Ziua îşi sfârşeşte drumul într-o margine de zare, Aninând pe boltă-amurgul în culori fermecătoare… S-a golit de tot clepsidra şi oftează-a rugăciune, Când se-aprind pe cer altare, tainic, dinspre soare-apune.
Şi ascult în mine naiul cum doineşte a-nserare, Fluturi mari, cu-albastre aripi, prind în jurul meu să zboare… Umbre negre-nghit tăcerea, ora-mi pare prea grăbită, Se ascunde-n palma nopții, ca o pasăre rănită.
Vin luceferi să-mi aprindă, la fereastră, felinare, Dar le iese-n cale Luna, pasul vremii să măsoare… Ninge-o linişte pe tâmpla-mi cufundată-n reverie, Cu petale de-ntuneric, preschimbate-n poezie.
Perdonami se ti scrivo adesso mentre l’autunno lascia andare le sue foglie senza vita… Non per caso una foglia rossiccia che fluttuava nell’aria cade nel palmo della mia mano destra… Lo guardo e sotto i miei occhi le nervature iniziano a scrivere parole. Più penso a Te, più la foglia diventa una lettera sotto al mio sguardo incredulo. Padre Eterno, perdonami se ti scrivo soltanto adesso, ma ho finalmente afferrato il senso del tuo dono ciclico nel Creato.
Îți scriu
Iartă-mă că-Ți scriu acum când toamna își leapădă frunzele fără viață… Nu întâmplător o frunză roșiatică care plutește în aer cade în palma mâinii mele drepte… O privesc, sub ochii mei nervurile ei încep să scrie cuvinte. Cu cât mă gândesc mai mult la Tine, cu atât mai mult frunza devine o scrisoare sub privirea mea credulă. Tată Etern iartă-mă că-Ți scriu de-abia acum, dar, în sfârșit am înțeles sensul darului Tău ciclic din creația Ta.
Te-am auzit cum scrijeleai în ușă, ca o dojană târzie; știam că vii, dar gândul mi-era stins, emoția-vlăguită. Aveam ochii încremeniți într-un sloi, cu trepte înspre suflet, știam că vii, da, da, știam. Din mine se lungea o umbră în tăcerea pașilor firavi, peste cuvântul sfânt. Te-am găsit așteptând de o viață mărturisirea sinelui de după ușa păcatului. Peste împreunarea rugăciunii alunecă ispitiri de veșnicii și nu mai știu unde sunt.
De n-ar fi toamnă-n calendar Octombrie mi-ar fi străin, Răvașe n-aș primi la geam Când vântul dănțuie senin, Nestingherit de cântători, Fără opreliște prin ram… De n-ar fi toamnă în culori, Prin albul iernii mă pierdeam!
De n-ar fi toamnă-n calendar În rostul lumii n-ar fi rost, Piciorul verii-ar îngheța Fără nuntiri în avanpost, Am fi doar flori fără de rod Și miez fără de înveliș… Fără de toamnă-am fi copii Stingându-ne fără frunziș!
Tu Doamne, toate le-ai legat Cu firul tău cel iscusit, Iubirea-n noi ai strecurat Și toamnă-n pași de anotimp!
Și nu-mi lăsa mai mult de-o ceașcă de cafea, O filigeană-n care-ai picurat un vis… O voi găsi când mă trezesc, pe masa mea Ca pe-un poem pe care-n zori mi l-ai fi scris.
Poate-o s-o beau cu un surâs bănuitor De odaliscă ce servea cafea turcească Într-un harem uitat pe țărmuri de Bosfor… Poate-o să vrea-n cafea să ne ghicească,
Așa cum ne-a ghicit în vechea cafenea… Mai știi? Bătrânul turc Memiș fierbea cafeaua Și printre noi un duh aromitor se unduia, Cadână zornăindu-și daireaua.
Cafeaua-n porțelanuri se va fi răcit, Dar nu-i nimic, poate îi punem un diez, Pe portativu-acestei toamne, ruginit, În cheia veche-n care, încă-l mai păstrez.
Deseară o să te aștept să vii la ceai Și vom tăcea sub vechiul nostru lampadar… O gheișă va trișa zâmbind sub evantai, Servindu-ne un ceai rusesc la samovar.
Mi-ai spus că n-ai să pleci printre stelele reci, și că nu-mi lași nicicând ochii triști, lacrimând să privească în vid… Și-ai plecat! Încă-un zid se ridică-ntre noi… Ochii mei, triști și goi, caută drum spre-acel loc unde ești… Apă, foc, vânt și ploi, greu și chin, să m-oprească să vin să-ți fiu umbră, n-au cum să mă-ntoarcă din drum!
