MAMA Tu, iubită mamă cu chip îngeresc, Plecat-ai către stele în raiul ceresc. Trecut-au mulţi ani şi nu pot uita, Privirea caldă şi mângâierea ta.
Îmi plânge sufletul şi-mi doresc Când plec în acea lume, să te regăsesc. Mama înseamnă supremă dăruire Şi totodată, cea mai sfântă iubire.
Binecuvântat al vieţii nesecat izvor, Se sacrifică mereu pentru al ei odor. În fiecare seară, se roagă pentru tine Să fii fericit şi în viaţă să-ţi fie bine.
În inimă, sfântul chip ţi l-am încrustat, Chiar dacă trece timpul, el nu va fi uitat. Icoană sfântă la care ne rugăm mereu, Iubită mamă, ajută-mă că-mi este greu!
Iubită mamă, înger divin coborât din cer, M-ai ales să-ţi fiu al sufletului giuvaier. Voi fi a ta pavăză până am să mor, M-ai născut, ai spus că sunt al tău odor.
Mi-aş da din viaţă zile pentru tine, Dragă măicuţă, tare dor îmi este de tine! Te voi revedea în altă lume vreodată, În braţe duios să te cuprind de-ndată? Autor Dan Lupu
Cum zace jefuită de tronuri şi de stea, De tot ce-a fost într-însa mărire înnăscută, Satan se mai abate şi urcă de sărută Cumplita frumusețe ce putrezește-n ea.
Icoana lumii zace între zădărnicii, Trec îngerii pe-alături, dar unul nu se pleacă, Şi nimeni nu mai ştie că pulberea săracă A fost moștenitoarea bătrânei veșnicii.
La temelia lumii minunea doarme încă, Mereu mă-ncercuieşte un orizont de dor, Pe-un fraged țărm de sunet apăs o umbră-adâncă, Văd AURORA MORȚII pe-un munte viitor.
Trec veacurile cete cu frunțile în tihnă, Rămâne-n mâini viața ca zdrențe de tristețe, Cât nu vom smulge vremea din noi cu rădăcină, Nu este mântuire decât prin frumusețe.
Ridică-te! Ionuț Pande Ridică-te, Ființă, ridică-te și umblă, Nu sta în întuneric, în veșnicia sumbră, Un pas, doi, trei, hai, du-te în dezrobiri de fire, E vremea de trezire, e timpul să fii mire!
Înalță-te în soare, coboară de pe cruce, Ești liber să-ți bei vinul, să-ngropi trăiri caduce, Să crești în trupul pâinii, s-alungi sărutul morții, Hai, du-te către Sfântul, te-așteaptă-n Raiul Porții!
Ridică-te, Făptură, în verticala sorții, Te strânge în coperta și-n conținutul cărții, Aceleia preasfinte și cu porunci lăsate, Să taie diamantul, din șlefuiri, păcate!
Deschide-te-o cărare, să urce-n tine Domnul, S-alunge-n hăuri răul și, din credință, somnul, Să fii bolta cerească, pe trup cu mii de stele, Eterizat în suflet, în Aurori, pastele!
Hai, Omule, te saltă din mormântări de trupuri, Auzi cum cântă cucul, cum înverzesc iar câmpuri, Hai, vino-n astă Taină si-n inimă te-adună Doar cugetări frumoase, cu Dumnezeu de mână!
Nu plânge, Maică Bună, căci Fiul tău, Preascumpul, E-acum în Duh, în Suflet și-n ăst netrebnic,Trupul!
O întreb pe viață. Parcă un sfat i-aș cere. De ce-și schimba fața, Păcală Pepelea. Când își spun brașoave, trecând prin vâlcele.
O întreb pe viață, cum așa se poate!?. Că pe timp de pace, râul schimbă soarta. Verde este gliea, cântă Ciocârlia. Înverzit e crângul, și văzduhul cântă.
Limpezi, pe cer sânt norii, se întorc Cucorii. Ce vrumoasă-i breasla, ploaei ciobanească. În verdea toloacă, turme de mioare pasc din earba moale. Pe la munți sub puoale.
O întreb pe viață, cum așa se poate. Că petimp de pace, omul rău își face. Azi trecu-i prin Codru. Și vazu-i eu falnici, stejarii, brazii și arțarii.
Cum le cântă vântul, prin frunze și ghinde. Îi alină în zbucium, cântul de ciocârlii și de pitulice. În poiana verde, bine asternută. Crește romanița, parcă-i zugrăvită.
