Plângea arcuşul pe vioară în ziua când ne-am cunoscut, şi tu, şi eu, întâia oară, în parc, pe-alei am petrecut. Privirea-n taină surâdea, însă o lacrima ce curge, trădând emoția, ardea, din dorul tainic de-a seduce. Eu aş fi vrut, bine’nţeles, să-ți mângâi chipul ne’ncetat, pornit din sentiment ales, din ițe de iubire croșetat. Plângeau şi greierii în iarbă, de parcă își doreau sărut, din amintire să resoarbă, tot sentimentul fericit. Şi eu, şi tu, întâia oară, doream și noi primul sărut, acum e august şi e vară, și ne-am unit în absolut.
Uşurel,neanunțat, se-ntări-n suflări un vânt, înhăitat cu de-cu-seară,
înnădind cețuri prin ramuri, peste-o lume supărată, mult mai rece decât ieri, zorindu-i zilei înserarea, aciuindu-se pribeag… venit zurliu, de nicăieri… c-o poftă mare ca să bată, şuierat şi desuet, tot ce îi cade dinainte… în urma lui lăsând pârlite, câmpuri, văi, pădurea toată… pe-un cer cernit, plin de mohor, trăgând şi norii după el, suri şi încărcați cu apă, într-o lumină palidă şi slabă, printre arbori proiectată… el vârtejește ierbi şi flori… năpustindu-se spre nori stăpânit de forțe tulburi, te uiți și de fiori te scuturi cum stă să crape ceru-n două odată cu înnoptarea, dar la urmă, amânând, pe tron toamna-nscăunând dintr-un capăt în alt capăt, și hăt-hăt, și mai departe, până dincolo de zare, şi din zare-n altă zare zărită în depărtare, nostalgică, din ea burând picuri mici și reci de apă… cu gene pline de buraică umezind un rest de viu presărat din pomi goliți peste un întins pustiu, pustiit de-un verde cântec, schimbat acuma într-un scâncet, ea, toamna rea, dar, totuși dulce, dornică să se apuce, timp de zăbavă neavând, în jertfa sacrificată, din vârful pensulei pictând galben-pal şi roşiatic, pădurii, încet, dezbrăcată, pierdută la rămășag de-o-nvoială închegată, ca jug al firii acceptată din dragul dragului din drag, chiar dacă astfel înhămată tace cu gânduri umede şi triste ce-mbătrânesc surii prin crengi… toamna… prietenă cu frigul, hărnicindu-se-n contraste, ruginind verdele frunzei din coroana unor regi… speriate de priveghi, păsări pornesc în cortegiu ducând în stoluri orice privilegiu, ce-n urma verii este declarat pierdut, ca o uitare risipită-n foşnet mut, de parcă, aici, vara nu a fost, ci o iluzie ce a trecut, şi e greu și sufletul meu, într-un strigăt difuz şi amar, când văd zvâcnetul vieții prelungit în calvar… te apasă în suflet, şi în cuget te-apasă, să auzi geamătul vieții jelind, într-un oftat galben pierind încă din văzduhul ‘năbuşitor, care lent, fără zor, de sub covorul de licheni, rămurele şi frunze uscate, te-mpresoară neplăcut c-un iz înăsprit, cu plutiri în aerul înspicat de acreli, ce, dospesc searbăd, netulburat, strecurându-se unduind printre tufe, un om călător, mâna la gură ducând mustrător, să răsufle, fiin’că miasma miroase a putred… miroase a toamnă, a umed… a fier încins, răcit în carnea pălmii când e timp friguros, ploile îndesindu-se întețit… interminabil plouând, pătrunzând pân’ la os cu răceli şi urâtul, ca să ştii că a sosit vremea sa… o vreme a spaimelor, și a spasmelor… vremea vrăjitoarelor… ele… țigănci, ce nu își știu originea dar care se îndeletnicesc cu ghicitul, în farmece întemnițând frunzelor cântul, primindu-le pe frunze, ca-ntr-un cuib, pământul, el privindu-le lor obştescul zbor care le anunță sfârșitul capturate-n tăceri cenuşii când răsuflări surii cu presiuni vuiesc în urechi, acoperind zgomotul lumii, între linişti fără de pace, şi el, pieritor, ca animalele şi micile gâze, toate, mirate, în vizuinele lor pitulate, confuze, și-ascultă cum cad frunze… le-aud