𝒊𝒄𝒊 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒏𝒖 𝒄𝒆𝒓 𝒂𝒑𝒓𝒐𝒃𝒂𝒓𝒆, 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒂̆, 𝒇𝒂̆𝒓𝒂̆ 𝒆𝒍𝒆, 𝒓𝒂̆𝒎𝒂̂𝒏 𝒅𝒐𝒂𝒓 𝒅𝒖𝒙𝒊𝒊 𝒔̦𝒊 𝒐 𝒄𝒖𝒍𝒕𝒖𝒓𝒂̆ 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒎𝒆𝒓𝒈𝒆 𝒊̂𝒏𝒂𝒊𝒏𝒕𝒆, 𝒅𝒂𝒓 𝒏𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒂𝒋𝒖𝒏𝒈𝒆 𝒏𝒊𝒄𝒂̆𝒊𝒆𝒓𝒊!
Mulți declamă vorbe goale, spun prea lesne “te iubesc !”, Fără să-nțeleagă o iotă din adâncul lor firesc, Doar scântei încremenite într-un snop de frunze moarte, Pentru-o clipă de tandrețe și o dragoste de-o noapte.
Când iubirea-i doar cuvinte măsluite cu parfum, Parcă e un foc de paie și are miros postum, Fără rădăcini în trupuri și în inima ce bate, Fără vise și trăiri ce furtuna nu le-abate.
Iubirea e ca o floare ce crește pe-un colț de stâncă, Nu o stinge-un strop de ploaie, are firea mai adâncă, Și se ține în picioare chiar de uneori e nor, Se îmbracă-n multe vise și-i ades un câmp de dor.
Nu-i o cupă de cuvinte ce ți se-ntinde s-o bei, Nu-i în vraja poleită a unor brațe de zmei, E bulgăre de lumină care crește neîncetat, Face viața mai senină, e regină și-împărat.
Un chiot alb roade noaptea pe margini, Ca și cum herghelii scăpătate din cer Decupează rotund timpul din pagini Și curate decembrii foșnesc de sub ger.
Se adună toții teii și _ anunță că – n ieslea Cuvintelor Limbii Române din cer Se naște lumina – n zăpadă ,și valea Adună Eminii îmbrăcați în mister.
Ghemuiți greieri se- nșiră sub iarbă Și graurii urc’ coperiș de poveste. Câteva mări își adună în barbă Nisipul din timpul răvășit peste creste.
Aduni de pe ape și verbe, și fluturi, Adânc în statuie tu vrei să rămâi Că timpul mai cade – n grădină pe gânduri Și ploii foșnesc ca- n iubirea dintâi
” La Steaua care – a răsărit ” mereu mă – nchin In timpul tau necolindat , Emin
Cu muntele înfipt în cer si marea prinsă în vâltoare, Cu norii suri deasupra frunții cu linii de-ntrebări culegătoare, Străbate omul labirintul ca să răzbească-n viață, Se poticnește, stă în genunchi, blesteamă această soartă, Dar uită c-are legământ făcut în cer printr-un cuvânt, Iar noaptea se mai duce-acasă, să fie miruit de-un sfânt.
Gârbov, neputincios și hâd, străbate ziua pe pământ, Ducând în spate reci poveri din veacuri depărtate. Lovește piatra și hotarul, găsindu-le o vină De neghiobia ce îl poartă printre cărările din soartă.
Cuvântul scris rămâne-n veac și stă la neamuri mărturie, Când vremea-ți vine să te-nalți deasupra norilor pufoși. Abia atunci, seama îți dai, că ai trăit neputincios, Ani buni ai irosit în van și fără rost Și-ai să te-ntorci, smerit, iar pe pământ, Să-nveți să prețuiești, cerul din cuvânt.
,,Și dacă” ar fi să renaști, geniu trist și nepereche Te-ar cutremura obida ce-a cuprins țara străveche, De atâta sărăcie, au plecat în lumea largă Țăranii, ce pentru drum, și-au dat boii din ogradă.
