Zbor spre înălțimi

Auzi-ne, Nichita!
Autor Rotariu Dorel

„Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi tâmpla de stele”

Așa visa Poetul care purta în sine,
O împletire-naltă a lumilor-culori,
Când sub arțari zburdând, senin copil ca mine,
Văzu pe Marte, zeul cu fulgeru-i de-orori.

Pierdui copilăria ca cerul, curcubeul,
Deasupra zburau păsări ce aruncau cu foc,
Trunchiuri de om, de arbori se înălțau ca zmeul
Ce-l ridicase tata, spre soare-n tandru joc.

Ce caut eu, copilul, într-un oraș ce arde,
Când tata n-are mâna ce-a înălțat un zmeu,
Când secetă-i la pieptul la care-mi țipă frate,
Când trenul pribegiei ne pare-un Elizeu ?!

Sub pas izbit de cizme și vuiet de șenile,
Fug basmele în file inchise din povești,
Cât hidra urii, chipul ‘și-arată către fire,
Spre cimitir se-nșiră zburdări copilărești!

Am vrea să ”șuieri luna”, prefă-o în iubire,
”Leoaică” rea ce mușcă din inimi de stăpân,
Tăind miraj grotesc din vis de-mbogățire
Cu porumbeii minții și ramuri de măslin!

Vezi, primăvara încă ,”flăcări roșii-nalță”
Presară-mi arcuirea de suflet neînvins,
Din ”piscul” tău ”un ștreang” coboară-le în față
Călăilor, ce Ochiul Veșnic îl vor stins!…

Redactor: Mihaela Avram

Redactor șef: Camelia Boț

INCREDIBIL DE VIU
de Marian Florentin Ursu
*
Retrăiesc totuşi azi , un blestem ce-a fost ieri
Ca un fost condamnat la un veac de tăceri
Dar m-aş duce acum să trăiesc într-un loc
Şi să mor printre munţi, de atât nenoroc,

Ne-am iubit, ne-am uitat, ne-am urât, ne-am iertat,
Renegaţi şi boemi, pe un glob tot mai plat
Şi-ţi rămân iar dator pentru că mai exist
Incredibil de viu, incredibil de trist

Azi sunt iar convocat să fiu carne de tun
Memorând ce-a fost rău, tu, uitând ce-a fost bun,
Împuşcatul tău mut în războiul ocult,
Prizonierul uitat între azi şi demult

Nimănui să nu spui, nimănui n-am să spun
Că sunt fostul tău viu şi frumosul nebun,
Renegat şi iubit. condamnat şi uitat
Pe un glob tot mai trist, incredibil de plat !

Şi am sânge pe mâini şi e sânge pe cer
Şi mai trec doi cocori peste câmpul de fier
Dar obuzele cad şi părinţii ne plâng
Şi copiii privesc cum intrăm în pământ

Redactor: Mihaela Avram

Redactor șef: Camelia Boț

Mărturisire

Cu poezia am crescut odată
Şi-n universul ei mă regăsesc,
Cuprind în suflet veşnicia toată
La ceas târziu, când muzele sosesc…

Cuvinte plămădite-n călimară,
Se-ngemănează-n gândul nerostit,
Ca mai apoi în vers să îmi răsară,
Când bate miezul nopţii… desluşit.

Plutind pe-un colț de-albastră reverie,
Tăcerile din mine se topesc…
Dacă prin vene-mi curge poezie,
Cu-a ei savoare-adorm şi mă trezesc.

Redactor: Mihaela Avram

Redactor șef: Camelia Boț

Viața

de Petre Poștașu

Fără să-nțelegem ce ne tot împinge,
Prin a noastră viață alergăm prostește,
De la tinerețe, clocotind de sânge,
Până-n ceasu-n care drumul se sfârșește.

Tineri și cu plete năvălim ca hoții,
Tâlharim destinul, goi, și noi, și viața,
Căci ne împresoară așternutul nopții
Și ne învelește până dimineața.

Și de dragul vieții aruncăm cu zile,
N-avem nici o știre despre rațiune,
Asudând de-atâtea scormoniri febrile,
Ostoim nesațul minților nebune.

N-avem ochi să vadă tâmpla când e sură,
Prinși în agonia tinereții stranii,
Nici când timpul trece și, perfid, ne fură
Strălucirea, vlaga, visele și anii.

Când deodată toate-s pentru noi trecute,
În zadar regrete sufletul ni-l scurmă,
Că-n vâltoarea vieții am trecut prea iute
Și-am ajuns pe drumul cel mai de pe urmă…

P,S,

De pe drumul vieții omul se întreabă,
Fără-a-și înțelege omeneasca fire,
Pentru ce aleargă cu atâta grabă
Dacă viața-și rupe firul la sosire…

Redactor: Daniela Konovală

Redactor șef: Camelia Boț

DOI ȘI SINGURI VIO STERIAN
(Pe versul lui NIchita),,Suntem doi și singuri și-n loc de inimă ne bate luna”

Și-n pleoape un val ne-adună din zări marea albastră,
Crispată într-un adio rămâne întinsă mâna
Când ghiara neiertărilor sfârtecă iubirea noastră.Doar privirea ne mai știe dintr-o clipă ce-a trecut

Și un strigăt de durere ce-a rămas înfipt în piept,
Noaptea-și scrie zgomotoasă liniștea-ntr-un strigăt mut
Și-n înconvoierea minții, doar durerile stau drept.Ne-a rămas deschisă rana care-o vindecăm de-o viață

Mâna ce-mbăia balsamul în arsura unei ploi
Strânge-n palme tot nevrutul lacrimei care-l desfață
Când singurătatea nopții smulge Luna dintre Noi.

Scriem jar în partea stângă, apăsând cu mâna-n piept
Și ne cerem, din cenușă, rana dragostei ‘napoi,
Am închis… până și ochii, nevăzutului adept
Și, din lanul plin cu maci, împărțim neghina-n doi.Tristețea am inventat-o arma nepăsării noastre

Sfărâmând sub talpa hâdă clipa unei amintiri
Ne-am cicatrizat iertarea cimentând orgolii caste
Insuficienți de-amor… tot murim printre trăiri.

Glezna timpului apasă clipele în așteptare
Mor secundele stâlcite la sfârșit de anotimpuri
Pe aleile din parc au rămas teii în floare
S-a topit luna în noi, două inimi, doi… și singuri.

Redactor: Daniela Konovală

Redactor șef: Camelia Boț