La început de vară, tot e ca în balade. Mii de buburuze, se plimbă în iarba pe frunze. Jos la Prut pe baltă. Pescărușii, Bâtlanii vânează prin stuf și papură. Că se zbate Crapul, când icra își lasă.
O întreb pe viață, spune, el mai poate!?. Că mii de mirare, o fi așa oare. Nenelui să-i placă, coșcele ce-s goale. Dragă și frumoasă, lăsându-i gura sacă.
Dornic s-o iubească, pe frumoasa doamnă. Ba, ea fi ghiocul, iubește cu ochiul. Încercând, tot cată, să-i vină norocul. Autor. I.Curleac
Te chem lângă mine iubire de vară, Izvor contopit în preasfântul ocean… Când plouă și ninge pe-un plâns pământean Și lampa se scurge aproape să moară,
Te chem lângă mine iubire de-o clipa, Când ninge păgân pe-al iubirilor fard… Ca-n brațele tale aproape să ard Cu umărul smuls din a vieții aripa …
Te chem lângă mine iubire sfioasă, Când lumea te scuipă prin aprige căi… Tu veșnic rămâi surâzând la ai tai Și-n ceasul cel tainic ești cea mai frumoasă!
Te chem langa mine iubire rănită De-atâta trădare și-atâți farisei, Când nu mai sunt lacrimi nici sânge nici miei Tu veșnic rămâi pentru noi răstignită!
PLÂNS ASCUNS ÎN ZÂMBET Gheorghe Apetroae, Sibiu * Prin luminişuri clare demoni, iesind din cruci, ard asfinţitul pe vatra -ncinsă-n al tău suflet- mari candele din ieri se sting- …! * Din cer cazut, rănit pe- o dungă, cu-al stelei vis te joci în stânca cu roz-marin și seara-ţi cântă, de zămisliri, cu-alt duh te plimbi…! * Demonic, în dorinţe-l mângâi, împădurind cerul cu fluturi…! Coline-n anatas îi semeni cu vreri nevreri, iubind absurdul. * Izvor de flacără ţi-e gândul pe care-l înfloreşti prin cântec şi-l ţeşi într-un brocard cu fire din jumătăţi: lumini şi umbre…! * Fiori, în roi, valsezi pe irişi, înrourând bolta în cimbru cu- orbi, zorii în icoane albe din plânsul tău ascuns în zâmbet…!
MĂRIUCA (part. 21 – fragment din romanul în lucru) A intrat în casă, continuând să bombăne, iar Măriuca s-a uitat mirată spre bunica ei, întrebând-o: „Ce-i baiu', Mam-Anică?” Bătrâna nu i-a răspuns și a intrat în odaia cealaltă, trântind furioasă ușa. Măriuca s-a așezat la masă, cu cartea-n mâini. Surâsul ei a-ncălzit odaia, iar ploaia de afară parcă s-a mai domolit când fata a deschis cartea. A început să citească cu voce tare, poposind cu grijă asupra fiecărui cuvânt, dezmierdându-l și îmbrăcându-l în straie de sărbătoare. Lenuța, care curăța grumbene lângă sobă, o asculta cu atâta dragoste, încât s-a oprit, fără să-și dea seama, din ceea ce făcea. Pe sobă fierbea molcom apa-ntr-un ceaun. Aburii fierturii se ridicau alene spre tavan, împletindu-se cu respirația tihnită a celor două, mamă și fiică. Femeia, prea atentă la lectura copilei, a uitat să tragă deoparte ceaunul de pe foc. Voia să facă o zamă de cartofi, de post, chiar dacă lui Manole nu-i convenea și ar fi mâncat orice cu carne, însă erau în postul de patruzeci de zile de dinaintea Paștelui. Anica, bătrâna ținea postul cu sfințenie în fiecare an de când s-a prăpădit Tetea Ghiuțu. L-ar fi ținut și Lenuța, dar cum era însărcinată, i-a cerut voie părintelui Calistrat să poată mânca de dulce, iar preotul i-a dat dezlegarea. A reușit cu mare greutate să-și înduplece bărbatul să postească doar miercurea și vinerea. Cel mai greu a fost să-l convingă să se abțină de la beutură în cele două zile, știind că-i plecat toată ziua să lucreze la saivanul Șuștărului, iar acolo se poate-mbia de la alți bărbați... Măriuca s-a oprit din citit și a dat pagina, apoi și-a privit cu duioșie mama. Lenuța a tresărit, cu cuțitu-n mână și cartofii curățați în șurță, văzând cum fierbe apa-n ceaun. S-a ridicat degrabă-n picioare, a luat ceaunul și l-a tras de pe foc, apoi a ieșit pe