Frunze-și plâng bieții nuci, pașii-mi umblă pustii… „Pe pământul de cruci, numai om să nu fii!”…
Se scuturătură de toamnă salcâmii brumării, Și din copacul șubred bătut de vânt și ploi Cad picuri care mâine se vor preface-n sloi Și care printre lacrimi in vis se vor topi…
Se scutură de suflet iubirea neînțeleasă, Ca aurul de zgură, ca cea dintâi vestală Ce moare pentru lume petală cu petală, Ca floare dintre pietre ce nu a fost culeasă…
Când vântul se-ntețește in zborul lui haihui Înfiorând o clipă chilia mea de ceara, Visez din nou că-s tânăr si pentru-ntâia oară Ma incălzesc la focul sărutului dintâi…
Se scutură de toamnă cocorii din genuni, Lăsând o lume rece și tot mai desfrunzită, O lume fără stele, o lume surghiunită De cei ce pot să fie mai tineri și mai buni…
Din focul care arde acum pentru o clipa Va mai rămâne-o palmă de pulbere târzie… Când Dragostea ți-e dată îți e a ta vecie Cu două zboruri line și-o singură aripă!
ANETA (fragment din romanul apărut anul trecut) S-a aflat imediat în sat că Sandu a Popii s-a dus s-o ceară de muiere pe Zamfira și că ea a recunoscut că nu mai e fată de multă vreme. Și oamenii au râs de Sandu că a fost respins și o vorbeau pe la spate pe Zamfira. Dar ei nu-i păsa de gura lumii. De atunci n-a mai avut zile bune nici cu mamă-sa. Bătrâna o ocăra că de ce nu mai e fată și că de ce i-a cedat lui Ion. Că uite, Ion e mort în război sau dispărut și nici un alt flăcău din sat n-o mai vrea. Și așa a trecut timpul. A fost foametea aia grea din ’46 și șapte ani de când Zamfira n-a mai avut nici o veste de la Ion al ei. Timpul a trecut chinuitor de încet. Pe plan politic lucrurile se precipitau cu repeziciune. Regele Mihai este silit să abdice, iar guvernul condus de Petru Groza preia puterea. România devine Republica Populară Română. Începe naționalizarea și colectivizarea. Oamenii din sat o considerau pe Zamfira o nebună. Chiar și ea începea să creadă că omul ei e mort. A dat acatiste la biserică și l-a pomenit des în rugăciunile ei zilnice. Întotdeauna, înainte să intre în biserică, la liturghie, aprindea o lumânare în plus. Pentru tatăl ei bețivul, și pentru Ion. Nu mai știa dacă-i viu ori mort. Nu mai simțea nimic. De multe ori se ruga la Maica Domnului să-i dea un semn. Cât de mic. Să știe ce să facă cu viața ei în continuare. Preotul din satul lor se minuna că în ultimii ani a văzut-o la aproape toate slujbele în biserică. I s-au auzit povești prin sat că s-ar călugări. Că ar vrea să plece la o mănăstire. Feciorii holtei din sat și-au luat gândul de la ea, ziceau că e nebună. De multe ori, seara, oricine trecea pe lângă casa lor, o auzea cum oftează din greu, suspină și cum se roagă. Mamă-sa îi mai zicea să iasă-n sat, la horă, că poate s-o găsi vreun suflet de fecior milos care s-o ia așa cum e. Însă Zamfira n-o asculta. Își făcea treburile zilnice cu gândul aiurea. Uita unde punea un lucru oarecare, sau ce trebuia să facă. De multe ori se învârtea în gol, prin curte, fără să pună mâna pe nimic. Vedea de frații mai mici, se ducea cu ei să-i ducă dimineața la școala din sat, iar la amiază mergea după ei să-i aducă acasă. Mânca foarte puțin, de abia se atingea de mâncare. De la un timp a început să poarte straie negre. Și o năframă neagră-n cap. Sătenii când se întâlneau cu ea pe ulițele satului treceau pe partea cealaltă sau se făceau că nu o văd. Ea le dădea ziua bună la toți, dar puțini îi răspundeau. Cei mai mulți se făceau că nu aud și nu o văd. Într-una din zile, s-a dus cu mama-sa și cu frații mai mici la izvor, să spele haine. Că se adunaseră multe și trebuiau frecate bine cu leșie. Mai ales albiturile. Era în postul de Sfântă Mărie. Au înhămat calul la căruță și au pornit la trap spre vale. Aveau de mers vreo trei kilometri, către ieșirea din sat. Izvorul era un pârâu care trecea prin pădurea de la marginea satului. Unii săteni luau și apă de băut de acolo, ziceau că e rece și curată. Zamfira nu avea nevoie, aveau o fântână în curte. Luau fiecare haină, o frecau bine de tot cu leșie, după care o clăteau direct în apa limpede de izvor. Și o întindeau la soare, pe