foșnetul rigid și dezarticulat, pârâind justificat, uscate… călcate sub talpa iubirii, păşind pe alei, iubirii, nepăsându-i de nimica, cu-adevărat… ea, trece mai departe, peste plumbul umbrei distante, creionând în panglici griurile sure și deşirate, și mai subțiri lungindu-le peste un univers amorțit… şi umbrele tăcând istovite, într-un sur al conştiinței cernite, umbra, în ea însăși tremurând infinit, la moartea frunzelor, văzută legănată ca beată, într-o undă a amurgului livid pârjolit, înserarea, cu foc înflăcărând ceru-ntr-o secundă… cu onor, lumina salută și însoțește frunza în călătoria ei spre pământ… raza scăpărată, adulmecă urma verdelui ascuns în rugină ca-ntr-o răstignire-n vecii, în apus repetată-n ani care curg… arată că, firesc, dintr-un acord ceresc, apusu-i răsărire, mulându-i-se lumii pe dedesupt de amurg… sub poale de frunze vălmășite de vânt își doarme veşnicia şi vreascul rupt… el… plin de dor, își sfârâie jarul neostoit după plăcerea frunzei atinsă vara de vânt… atunci, frunza cânta încă între alte frunze şi ramuri împreună unite… ca înfrățit înfiripat tainicul legământ care le ținea nedespărțite într-un pom, dar, şi acum, când nu mai sunt împreună, dar… de milă, nu-şi plâng, ci-mbrățișate de zlotul țărânei stau liniștite și-adorm, pățite deja, şi-ncercate, sub greutatea trăirilor purtate, învățând să moară, trecând ofilite, cum, toate, cele vii, se-ofilesc… se-ncrețesc, se zbârcesc, la urmă putrezesc cu tot cu visele-mpletite-n ceasuri din nopți cu speranțe-nsorite, sub ceruri, numai câteva zile fiecare având socotite, ca apoi să moară pe rând… după o zi, alte zile urmând, alte și alte frunze înmugurind sărutate de vânt, pe un ram soră şi frate fiind spălați de picuri de rouă ce plâng topiți în apusuri de vară, ce, pregătesc în toamnă, răsărituri, primăverilor care vin… calea asta, urmată de-ntregul viu… magistral… autonom… autumal… ăst drum al frunzei către pământ, fiind drumul pentru toți spre misteriosul final, când, cade cortina, și rămân doar aplauzele, fiindcă moartea nu-i moarte, ci… un punct radical… la fiecare, punctul de sub semnul de exclamare care pulsează ritmul vital sub ploaia ce plouă încet şi mărunt peste un îngrășământ sfânt… din moarte, tot viață dând… tu, vezi…?… vezi, tu, cum plouă cu lacrimi ce spală crizanteme, picurul apei, strecurat printre petale cu-aceeaşi trudă din veci, ploaia deșertând pe poteci bălți după bălți, mări după mări ce adapă lutul dornic de apă, ca să-ncolțească și grâul și câmpul cu iarbă înainte de primul îngheț… oriunde, viața, vie pe pământ, pornind ca un vânt, şi, tot ca vântul, trecând… apusuri de vară incendiate-n iubiri, ce-ascund dincolo de ele răsărituri de toamnă, apusurile toamnei, ca o probitate, ne-ncetând să spere… după somnul din iarnă, viul, va fi pregătit de-nviere, înviat după odihna aflată-n pământ, răsărind dintre mărturii strămoșești ce-au primenit lutul sfânt tocmai din doliul toamnei, galben-ruginit, în apusuri de toamnă, uşurel, neanunțat, șuierat de-un vânt pribeag aciuit peste meleag, dornic treaba să şi-o facă înhăitat cu de-cu-seară să spună frunzei c-o să moară, ea cuminte, înjugată de o lege acceptată, se lasă zmulsă an de an… împărtășind aceeași soartă, și firul subțire de iarbă, ca-ntr-un ecou la ecou, cade de-acord și nimic nu întreabă… știe, și el, că moartea, nu-i ultimul prag… că-n primăvară, o să dea din nou, din dragul dragului, din drag… iubirea, universală… aceiași iubire, și pentru om…
Miroase a noiembrie și a cafea. Miroase a toamnă aburind în cană. Mă uit pe geam de parc-aștept pe cineva, Dar nu-i nimic, e doar o altă toamnă.
