Zbor spre înălțimi

MASA TĂCERII

E multă vreme de când
s-a prăbușit
din ochiul tău stâng
prima lacrimă,
primul cer peste crâng,

Ochiul tău drept
avea marea cu valurile
într-o singură,
nesfârșită zbatere,
masa tăcerii
cu darurile…

Fără noi, lumea
s-ar fi stins
ca flacăra tristă
de la o lumânare…

Între mine și tine
veniseră fluturii
să ne-mpresoare…

Mesteacănul
avea frunza argintie
îndreptată spre soare !. ..

01.04.2022
Marin Rada

Redactor: Daniela Konovală

Redactor șef: Camelia Boț

Fragment din romanul recent apărut ,,MĂRIUCA”

(…) Băiatul a continuat s-o privească pe Rubina, care se îndepărta împreună cu ceilalți țigani. La un moment dat, ea s-a oprit. S-a întors și i-a făcut un semn cu mâna. El a ridicat din umeri a mirare, iar fata i-a zâmbit. S-au îndepărtat, cărând în spinare sacii burdușiți de hainele căpătate. Hans a rămas mult timp uitându-se după ei, până când au dispărut pe deal în jos. Și-a amintit că îi era o foame de ar fi mâncat chiar și bolovani. Cuprins de o veselie pe care nu și-o putea explica, a pornit-o spre bucătărie. A căutat-o după câteva zile, la ceasurile înserării. I-a trebuit mult curaj ca să se ducă. A stat mult timp pe gânduri dacă să o facă sau nu. Încerca să-și imagineze cum va fi și cum va apărea el acolo, între ei. S-a hotărât într-un final să meargă pentru că nu-și putea scoate din minte chipul ei frumos. Simțea că trebuia neaparat s-o vadă. A coborât prin praful drumului dorindu-și să nu se-ntâlnească cu nimeni. Doar o muiere în vârstă, ieșită la poartă, i-a dat binețe, iar el a fost musai să-i răspundă. Când câmpia s-a întins dinaintea lui, s-a oprit și a tras aer în piept. Căruțele erau înșirate una după alta la umbra unor arini, iar în spatele lor, oamenii erau adunați în jurul unui foc. Și-a continuat drumul, pân-a întâlnit o țigancă bătrână care l-a întrebat unde se duce. „O caut pe Rubina!”, i-a zis el, cu o jumătate de gură. Piranda s-a întors cu spatele și i-a strigat ceva pe limba ei unei alte femei ce ședea lângă foc. Aceasta s-a ridicat și s-a apropiat de un bărbat care era întors cu spatele. I-a șoptit ceva la ureche. Omul s-a răsucit, l-a privit pe Hans și i-a zâmbit. Bulibașa Tobar a scos pipa din gură și i-a făcut semn băiatului să se apropie. Apoi a strigat o singură vorbă, scurtă, pe limba lor, iar ceilalți țigani din jurul lui s-au împrăștiat care încotro. Rubina a apărut din spatele unei căruțe, parcă mai frumoasă decât a văzut-o în urmă cu câteva zile. Hans a rămas cu gura căscată. A vrut să-i dea „zâua bună”, însă cuvintele nu voiau nicicum să se lase rostite. A privit-o fascinat cum trecea pe lângă el, cu fustele foșnind, lăsând în urmă miros de iasomie. „Ce coți pe la noi, Don’șoru’?” l-a întrebat Tobar pufăind din pipa cea lungă. Băiatul a surâs, neștiind ce să spună. Rubina s-a apropiat de el și i-a zâmbit. „Vrei să-ț’ ghicesc în palmă?”, l-a întrebat. Hans a dat din cap, fericit. „Da, vreau!”, a murmurat el. Fata s-a așezat pe o ridicătură de pământ și l-a invitat lângă ea. „Întinde palma, Conașule!” Atunci el a simțit pentru prima dată în suflet o căldură și un sentiment de bine pe care nu și-l putea explica. Inima-i bubuia în piept de parcă ar fi vrut să iasă afară. Îi venea s-o ia pe Rubina de mână și s-o ducă în locul în care să fie doar ei doi și...

