(…) Băiatul a continuat s-o privească pe Rubina, care se îndepărta împreună cu ceilalți țigani. La un moment dat, ea s-a oprit. S-a întors și i-a făcut un semn cu mâna. El a ridicat din umeri a mirare, iar fata i-a zâmbit. S-au îndepărtat, cărând în spinare sacii burdușiți de hainele căpătate. Hans a rămas mult timp uitându-se după ei, până când au dispărut pe deal în jos. Și-a amintit că îi era o foame de ar fi mâncat chiar și bolovani. Cuprins de o veselie pe care nu și-o putea explica, a pornit-o spre bucătărie. A căutat-o după câteva zile, la ceasurile înserării. I-a trebuit mult curaj ca să se ducă. A stat mult timp pe gânduri dacă să o facă sau nu. Încerca să-și imagineze cum va fi și cum va apărea el acolo, între ei. S-a hotărât într-un final să meargă pentru că nu-și putea scoate din minte chipul ei frumos. Simțea că trebuia neaparat s-o vadă. A coborât prin praful drumului dorindu-și să nu se-ntâlnească cu nimeni. Doar o muiere în vârstă, ieșită la poartă, i-a dat binețe, iar el a fost musai să-i răspundă. Când câmpia s-a întins dinaintea lui, s-a oprit și a tras aer în piept. Căruțele erau înșirate una după alta la umbra unor arini, iar în spatele lor, oamenii erau adunați în jurul unui foc. Și-a continuat drumul, pân-a întâlnit o țigancă bătrână care l-a întrebat unde se duce. „O caut pe Rubina!”, i-a zis el, cu o jumătate de gură. Piranda s-a întors cu spatele și i-a strigat ceva pe limba ei unei alte femei ce ședea lângă foc. Aceasta s-a ridicat și s-a apropiat de un bărbat care era întors cu spatele. I-a șoptit ceva la ureche. Omul s-a răsucit, l-a privit pe Hans și i-a zâmbit. Bulibașa Tobar a scos pipa din gură și i-a făcut semn băiatului să se apropie. Apoi a strigat o singură vorbă, scurtă, pe limba lor, iar ceilalți țigani din jurul lui s-au împrăștiat care încotro. Rubina a apărut din spatele unei căruțe, parcă mai frumoasă decât a văzut-o în urmă cu câteva zile. Hans a rămas cu gura căscată. A vrut să-i dea „zâua bună”, însă cuvintele nu voiau nicicum să se lase rostite. A privit-o fascinat cum trecea pe lângă el, cu fustele foșnind, lăsând în urmă miros de iasomie. „Ce coți pe la noi, Don’șoru’?” l-a întrebat Tobar pufăind din pipa cea lungă. Băiatul a surâs, neștiind ce să spună. Rubina s-a apropiat de el și i-a zâmbit. „Vrei să-ț’ ghicesc în palmă?”, l-a întrebat. Hans a dat din cap, fericit. „Da, vreau!”, a murmurat el. Fata s-a așezat pe o ridicătură de pământ și l-a invitat lângă ea. „Întinde palma, Conașule!” Atunci el a simțit pentru prima dată în suflet o căldură și un sentiment de bine pe care nu și-l putea explica. Inima-i bubuia în piept de parcă ar fi vrut să iasă afară. Îi venea s-o ia pe Rubina de mână și s-o ducă în locul în care să fie doar ei doi și...
„Conașule! Întinz’ palma?” Vocea ei l-a trezit din visare. I-a privit ochii verzi și a surâs. A întins palma. Degetele subțiri ale fetei i-au urmat conturul liniilor din palmă, făcându-l să se înfioare. Nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul ei frumos. „Vino cu mine!” i-a șoptit el vrăjit. „Se vede acilea drum lung, conașule…”, i-a zis ea, privindu-i palma. El a tăcut, sorbindu-i fiecare cuvânt. „Drum de oase…”, a adăugat Rubina fără să-și ridice ochii din palma feciorului. „Hai cu mine!” a insistat el. O țigancă în vârstă a trecut pe lângă ei ținând un copilaș în brațe. Bulibașa Tobar a tușit și i-a strigat ceva femeii, care s-a oprit și i-a privit pe cei doi. Rubina i-a strâns palma lui Hans și s-a ridicat dintr-o dată. El a tresărit. „Când o să te mai văd?” Fata i-a zâmbit. „O să mă mai vezi…”, i-a șoptit ea, îndepărtându-se. Ca la un semn au apărut toți, într-o forfotă plăcută, asemenea unui mușuroi. Seara s-a pogorât dintr-o dată, trimițând la culcare soarele toropit de căldură. Băiatul a rămas câteva clipe privindu-i și dorindu-și să facă parte dintre ei. Să doarmă sub cerul liber, iar Rubina să fie a lui și numai a lui…
Te-am cunoscut în clipa unui cântec, Acolo unde florile-și deschid Petala, peste cerul unui zâmbet… La ora când duminicile ning Corole peste chipul dimineții, Când din potire cresc împărtășiri… Te-am cunoscut în sâmbăta luminii, Trecând ecoul șoaptelor prin mir.