iarbă, să se zvânte. Mai erau și alte muieri din sat la spălat. Era o hărmălaie de nedescris. Copiii se bălăceau mai în sus, cu picioarele în apa rece, strigau unii la alții, cântau și alergau peste tot. Zamfira și mama-sa pregăteau straiele de sărbătoare, de Sfânta Mărie, care era peste câteva zile. Cum spălau ele de zor, o muiere mai în vârstă se apropie agale de ele. Pesemne că-și terminase treaba și avea chef de povești. Bătrâna se opri în dreptul Zamfirei și-i zise direct, fără ocolișuri: “Tu Zamfiră, auzât-am că s-o întors Ion a lui Mătrăgună acas’. De fro’ două zâle. Mi-a zâs o cumnată de la ei din sat. O fo’ prizonier la ruși…” Zamfira, la început nu a înțeles ce a vrut să spună. Apoi, când a realizat ce i s-a spus, s-a oprit din spălat și s-a îngălbenit. Vroia să spună ceva, dar nu putea rosti nici un cuvânt. Buza de jos și mâinile îi tremurau incontrolabil. Mamă-sa, aflată ceva mai jos, s-a oprit din spălat și a început să strige: “Da’ ce ai tu, Zamfiră? Ț-o fi rău, mamă?” Femeia tremura toată. Se opri din spălatul unui ștergar mare, alb. Se uita într-un punct fix și tremura. Muierea aceea, bătrâna, își făcu cruce de trei ori, scuipă în sân și se-ndepărtă, bombănind ceva cu Necuratu’. Mamă-sa veni lângă Zamfira și o prinse de umeri. Muierile de prin preajmă se opriră și ele din spălat și priveau la cele două, mama și fiica. “S-o întors Ion al ei acas’ ”, zise liniștită o muiere tânără care spăla și ea alături de Zamfira. Mamă-sa înlemni. Începu să bocească. Zamfira tăcea și plăngea. Plângea mocnit, cu lacrimi mari. Femeile s-au strâns toate în jurul celor două. Dintr-o dată, Zamfira devenea favorita lor. Ea tăcea, în continuare și se uita în același punct fix. După un timp, femeile s-au întors fiecare la treaba lor, iar cele două, mama și fiica continuau să spele. Zamfira se oprea din când în când, se uita în sus, spre cer, și izbucnea în lacrimi. S-au trezit cu Ion în curte în dimineața următoare. Ea încă dormea. Mamă-sa i-a zis că zâmbea în somn, pesemne că a visat ceva frumos. De mult nu mai zâmbise în somn. Redevenise acea Zamfiră senină și liniștită pe care o știau toți. A trezit-o frate-său mai mic. „Scoală, tu Zamfiră, c-avem on mosafir!” S-a trezit buimăcită de somn. Ion ședea pe prispa casei, fumând liniștit. Era slab ca un țâr, de nerecunoscut. Hainele atârnau pe el, dar lui nici că-i păsa. La început nu l-a recunoscut. Se uita la el, extrem de mirată. I se părea că-l cunoaște de undeva. El a privit-o insistent și i s-au umezit ochii. A aruncat țigara și a zis, cu o voce gâtuită de emoție: „Io-s! M-am întors, tu Zamfiră!” Femeia i-a recunoscut vocea. Era vocea lui. Neschimbată, indiferent prin câte a trecut. S-a oprit în prag și a început să plângă cu lacrimi mari. Lacrimi de fericire. Ion s-a apropiat de ea și a luat-o delicat în brațe. „Am venit să te iau. Fără tine io nu plec de aici!” Apoi au tăcut amândoi. Minute întregi. El stătea cu ea în brațe, neștiind ce să facă, iar ea, agățată cu mâinile de gâtul lui, plângea și nu se mai putea opri. Mamă-sa le-a așternut în grabă masa, să se pună să mănânce. Dar ei se uitau unul la celălalt, și nu se mai săturau. Nu le trebuia nimic de mâncare. Bătrâna s-a îndepărtat ușor, și le-a făcut semn celor mici să plece în treaba lor, să-i lase singuri pe cei doi. După un timp, au ieșit în curte. El a venit călare din satul lui până acolo. A suit-o delicat pe cal și s-a urcat și el. „No, țin-te bine, tu Zamfiră!” a strigat el și a ieșit în uliță. A pornit încet, la trap. Sătenii cu care se întâlneau pe uliți se opreau mirați și se uitau după ei. „Ăsta-i ăla a lui Mătrăgună, o vin’t acas’ dup-atâta vreme!” a zis o babă, făcându-și cruci cu nemiluita. Ion le dădea binețe tuturor. Vroia să le arate, într-un fel, că el s-a întors teafăr și nevătămat. Și că femeia de lângă el e Zamfira lui, cea de care a râs tot satul și pe care oamenii se fereau s-o mai salute. La un moment dat el a descălecat, iar ea a rămas pe cal. Ținea calul de căpăstru și mergea încet spre marginea satului. Către pădure. Acolo unde s-au iubit prima oară, acum șapte ani.
Zbor spre înălțimi 