Curge Lumină în suflet și fereastră, Candele aprinse la Cer se înalță, Stelele presară busuioc pe zare Prin șoapte de Îngeri croindu-și cărare
Peste văi și dealuri zboară spre zenit Lacrimi de iubire-n bucăți de Răsărit, Freamătă codrii, împărtășind pe crengi Muguri de Lumină în petale verzi
Apele se-nclină, aruncând pe maluri Boabe de cristal, înfășurate-n valuri, Cerul și Pământul se țin de mână Fericiți și veseli, izvorând Lumină
Respiră cu elan clopote de-aramă, Cete de îngeri din Rai se destramă Hristos a Înviat, răsună văzduhul Cu Lumină Sfântă, îmbrăcând Pământul ! Petronela Mocanu
Oare unde s-a dus vântul? S-a ascuns într-un zăvoi? Aş vrea să colind pământul Să vă spun cum e la noi. Când natura-i în schimbare Şi-anotimpuri trec pe rând, Într-un bob şi într-o floare Stă ascuns cerul senin.
Oare unde-i primăvara, Când pe dealuri şi pe văi Răsăreau flori din zăpada Ce se strângea de la noi? A plecat uşor cu boarea Care ne-aducea miresmi Şi din curcubeu, cărarea Şi-a făcut-o prin livezi.
Oare unde este vara, Cu soare şi cer aprins? Cu maci roşii pe cărarea Ce o străbăteam desculți? O găsim în apa rece A izvorului din munți Şi în grâne, spice dese Ce-şi leapădă bob mărunt.
Într-o ordine firească Toamna se-aşază la rând Mai tragem pe deal o coasă Strângem fân şi facem vin. Toamna ne pleacă cocorii Ne uităm lung după ei, Ploile ne spală zorii În ram sunt doar porumbei.
Iarna cu omătul moale Vine, timpul e geros. Scârțâie mergând pe cale Sub bocanci, omătul gros. Ce se-așază-n straturi, straturi, Cărări nu se văd deloc. Câmpul se îmbracă-n pături Iarna-i anotimp frumos!
Întrebându-ne mereu Care anotimp se-arată Fără să simțim în zori Schimbăm altă zi şi-o dată!
Orice om a iubit măcar o dată-n viața lui, Nu există suflet să nu aparțină nimănui, De piatră să rămână-n fața sentimentului Atunci când gândurile-i zboară des hai-hui.
Orice om a suspinat de dor măcar o dată Și-a fost împresurat de-o amintire repetată Atunci când s-antålnit cu o emoție neașteptată, Răvășitoare,colorată și-n fiori bogată.
Orice om a plâns amar măcar o clipă Și-uneori de lacrimi a făcut risipă Atunci când de durere și necaz în pripă S-a tânguit de neîmplinire, chin sau frică.
Orice om a fost trădat măcar o dată, Dezamăgirea i-a bătut și lui în poartă Atunci când,oferind încredere,o pată De păreri de rău i-a folosit drept plată.
Orice om a înălțat la cer măcar o rugă Cu toată ființa sa dorind să-i ajungă Acolo unde LUMINA poate să o strângă, Unde ADEVĂRUL mereu o să-nvingă.
,,Era o zi caldă de primăvară. Copaci păreau plini cu popcorn. Fluturașii începeau să roiască printre zambile, lalele și narcise.
Mami, uite! Fluturele acela! Pare o floare.
Poate o fi… Știi? Unele lucruri sunt eterne.
Precum poveștile, mami?
Da, precum poveștile cu iubire.
De ce fluturii seamănă cu florile?
O legendă spune că odată au fost flori.
Au fost pedepsite și au fost transformate în fluturi?
Nu, dragule! Au fost binecuvântate.
Mami, spune-mi, te rog, povestea! A fost odată, pe când lumea abia se forma, o insectă firavă, care stătea ascunsă printre flori și firele de iarbă. Părea că Dumnezeu nu a reușit să își definitiveze creația. Abia putea merge. Fusese lăsată acolo și părea că Dumnezeu, ocupat fiind cu facerea lumii, a uitat de ea. Relu, așa se numea mica insectă, plângea tăcut. Se uita în jur și vedea că toate au rostul lor. Se simțea și el plin de viață, însă nu putea părăsi locul unde fusese lăsat. Admira frumoasele culori ale florilor, gingășia aripilor de libelulă și zborul maiestuos al păsărilor. Îl aștepta pe Dumnezeu, însă Acesta părea că nu mai vine. Avea nevoie de ajutor. Se simțea invizibil. În jur totul era armonie, însă el era măcinat de tristețe. Răsăritul își revărsa razele calde ale începutului. O rază jucăușă alerga printre flori. Se împiedică și căzu lângă Relu.
Iartă-mă, nu te-am văzut!
Nu-i nimic. Nimeni nu mă observă. Un bob de rouă strălucea cu ardoare pe genele sale.
Ești frumos! zise raza luminându-l cu un surâs.
Mulțumesc pentru vorbele calde! Eu mă văd mărunt, întunecat și neputincios. Simt cum viața arde în mine, însă, totodată, mă simt de parcă aș fi mort.
Ești plin de strălucire, Relu! Caută adânc în sufletul tău. Trebuie să o descoperi! Relu-Fluturelu închise ochii și simți. Lumina îi inunda sufletul. Zâmbi și prinse a străluci. Atunci toate florile l-au privit. Au observat nevoia sa de ajutor și îi ascultară cântecul blând. Mica insectă avea o voce divină, dar atât de firavă, încât, în zgomotul bucuriei de a descoperi lumea, nu era auzită. (Pentru a auzi unele lucruri trebuie să închizi ochii și să taci.) Unele flori au simțit pentru prima oară iubirea pentru un seamăn al lor, au simțit duioșie și prietenie. Au simțit că nu îl pot lăsa singur pe Relu, care, cu al său cântec tăcut, oferea petalelor strălucire. Astfel, au hotărât să îi facă un dar. Și-a rupt fiecare câte o petală și le-au lipit pe spatele micii insecte. Relu se simți fericit. Atât de bucuros încât începu să zboare.
Uitați-vă, petalele voastre mi-au dat viață! Vă mulțumesc, dragile mele prietene!
Nu, Relu! Petalele au fost iubire, viața era deja în tine. Mica insectă tristă devenise fluture. Zbură printre flori apoi se înălță spre Dumnezeu. Dorea să-I arate ce dar a primit. Acesta a zâmbit cu lumină și i-a zis lui Relu-Fluturelu:
Poate ai crezut că am uitat de tine, dar nu a fost așa. Eu m-am asigurat că vei fi văzut și că vei aduce bucurie oricui te va observa. De aceea am dăruit florilor multă iubire: ca s-o împărtășească celorlalți. Iubirea este viață. -Aș dori să le mulțumesc cumva. Dacă ar putea și ele să zboare… Știi? Mă simt singur. Mai bine mă transformi într-o floare. Văzând iubirea, dar și singurătatea fluturașului (căci era doar unul pe pământ), Dumnezeu le prefăcu pe minunatele flori, care își sacrificaseră o petală, în fluturi.
Mami, acesta e motivul pentru care florile și fluturii aduc doar zâmbete?
Cu siguranță. Iubirea aduce bucurie. Eu nu știu niciun om care să nu se bucure de flori și de fluturi.
Mami, dar florile care nu au dorit să-l ajute pe Relu au devenit spini?
Zbor spre înălțimi 