Mi te-am privit așa ca pe-o minune, Ca pe-un arhanghel fără de halou, Coborâtor în lutul cel de viață Mi-ai apărut în cale. Un erou Cuminte și nebun, pictând poeme Pe zidul de cetate fumuriu… În mine-ți simt tăcerile boeme Și-aripa ți-o cunosc! Nu e târziu!
E primăvară nouă-n burgul estic, Îmbobocesc caișii prin curți fără stăpân, E Martie în mine și te iubesc frenetic În versuri de mătase brodate cu parfum!
Am strâns dureri chinuitoare-n palma vieții, Mă-ngenunchează-al nopții zbucium uneori Și se desface-n falduri negre voalul ceții, Ce mă apasă cu povara-i până-n zori.
Îmi mușcă din lumină umbra din privire, Mi-s pașii tot mai grei prin labirint de timp, Iar flacăra speranței poartă o licărire, Ce-mi mistuie durutul anotimp.
În derivă plutesc, valurile-mi frâng trupul Cu munți de îndoieli, care-n cârcă s-au pus, Clepsidra, cu nesaț, îmi vântură nisipul, Fără s-o pot opri, mă-ndreaptă spre apus.
Of…mă doare prea tare tăcerea ta mamă, năframa cea neagră pe creștet mi-am pus pașii mi-i duc pe aleea unde visele nu-s, iar durererile mușcă din suflet cu teamă.
Norii pufoși se-adună în zori ca de foc Dumnezeul meu râde, nu știe ce-i cer îngerul-ți plânge-ntr-un colț rupt de cer bătălia cu viața-am pierdut…jucând la noroc.
Credeai mult în noi, când ziceam că tu poți munții de piatră să-i muți din loc dacă vrei și-n ochii tăi verzi ne vedeai pe noi trei cum trișam, viața ta o trăgem iar la sorți…
Îngerii nopții-n miez de zi te-au furat ți-au promis că e bine, negreșit au mințit ai stiut c-ai să mergi doar în raiul vestit și-ai uitat chiar de noi…cei cu suflet curat…
Dorul de tine mamă ne-a făcut mai tăcuți și…încă lacrima frige pe obrajii prea fini rătăcim printre gânduri ce nu poartă vini și n-am vrut ca durerea din noi s-o asculți…
Plecarea ta grăbită o vom plânge mereu… prea devreme trecut într-un mâine prea greu…
Mai ştiu să-mi fac din ziuă o mirare Și să m-adun din propria cenuşă, Să plec genunchiul, chiar să cer iertare, S-ating cu tâmpla colțul de la ușă.
Mai știu să-mi cos pe borangic şiraguri Din perle ce pe gene se adună, Să trec cu pas întins poduri și praguri Sorbind puteri din lacrima de lună.
Mai știu să-mi leg de suflet o speranță Cântând iubirea la hotar de vrere, Chiar să o plâng cu zorii-n dimineață Și să mă-nchin când inima o cere.
Mai știu să-mi oblojesc aripa frântă, Cu amintiri să-mbrac nude sertare Și să zâmbesc când păsărele cântă Îngemănând iubirea la hotare.
Mai știu să-mi port prin fluvii făr’ de maluri Pasul și şoapta de tăcere ninsă, Să mă adun când rătăcită-n valuri Lumina zilei mi se-arată stinsă.
Mai ştiu să-mi strâng la piept clipa rănită, Albastrul să mi-l cern peste maramă Și să rămân de dor încremenită Când trenul meu se-opreşte iar la vamă.
Atingi, ciupind ușor, cu boarea degetelor corzile inimii mele, iar muzica ei te-nfioară adânc, până ce în ochii tăi înfloresc viorele mii și mii… Și fiorul crește, crește, iar tu renaști, renaști…iubire!
Haiku ~Camelia Boț ~
* Brâul cerului- lacrimile miresei în amintire
* Uitarea clipei- șapte brațe unite între ieri și azi
* Butuci de vie- mugure în durere dorul bunicii.
* Salcâmul înflorit- zile îngemânate cu parfum viu
* Odaia mamei- câmp de flori parfumate vise aprinse
* Luna florilor- o spirală de fluturi în ochii mamei
* Floare de cais- prin pletele bunicii primăveri ninse
* Toaca cerului- rugăciunea îngerilor dor de pace
* Bănuți de arginți- tributul timpului nou în poala mamei
* Troiță în drum- prin caierul timpului ecouri mute
Se-ntunecă cerul, e groază și fum… Albastrul dispare, cineva l-a furat, Mi-e teamă, sunt singur, unde-i tata acum? Și mama suspină, oare ce s-a-ntâmplat?
Azi-noapte am visat că eram băiat mare Străin într-o lume haină și rea, Iar tata-și cerea încontinuu iertare… De ce? Nu mai știu…. și-n privire avea
O durere, o căldură și-o dragoste mare, Iar lacrimi fierbinți îi cădeau pe obraz… O gheară mă prinde-n cumplita strânsoare Dar nu este vis, ce zi oare-i azi?
Se aud avioane și plâns de sirene, În jur este haos și mici soldăței Căd la pământ secerați de hiene, Mai ieri mă jucam de-a războiul cu ei…
Aș vrea să adorm până ziuă se face, Iar când mă trezesc să privesc către cer… Să fiu pregătit, iar când tata se-ntoarce, S-o luăm de la capăt căci eroii nu pier!