FĂRĂ TINE! Fără tine, bărbate, viețuiesc și mă mint Că am îngeri la spate, dar să râd nu mai simt… Fără tine-s stingheră, fără rost mă frământ, Că e gol și culcușul, e-un pustiu pe pământ! Fără tine, bărbate, nu-i lumină, nici vis, Doar petale uscate într-un scrin am închis… Un parfum de uitare pe întinderi aride Mă atinge în suflet și apoi mă ucide! Fără tine nu-i viață…ea durează secunde, Lava ta mă oprește, să m-ascund nu știu unde… Fără tine, veninul trece-n lacrimă plânsă, Și n-am nicio scăpare,că iubirea ți-i dusă! Fără tine, bărbate, în amurg mă cobor, N-am nici aripi în spate și nu pot să mai zbor! M-am pierdut printre patimi, într-un dor nefiresc Să renasc pentru tine,însă nu te găsesc… Nu-mi dă pace trecutul și nu merg nicăieri, Am în mine durerea pentru tot ce-a fost ieri!! Fără tine, bărbate, n-am putere să iert, Rătăcirea mi-e sensul și nimic nu e cert… Fără tine e noapte, nu e lună pe cer, Nu am ce să aștept, nu am cum să mai sper… Mă învăluie noaptea ca pe efemeride, Fără tine, bărbate, zac în spații toride! Mirela Șoimaru
Este-o linişte deplină… Oare e natura moartă? Parcă-i dornică să spună ce s-a întâmplat odată! Ramurile nu se mişcă… Vântul tace mâlc acum, Ce se aude? E o furnică! Offf… ce tropăie pe drum! Nimeni nu mai e la joacă, oare ce s-a întâmplat? Hornul nu ridică fumul, drumul lui e retezat. El din sobă intră-n casă, iar o muscă musafir, parcă-i beată, nu se lasă, și… planează în delir. Vai! Stăpâna-i iritată. De ce coşul e-nfundat? Spre coşar porneşte vina. Oare de ce-o fi uitat! Liniştea-i apăsătoare, cântă trenu-ndepărtare, Se aude cum scrâșnește, și se-aude așa de tare. Numai iarba mai zâmbeşte. A crescut, nu-i de mirare, Nimeni, însă, n-a văzut-o când crescu așa de mare. Se rezolvă, nu-i problemă! O să fie iaraşi prinsă de tăişul de la coasă, ca să-o facă mai frumoasă. Și în liniştea deplină, uliul cel cu aripile zvelte, se îndreaptă către curte, se opreşte să asculte zgomotele din ogradă, poate c-o avea norocul să înhaţe puiul şui, până n-o-ntâlni cocoşul. Zgomote de păsărele… nu se aud, ce-o fi cu ele? Mute le-a făcut natura, s-au pitit în rămurele? Prea e liniştea deplină, o veni din nou furtună? Că aşa cum e tacită, liniştea-i inoportună. Asta e! Se strică vremea! Gospodina iute-adună rufele, închide ușa, trage poarta din grădină, bagă vitele în grajd, după care-i bucuroasă c-a intrat și ea în casă. 11.06.2022. Constantin Nicolae Gavrilescu
Deschizi porțile sufletului de multe ori Și aștepți cu nerăbdare, cine oare va intra ? Au pășit de îndată pragul ai dragostei fiori, Purtând cheia fermecată către inima ta.
Îmi sunt gândurile împrăștiate aiurea, Precum norii, de pe cer, risipiți de vânt. Dar cu drag, mi le adună pe toate pădurea, În foșnetul frunzelor și al păsărilor cânt.
S-au odihnit pentru o clipă lângă un izvor, Să se oglindească în luciul apei cristaline, Apoi spre anii tinereții să-și ia iar zbor, Pe alei din parc și inimi de iubire pline.
În grabă, au plecat să zburde pe câmpii, Să le aduc pe toate înapoi, mi-a fost tare greu, Dintre îmbujorații maci și dintre păpădii, Dar au refuzat, în tinerețe se întorc mereu.
La fel ca fluturii, în căutarea florii fermecate, Sunt atrase degrabă de înșelătoarele himere, Să elibereze iar sentimente încătușate, Uitate prea mult de a timpului vrere.
Și-a găsit alcov iubirea, numai lângă Dumnezeu… Violetta Petre
Mi-am împachetat iubirea în hârtie creponată, să fac fluturi și liane, pentru muza îmbufnată… Poate ea mă bagă-n seamă, cum sunt gata, în genune, să arunc iubirea-mi toată, în ecouri să răsune… S-o adune cine poate, cine vrea sau cine n-are… eu, degeaba am iubire în exces…ce nepăsare Mă pândește ca o fiară și cu ironii aruncă și o-ngroapă în uitare și în miez ostil de stâncă… Am închirtiat tarabă în obor pentru vânzare, nimeni n-a venit să-mi vadă marfa mea nemuritoare… -Nu ne trebuie iubire, este marfă desuetă… ia, și du-o-n cimitire, poate fac crucile chetă! Pune-i și o lumânare, mai sunt suflete hoinare, ce aleargă disperate, noaptea pe sub felinare… Poate ele să tânjească după-o clipă de tandrețe, când în rai nu mai sunt îngeri să le dea măcar binețe… Ce calvar, să ai iubire și s-o irosești în vânt! O arunc, vă dau de știre, sau o-ncui într-un cuvânt… Îl așteaptă poezia, cum l-a așteptat mereu și iubirea-mi este-acuma, lângă sfinți și Dumnezeu…
Cioburi de cuvinte mințite, amorțite în străpungeri ne ard, ne supun auzul. Convingeri. Genunchii le sărută palmele în sprijiniri, le ridicăm. Continuăm să dansăm sângerări. Cuvintele dor. Cioburile sângerează. Se sparg in zeci și zeci de alte cioburi, fiecare jertfind câte o literă de sânge spre a ne spulbera durerea auzului. Infinite cioburi hrănesc vise deșarte, sfârşit proiectat în fiecare ciob infinit. Acelaşi, altul, mereu cioburi de cuvinte ne ard, ne supun auzul.Dezmorțite. Dansuri întrerupte. Cuvinte sparte. Cioburi de cuvinte. Cioburi infinite.
Zbor spre înălțimi 