„Conașule! Întinz’ palma?” Vocea ei l-a trezit din visare. I-a privit ochii verzi și a surâs. A întins palma. Degetele subțiri ale fetei i-au urmat conturul liniilor din palmă, făcându-l să se înfioare. Nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul ei frumos. „Vino cu mine!” i-a șoptit el vrăjit. „Se vede acilea drum lung, conașule…”, i-a zis ea, privindu-i palma. El a tăcut, sorbindu-i fiecare cuvânt. „Drum de oase…”, a adăugat Rubina fără să-și ridice ochii din palma feciorului. „Hai cu mine!” a insistat el.
O țigancă în vârstă a trecut pe lângă ei ținând un copilaș în brațe. Bulibașa Tobar a tușit și i-a strigat ceva femeii, care s-a oprit și i-a privit pe cei doi. Rubina i-a strâns palma lui Hans și s-a ridicat dintr-o dată. El a tresărit. „Când o să te mai văd?” Fata i-a zâmbit. „O să mă mai vezi…”, i-a șoptit ea, îndepărtându-se.
Ca la un semn au apărut toți, într-o forfotă plăcută, asemenea unui mușuroi. Seara s-a pogorât dintr-o dată, trimițând la culcare soarele toropit de căldură. Băiatul a rămas câteva clipe privindu-i și dorindu-și să facă parte dintre ei. Să doarmă sub cerul liber, iar Rubina să fie a lui și numai a lui…

(VA URMA)

Redactor: Relu Popescu

Redactor șef: Camelia Boț

DOAMNE, LA TINE IARĂȘI VIN!

Doamne, doar Tu mi-ai mai rămas
Pe-acest Pământ cuprins de patimi.
Degeaba strig, căci al meu glas
Demult se stinge printre lacrimi.

Te-am renegat de-atâtea ori
C-abia-ndrăznesc să vin la tine.
Sunt slab și trist, fără puteri…
Doar doruri mi se scurg prin vine.

Credeam că viața-i armonie,
Nădăjduiam să fiu iubit
De-aceea dăruită mie
Atunci când lume’ -ai zămislit.

Dar am rămas cu amăgirea
Căci m-a trădat IubireaTa
Atuncea când Mi-ai luat iubita,
Pe care nu o pot uita!

Tu, pradă m-ai lăsat mulțimii
Dezlănțuite… Și nu pot,
Să scot din brațele minciunii
Ce-a mai rămas din tot ce-a fost

‘Nainte de-a cunoaște Omul
Răul și Binele din Rai.
Crezând că stăpânește-atomul
Distruge ceea ce ne dai.

Și uită, nu-și reamintește,
Că-i pasager pe-acest Pământ.
Uitând, la naștere, ce este
Tragic sfârșește în mormânt!

De ce, în lumea asta, Doamne!,
M-ai părăsit ca pe-un proscris
Și m-ai închis în trup de carne
Și nu mi-ai dat ce mi-ai promis?

De ce, când Dragostea e pură
Și-atât de Simplu-i să iubești,
Primesc în schimbul Ei doar ură?
De ce, -al meu suflet chinuiești?

Tu știi că Răul e și-n mine,
Căci Tu l-ai scris când m-am născut.
N-am să te-ntreb ce va rămâne,
Vreau doar pe Tine să Te-ascult!

Aș vrea să fiu iar praf de stele,
Iubirea Ta să-mi fie scut.
Nu știu cum să ajung la ele,
Deci, spune-mi: Ce e de făcut?

M-am săturat să fiu ofranda
Acestui zeu de-i zice Ban!
De când el a preluat comanda,
Eu sunt vândut la kilogram.

Doamne, la Tine iarăși vin…
Întinde-ți degetul spre mine!
Schimbă, de azi, al meu destin
Și Piatră fă-mă chiar de mâine!

Redactor: Relu Popescu

Redactor șef: Camelia Boț