CE FACEM NOI? Iubite, te-ntreb, ce facem noi, de-o începe să ne doară rădăcina unui arbore şi mugurii aprinşi? Ce facem, când neaua mieilor o să ningă-n suflet şi nesfârşita depărtare va aduna cerbii ei prin iarba unde te-am respirat, privindu-te până la cer? Între arbore şi fruct am găsit silabe şi… fluiere din oasele unei păsări, care va lăsa vremea să se apropie de sângele meu… Ce facem noi când fiecare fragment de amintire va rămâne îmbibat de speranţe şi fantezii, ridând tristeţile istovite? Avem vreo vină…?! Ce facem noi…? Flori Gomboş
Eu vin azi la mormântul tău, măicuță dragă, Și tac cu florile și iarba lângă cruce, De când te-ai dus la cer e o veșnicie întreagă, Dar sufletu-mi, acelaș dor de tine duce… Mai ninge cu petale de cais o primăvară, Eu doru-mi învelesc încetișor în neputință, Pân la sfârșit de drum absența ta o să mă doară, Măicuță mea cea bună, izvoru-mi de credință. Se aude glas de clopot, ce plânge peste lume, Prin tânguirea lui a jale, zbor clipe efemere, Mă doare că e scris pe cruce al tău nume, Și nu-i mânuța ta, să-mi ia a mea durere. Pe care stea, măicuță îți ai popasul veșnic, Ce înger îți păzește, sus sufletul cuminte, În care lumi mai arde a ochilor tăi sfeșnic? …Eu lumânări aprind și plâng cu necuvinte… Azi vin la tine, mamă, cu flori presar mormântul, Tămâie ard în cană, mirosu-i risipește vântul, Și dor îmi e de tine și lacrimi grele cad… Spălând un dor de mamă pe crucea ta de brad…
Au trecut anii peste noi, Dar nu mai este cum a fost, Am rezistat la multe ploi Dar simt că totu-i fără rost. Bolnavă e acum inima mea Și nu am leac să o fac bine Și chiar să am, nici nu mai vrea Va fi prea singură lângă tine. Atinge-mi buzele cu un sărut Să-mi fii arcuș, să-ți fiu vioară, Vom retrăi, ca la-nceput Acel fior ce trupul-mi înfioară. Aștept să-mi dai o-mbrățișare Căldura ta să-mi fie drag veșmânt Până în zori când razele de soare Aduc din nou lumina pe pământ. Mi-e dor să mai fii cum te știu Și seara să m-aștepți în prag Și doar un pic cu tine să mai fiu Să mă liniștești cu atâta drag. Eugenia Calancea
Din doi ochi albaștrii picura vinul îmbătător pe buzele-mi seci, până ce corzile lăutei mă înălțau în zbor, din spirala de lumină mov răsuna melodia veșniciei… Mi-am deschis inima ca pe o ramură fragedă de salcie, exact când mugurii iubirii crăpau în durerea facerii…
Cu fiecare-mbrățișare, ne-ndepărtăm mai mult, Cu fiecare gând ce piere, și dorul e mai crunt, Cu fiecare zâmbet trist, mai piere un suspin Și fiecare lacrimă, mai spală iar venin.
În fiece minciună, e-un licăr de dreptate Și-n fiecare zi, e un crâmpei din noapte. În fiece secundă, pornim spre viitor, La fiecare ceas, s-a năruit un zbor.
Cu fiecare pas făcut, ne-ntâmpină un vis Și fiecare dintre noi sperăm la paradis. În fiece minut, se năruie-o speranță, Cu ultime puteri, ne agățăm de viață.
Cu fiecare mângâiere, ne mai trezim un dor, Cu orice amintire, trecutu-i mai ușor. Cu fiecare ceas pierdut, ne părăsește timpul Și orice adiere omoară anotimpul.
……………………………………………….
Noi rătăcim prin viață cu fiece privire, Ucidem viitorul cu orice amintire. Înăbușim în plânset o ultimă speranță, Cu cel mai mic eșec, noi renunțăm la viață.
Quando il giorno si posa sotto il mantello della sera, tutto il mondo ferma il suo cammino frenetico e a me vengono i brividi al pensiero che gli incubi ritornino a cercarmi. Dove dovrei scappare per non essere trovato da loro?
Ho paura, sarò inseguito. Il tormento che mi raggiungano, che mi prendano fra le loro braccia feroci, che mi portino nei peggiore dei posti, mi terrorizza. Un sogno infernale, senza mai fine, dal quale non posso uscire, anche gridando, piangendo, implorando… Come dovrei ribellarmi, contro chi? Come dovrei trasmutare gli incubi in attimi di pace, serenità? Di giorno convivo con le mie paure… D’un tratto, Una voce calda in sottofondo mi chiama per nome, sento il suo braccio sulla mia fronte, la mia mente viene invasa dalla presenza di mia madre, la catena del mio incubo è stata rotta da un caloroso „BUON GIORNO AMORE MIO”
Teroarea labirintului
Când ziua se culcă sub mantia serii, toată lumea se oprește din frenetica plimbare, mie îmi vine teama la gândul că coșmarurile se-ntorc să mă caute. Unde să fug pentru a nu fi găsit?
Mi-e teamă, voi fi urmărit. Chinul că mă vor ajunge, că mă vor prinde printre între brațele lor feroce, că mă vor purta în locurile cele mai urâte, mă-nspăimântă. Un vis infernal, fără sfârșit, din care nu pot să ies, chiar dacă urlu, chiar dacă plâng, chiar dacă implor… Cum ar trebui să mă împotrivesc, împotriva cui? Cum ar trebui să transform coșmarurile în clipe de pace, liniște? Când peste zi trăiesc cu fricile mele… Într-o clipă, un glas cald, în surdină, mă cheamă pe nume, simt sărutul ei pe fruntea mea, mintea mea vine inundată de prezența mamei mele, catena cosmarurilor a fost ruptă de salutul dulce „BUNĂ DIMINEAȚA, IUBIREA MEA”