ușă-n ploaia de afară, ca să coboare-n chimniță s-aducă câțiva morcovi și vreo două cepe albe. Doar ce s-a aplecat și a intrat în gârliciul chimniții, când l-a auzit pe Manole vorbind. A deschis încet ușa ce dădea-n beci, apoi și-a strecurat capul înauntru doar atât cât să-l vadă pe omul ei împreună cu Toader Grosu cum plimbau unul de la celălalt o cantă cu jin și beau direct din ea. A suspinat și a închis ochii, după care a clătinat din cap: „Manole, Manole...”, știind că e o zi de miercuri, iar el i-a promis că se va abține de la beutură. Nu știa dacă să intre sau nu, însă avea nevoie de morcovi și ceapă și nu avea de unde să le ia din altă parte. A tușit scurt, ca să-și facă auzită prezența. Manole a tresărit surprins și a pus repede jos canta plină pe jumătate cu vin. Grosu s-a uitat mirat înspre prietenul său, apoi, văzând-o pe Lenuța intrând în beci, s-a înroșit și a lăsat privirea-n jos. A murmurat: „Zâua bună, tu Lenuță...” când femeia s-a apropiat de ei, zâmbindu-i. „Zâua bună, Toadere!” Manole și-a privit rușinat muierea ce a trecut pe lângă el fără să-l ia-n seamă, apoi și-a amintit că-n ploaia măruntă de afară au rămas calul și căruța împotmoliți în noroi. A tras adânc aer în piept și i-a zis lui Grosu c-ar trebui să se ducă-n vecini, la Iuliuț a lui Nana Vergină, să vină cu boii ca să scoată atelajul din noroi. Au ieșit, primul Toader, iar apoi Manole, după ce a pus cu grijă canta cu vin pe o poliță și i-a aruncat o privire întrebătoare muierii sale. Măriuca a ridicat ochii din carte când mama ei a intrat în odaie. I-a zâmbit, iar femeia s-a așezat icnind pe un tamburel. Se simțea obosită, c-o noapte în urmă a dormit puțin din cauza grețurilor, iar spre dimineață când să-i vină somnul cel mai dulce, Manole a început să facă „țaca-țaca-țaca”, să se legene ca un copil și să tremure. S-a ridicat din pat și a sărit să-l liniștească, așa cum făcea-ntotdeauna. Apoi a trebuit să se dea jos și să-i pună omului ei de mâncare, urma să plece la Șuștăru’ să-i lucreze la saivan. Însă ploaia măruntă ce a-nceput mai târziu l-a ținut pe Manole acasă, căutându-și de lucru prin gospodărie. Măriuca trebuia să meargă la școală, însă din cauza ploilor nu s-a mai dus. A rămas acasă să citească, spre bucuria Lenuței căreia-i plăcea mult s-asculte poveștile din cărțile fetei. Doar Anica era tot timpul nemulțumită, bombănea, nu-i intra nimeni în voie. Manole o evita, ceea ce nu-i convenea Lenuței, pentru că rămânea acasă cu bătrâna. În restul zilelor Măriuca se ducea la școala de pe deal unde dascălul Teodorescu o punea să citească cu voce tare pentru toți ceilalți copii, iar el se cufunda-n lectura ziarelor, fără să mai audă ce se întâmplă în jurul lui. Învățătorul Teodorescu a locuit într-un orășel mic din apropierea Sibiului și a fost dascăl la singura școală de acolo. S-a-nsurat târziu cu o săsoaică din localitate, însă soția i-a murit încercând să-i nască un copil, iar el s-a înrolat apoi în armata austro-ungară, cu sufletul pustiit și cu dorința ca să moară demn în război. La-nceputurile conflictului a luptat în Galiția împotriva trupelor rusești, iar pentru faptele lui de vitejie a fost decorat. A avansat până la gradul de locotenent și a făcut parte dintr-o unitate de rezerviști din cadrul Corpului al XII-lea de Armată de la Sibiu, comandat de Feldmarschalleutnant Ioan Boeriu. După moartea Împăratului Franz Joseph în toamna lui 1916, unitatea lui de rezerviști s-a retras odată cu Armata Regală spre trecătorile din Carpați. A staționat la o cazarmă în apropiere de Alba Iulia, unde l-a cunoscut pe Șuștăru’, iar în scurt timp între ei s-a legat o prietenie de nezdruncinat. După ce s-a