Gândul astăzi mi se întoarce în trecut, Când viața parc-abia înmugurise Și toate tainele erau la început, Iar ochii mei erau izvor de vise.
Miroase a noiembrie și a gutui, Iar linistea se lasă în privire. Și parcă e noiembrie și parcă nu-i….. Deodată îmi răsare o amintire.
Miroase-a noiembrie în altă toamnă, Gutuile în geam stau felinare, Un ceai de tei îmi aburea în cană, Iar tu pe pernă mi-ai lăsat o floare.
Era un semn ca eu să știu că mă iubești Când nu voiai să folosești cuvinte. E felu-n care îmi spuneai că tu imi ești, Tot ce-a fost scris să-mi fii mai dinainte.
Un alt noiembrie, aceleași inimi, Aceiași noi și-atunci, dar mult mai tineri.
Nu mai visez demult, nu mai pot plânge. Să mă prefac… demult am obosit. Cu fiecare clipă ce se scurge, Devin de soartă tot mai urgisit.
Iubirea-ncet în mine mi se stinge. Prieteni nu mai am… m-au părăsit. Nu mai visez demult, nu mai pot plânge. Să mă prefac, demult am obosit.
Aripa unui înger mă atinge Mult prea târziu, căci trupul mi-a murit. În jurul meu lațul mereu se strânge, Tot ce-am avut mai bun, a luat sfârșit. Nu mai visez demult, nu mai pot plânge.
Târziu, într-o noapte cu cer înstelat, În frumos vis, mi te-am imaginat, Coborâtă din argintie pulbere de stele, Iubita mea celestă, regină între ele.
Încununată cu a dragostei cunună, Cu sentimente alese de blânda lună. Îmi suspină sufletul că vei dispare iar, În tainic tărâm al viselor făr´ de hotar.
Revino în vis doar pentru o clipă Şi stinge focul iubirii ce se înfiripă. Chinuitoare va fi acea zi când în sfâşit,
O să revăd iubirea ce am plăsmuit. Făptură diafană, nălucă a deşertului Fata morgana, închipuire a visului.
Mi-e jale în suflet și funebre gânduri Îmi macină mintea în vâltori de ape, C-un lan de-ndoieli fremătând peste timpuri, Atât de departe și totuși aproape.
Străbat universuri, cândva, interzise Privirilor noastre, în ceață-afundate Și-mi reapar imagini pe foile scrise Cu tine-mpreună, zburând printre șoapte.
Prin perdeaua lunii-ți zăresc umbra rece, Mișcându-se agale pe cerul pustiu, Un fior de gheață prin ochii-mi goi trece Și-aș vrea o secundă lângă tine să fiu.
Atâtea regrete se-nghesuie-n noapte, În inima-mi ruptă de grele suspine, Mă-neacă parfumu-ți, deși ești departe De răcnetul fiarei ce smulge din mine.
Mă iartă că-ți tulbur grăbita plecare, Cu visuri mocnite pe umede pleoape, De tine-ncuiate-ntr-o iubire mare, Atât de departe și totuși aproape.
Cerul a privit mersul liniștit al pașilor mei pe cărări șerpuite și alei pietruire sau trepte urcând pe scări de pământ … pân’ la el , pân’ la cer, printre stele ce pier scări de timp …efemer! Cerul a privit pasul meu liniștit către stele între pleoapele tele strălucind!
Zbor spre înălțimi 