,,Somnoroase păsărele”, nu se-adună-n teiul sfânt, Au plecat, căutând hrană și-adăpost, pe alt pământ Și nici ,,Lacul” de-altădată, nuferi galbeni nu-l încarcă, Uitat de lume, pe el, nu cutreieră vreo barcă…
Strigă de-acolo, din ceruri, tu, ,,Luceafărul” cel blând, Fă-ți neamul să recitească ,,Scrisoarea a-III-a”, în gând, ,,Împărat și proletar”, un tablou al românimii Ce prezintă cu amar, trist viitor al junimii.
Stă ascunsă de priviri, micuța ,,Floare albastră” Și așteaptă semnul tău, Emine, ca să trezească Suflu nou în inimi bune, ce va-nfăptui cândva Ceea ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” : slava,
Vis frumos de vitejie, mândria de-a fi român Și să guști din fericirea raiului tău, cel divin… ,,Pe lângă plopii fără soț”, o umbră mă petrece, Mă uit spre cer unde ești TU, nemuritor și rece,
,,O, rămâi”, rămâi cu bine, pe-a ta boltă îngerească, Veghează pacea pe pământ, fă crezul sfânt să crească ,,Și dacă” poți, trimite-mi semn, o rază de lumină, Să știu că ruga mi-o asculți și că nu-ți e străină… ,,La steaua” care-a răsărit, se duce-un gând senin, Și-un dor de absolut renaște, purtând ram de măslin…
Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când, Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când. Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ; Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când. O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit, Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când, Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când. Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând, Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când, Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins, O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când. Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt Apropiam de gura mea acest păhar din când în când! O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când. Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit; Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când, Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da, Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când. Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei, Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când. Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău. L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.
2)
DIN VALURILE VREMII… ~ Mihai Eminescu~
Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai – Și fața străvezie ca fața albei ceri – Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Femeie între stele și stea între femei Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng, În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump, Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec, Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.
Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci Și umbra ta se pierde în negurile reci, De mă găsesc iar singur cu brațele în jos În trista amintire a visului frumos… Zadarnic după umbra ta dulce le întind Din valurile vremii nu pot să te cuprind. * Notă: această creație nemuritoare a apărut pentru prima dată în volumul ,,Poesii” publicat în anul 1883, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, având ca temă centrală trecerea ireversibilă a timpului, însoțită de nostalgia trecutului și efemeritatea vieții.
Omenirea-i în derivă și lipsită de repere, Zilnic n-auzim decât de războaie și de rele. Nu știu ce s-a întâmplat, dintr-odată lumea toată, Ca la un semnal sinistru, hidoșenia și-arată.
Foametea și bolile peste noi s-au prăvălit, Răul e atât de mare, încât nu e de oprit. Ce am mai putea să facem să salvăm ce-i de salvat, Când văd cum, încet, încet, oamenii s-au resemnat?
Chiar nu mai avem puterea să ne ridicăm din zloată? Lumea toată-n datorii și în sărăcie-înoată. De ce, Doamne, nu mai vezi ce se-ntâmplă pe Pământ? Nu vezi cum este distrus tot ce mai credeam că-i sfânt?
Nu vezi cum, puternic este dintr-odată necuratul, Cuprinzând tot ce se poate, dreptul fiind acuzatul? Cum bogatu-i mai bogat și săracu-i mai sărac, Ajungând, cu lacrimi grele, să n-aibă nici fund de sac…
Unde s-a produs greșeala? Unde s-a produs ruptura, De ne-am pomenit de-odată cum ne înconjoară ura? Cum să mai ridicăm capul când atâtea ne apasă, Când ni-e sabia deasupra că rămânem fără casă?
Doamne, vin în fața Ta, Te rog cu fruntea plecată, Să privești puțin spre noi și să ne mai ierți o dată. Să ne dai măcar tăria să prindem puțin curaj Și să scoatem omenirea din sinistrul derapaj…
Zbor spre înălțimi 