Astăzi vreau să tac. Să trag tăcerea, Ca pe o cergă grea de neputinți, Peste ce ne-a unit. Și de ți-e vrerea, Vom aduna nespusele dorinți
Și le vom încuia cu cinci lăcate. Ce rost ar mai avea, în faptul serii, Să pună piedici inimii când bate? Vezi? Parcă-ncet capătă gustul fierii…
Cresc între noi hectare de prăpăstii, Se rup din ziduri falnice cândva Și cad, ca firavele trestii, Peste inima mea, peste a ta…
Cine-ar fi zis că vom ajunge-aici? Cine-ar fi pus deoparte leacuri pentru Un timp ce nu ne mai cunoaște, nici Nu-și mai găsește margine ori centru?
Suntem…, chiar ce ne suntem? Doi străini, Doi fantomatici miri, doi oameni care, Gârbovi, purtăm tristețea strânsă-n pumni, Ca doi Sisifi, tot dorul în spinare.
Mai păsuieşte-mă o clipă, Doamne! Îngăduie-mi să păstoresc seninul! Când peste pâine se musteşte vinul Și holda mai dospeşte-n alte toamne,
Mai păsuieşte-mă o clipă, Doamne!
Mai cerne-mi, Doamne, ‘nrourări pe ceară, Să-mi spăl dintre păcate câte unul! Când verdele învălure gorunul Și pasul meu mai despleteşte-o seară,
Mai cerne-mi, Doamne, ‘nrourări pe ceară!
Mai plouă, Doamne, din speranță fluturi, Pe creştetu-mi plecat în rugăciune! Când flacăra tresare pe tăciune Și drumurile rostuie-nceputuri,
Mai plouă, Doamne, din speranță fluturi!
Mai pică, Doamne, mir pe fruntea-mi ninsă De iernile ce mi-au brăzdat cărare! Când viața a „muşcat” și-a tras zăvoare Și-n lacrimi, mila TA-i pe mâna-ntinsă,
Mai pică, Doamne, mir pe fruntea ninsă!
Mai suie-mi, Doamne, gândul către soare, Din întuneric, scoate-mă-n tăcere! Când se dezbracă noaptea de durere Și sufletu-mi se-nalță-n sărbătoare,
Mai suie-mi, Doamne, gândul către soare!
Mai luminează-mă, Doamne, o clipă, Puteri să-mi dai s-aprind de Paşti amnarul! Când între oameni se-ntețeşte jarul, Iubirea parcă-i zbor făr’ de-o aripă,
Dă-mi salcie-o rămurică și-mi rumenește obrazul Zbârcit de grele păcate care-mi înmulțesc necazul! În urgiile-abătute, scurt și pavăză să-mi fii, Balsamul de vindecare, în Sfânta zi de Florii!
Apleacă-ți pletele ninse cu mâțișori mătăsoși, Să-l întâmpinăm pe Domnul mulțimea de păcătoși! În smerenie și-n lacrimi, la porți de Ierusalim, Cu inimile curate, într-un glas să-l preamărim!
Tu, ajutor de nădejde, aleasă de Maica Sfântă Să-i fii pod de biruință în durerea ei cea cruntă! Ramura-ți vindecătoare, în veac, fi-va alduită, Loc de cinste la icoane și cu agheazmă sfințită!
Sălcii-adiate de vânt, în legănări plângătoare, Aduceți liniștea-n gând și pacea între popoare! Sub crengile mlădioase cad șir înnodat de lacrimi, Al celor bătuți de soartă, prinși în jugul multor patimi.
Cu miresmele-ți suave șterge-ale lumii păcate Și slobozi harul divin peste crucea grea din spate! Curățați, să ne-adunăm în biserica creștină, Slăvindu-te-n rugi fierbinți, cu ramuri de sălcii-n mână!