terminat războiul, Teodorescu și-a vizitat prietenul și a rămas pe moșia lui, să locuiască acolo. Cu relațiile ce le avea, Șuștăru’ i-a aranjat lui Teodorescu să rămână învățător în satul lor. Căsuța în care locuia dascălul nu era departe de școală, iar de multe ori după ce termina de predat, Teodorescu o invita la el acasă pe Măriuca să-i arate cărțile. Avea destule, multe dintre ele în limba germană, pe care o vorbea cursiv, iar fetei i-ar fi plăcut s-o-nvețe. La început i-a fost teamă de Manole, care când apuca la băutură, își amintea prin ce a trecut în război și-i înjura de mama focului pe nemți, ca nu cumva s-o audă că buchisește nemțește. Însă după un timp nu i-a mai păsat și umbla prin casă cu cartea-n mână citind cu voce tare în limba lui Schopenhauer, mai ales în zilele-n care taică-său era plecat. Lenuța nu mai putea de bucurie auzindu-și fata cum citea-ntr-o limbă străină, doar Anica bombănea fără întrerupere, însă n-o băgau niciuna-n seamă și o lăsau de banii ei. În ziua aceea Măriuca voia să-i ducă dascălului cărțile ce le-a terminat de citit și ardea de nerăbdare să-mprumute altele. Nu s-a mai dus din cauza ploii mărunte care continua să cadă de câteva ore bune. Îi plăcea mult să se cufunde în lectura cărților, avea locul ei în grădina din spatele casei unde stătea ore în șir cu ele-n mână, până venea Lenuța s-o cheme să mănânce. Uneori Anica dădea pe acolo și o certa că nu face nimic, doar stă „tătă zâua buchisând Dumniezo știe ce, în loc să să ducă la sapă sau la sămănat…”, iar fata lăsa ochii-n pământ și nu zicea nimic până ce bătrâna se sătura de bămbănit și se ducea-n treaba ei. Când era mai mică, se apuca de plâns atunci când Anica-i reproșa că stă doar cu nasu-n cărți și fugea la mamă-sa să-i povestească. Atunci femeia-și liniștea fiica spunându-i despre Nan-Anică, bătrâna, „c-așa-i dumneaei, mai slobodă la gură, d-are un suflet mare șî bun”, iar de atunci Măriuca s-a obișnuit s-o lase pe bunică-sa să vorbească cât o vrea...
(VA URMA)
GLOSSAR:
grumbene – cartofi (regionalism); a mânca de dulce – a mânca produse pe bază de lapte, ouă carne în zilele de post stabilite de Biserica Ortodoxă; a posti – (aici) a mânca doar produse de origine vegetală, exclus carne, lactate, brânzeturi, ouă (orice produs de origine animală) și a nu consuma deloc băuturi alcoolice; tamburel – taburet, scăunel rotund, cu trei picioare, fără spătar; Feldmarschalleutnant (scurtat FML) – a fost unul dintre cele mai înalte grade de general în armată pe timpul Sfântului Imperiu Roman, apoi în Imperiul Austriac, Austro-Ungaria și prima republică a Austriei până-n anul 1938; a lăsa (pe cineva) de banii lui – a lăsa (pe cineva) în pace, în apele lui, în ideile lui, în treaba lui.
Mă-ntreb de ce ploaia, pe unii, usucă… Pe alții-ntristează ori, chiar, îi omoară, Pe mine mă-atinge, părând o nălucă, În stropii ce-n urmă, vlăstare, presară.
De-i caldă, ori rece, ori plânge cu jale Ea scoate din hăuri, nebune vlăstare Și chiar de mă-neacă, nu e altă vale, Nici altă pășune, să fug în uitare.
Și toate se-adună pe-a minții măsură, În timpul ce scurge tulpini în cascadă, În forme de inimi pătrunse de ură, Deasupra-mi, mâhnite, lăsate să cadă.
Cad frunze-n depresii pe-a timpului boare, De sângele minții-mi nebune, pătrunse, Pătrunse de gânduri și arse de soare, ‘N-adâncu-mi, de soartă și vremuri, ascunse.
Sunt toate-ale mele, căzând sub călcâiu-mi, Coroană de stele-mpletite, formând, Să-și țină vlăstarele la căpătâiu-mi, Sub pojghița humei celeste, crescând.
Iar când raze fade pe cer or s-apară Și pojghița humei, duios, s-a topi, Frunza din mintea-mi, cu cea de afară, În valsul clepsidrelor s-or contopi.