Iubito, trage mai aproape fereastra, fotoliul meu a încremenit în mirare, o pasăre stă îngândurată pe marginea cerului și nu mai are aripi să zboare…
Privește, soarele se ridică de la marginea cerului peste case, nu-mi pune păianjeni peste pleoape, iubito, primăverile noastre vor fi mult mai frumoase…
Trage-mi mai aproape pădurea și cerul și fânul cosit din livadă, amintirile noastre vor rupe fereastra și voi pune lângă ele sufletul meu, să nu cadă…
Priviți cum înverzește pădurea, primăvara cum se umple de floare, iubito, trage mai aproape fereastra, trupul meu a încremenit în mirare…
Țara mea, ce-ai fost odată regilor de soi mireasă, Unde ți-au plecat azi fiii, unde te mai simți acasă, Dacă ai rămas pustie, nu că te-au furat străinii Ci că, fără judecată, de zor, te-au vândut românii?
,,Viitor măreț, cu glorii” îți dorea cândva Poetul, Azi, hapsânii fără suflet te învață alfabetul, Dar nu cel predat în școală de blânzii învățători Ci acela al trădării și al jalnicei erori
De-a mai crede în partide, în minciuni electorale Și-n aleși cerând mandate pentru câteva parale. Unde-ți este viitorul prevăzut de Eminescu, Unde îți mai sunt eroii scriși în stih de Păunescu?
Se întorc în reci morminte Mircea, Ștefan și Mihai… Mi-aș dori să învieze haiduc Anghel Șaptecai Să le ceară socoteală celor ce îți vând pădurea, Să simtă și ei tortura cum simt arborii securea.
Îți e sufletul mâhnit, dar cine să înțeleagă Câte lacrimi etern verși că azi nu mai ești întreagă, Că la Balcic, Cernăuți, Basarabia străbună Puternic încă mai bate a ta inimă română ?
Doamne, ești așa frumoasă, ai și Mare, și Carpați, Ai și Deltă Dunăreană, scriitori ai, inspirați, Ai un sculptor de renume, te-a pictat un Grigorescu Rapsodii ți-au închinat Porumbescu și Enescu.
Ai un grai melodios ce te-ndeamnă să tot scrii, Ai poeți ce îți închină ravisante poezii, Ai tineri inteligenți, ai și oameni cumsecade, Ai copii care câștigă peste tot olimpiade.
Ai atât de multe daruri, însă ești așa naivă, Că de-aceea ești acum, țară dragă, în derivă. Niciodată n-ai știut să-ți alegi conducători Decât dintre hoți, inculți, farisei și infractori.
Prea îmi vine să te cert și să-ți plâng de milă-mi vine, Văzând cum tinerii noștri reușesc prin țări străine. Tu, în loc să-i ții acasă, într-o zi să te conducă, Îi alungi cu nepăsare, să plece pe unde-apucă.
N-ai nimic să le oferi? Nici nu-i rogi să se întoarcă, Cu ce preț te-au umilit, mândră țărișoară dacă, De te-afunzi doar în durere, înrobită și supusă, Căutându-ți printre lacrimi gloria demult apusă?
Cu pași lenți parcurg labirintul vieții, ascultând, parcă vrăjită, fiecare respir absorbită de melodiile ce izvoresc din fiece Nimfă, magia se-mpletește pe sub genele-mi lungi, proiectându-se acolo unde, nimeni nu-a cutezat, să ridice voalul pentru a culege puritatea vieții.
Se vede inocența pe chipul tău copile N-ai învățat să minți, să-nșeli și să trădezi Căci ai lumină-n ochi și nu priviri ostile În lumea asta crudă, n-ai încetat să crezi
O vreme, până când, o să devii hain Și-n inimă-ți vor curge cascade de tăcere Se naște omul nou, cu suflet crud, meschin Ce -neacă inocența-n oceane de himere
Și grea, singurătatea așteaptă un răspuns În țelu-adânc al vieții avaru-și cere plată Nici inocența însăși nu va mai fi deajuns Când risipești iubirea pe-o oră vinovată
Pe drumul nou, destinul, va rătăci viclean Pierzându-și în meandre, amară, decadența Când sfâșiat de lacrimi și negăsind liman Pe-altarul fericirii, jertfi-vei Inocența
Zbor spre înălțimi 