Mențiuni:
Cerb stelar
~Monica David~
Când MIEZUL nopții își dospește,
Pe-un CORN de lună, visele,
Tu vino-ncet și îmi trezește
Cu-o TREMURARE, brațele.
De o coroană-ți ȘADE-N umbră,
Să știi că sunt un CERB stelar
Ce vrea să-ți CULCE-n noaptea ALBASTRĂ,
Iubirea într-un sanctuar.
Când FERECATĂ-N stele, luna,
Ne-așteaptă jos lângă izvor,
De la FEREASTRĂ-ntinde mâna
Să-mi dai FELIA ta de dor.
Redactor, coordonator: Relu Popescu
Redactor șef: Camelia Boț
Locul doi,
Căutări
~Cristina Ghindar Greurus~
Pe DRUMURI lungi, BĂTĂTORITE,
Am OBOSIT de căutări,
Că tot nu te-am aflat, iubite…
Te-aștept să vii de nicăieri.
NOROCUL m-a trădat, se pare,
Și m-a VÂNDUT pentru doi lei.
Nu mi-a dat șansa la-ncercare,
Iar azi, tot rătăcesc pe-alei.
Mai caut chipul tău pierdut
Ca pe ICOANA mult dorită.
Nu te-am găsit, nu te-am avut,
Iar viața-mi pare pustiită.
Te mai citesc în câte-o CARTE
Și te mai caut în povești
Dar ai plecat așa DEPARTE,
Că nu mai știu azi, unde ești.
Sunt eu, o FATĂ oarecare
Ce s-a trezit din amorțire
Și tot privește-n depărtare…
Așteaptă o ÎNTREZĂRIRE.
Redactor, coordonator: Relu Popescu
Redactor șef: Camelia Boț
OCTOMBRIE
Octombrie… trimiți din ceruri aștri
Peste alei cu frunze ruginii,
Te joci în părul plopilor albaștri
Pierduți în zări cu urme azurii…
Octombrie… cu glas blajin și rece
Și cu mireasmă dulce de gutui,
Deschizi umbrela timpului ce trece
Prin adieri cu poame amărui.
Octombrie… copilă aiurită,
Îți faci de cap… prin vie fredonând
Romanța unei frunze-ngălbenită
De timp… de dor… de ploaie
și de gând.
Mirela Cocheci
03.10.2021
Redactor șef: Camelia Boț
POEMUL TOAMNEI
An de an, în înc-o toamnă
îmi duc povara și suspin,
mintea ageră mă-ndeamnă
să-mi urmez al meu destin.
Din pom frunze-ngălbenite
una câte una cad,
vor a-mi spune, ţineţi minte
că pământul nu e iad.
Verzi au fost din primăvară,
vara caldă le-a hrănit,
le-a dat viaţă bunăoară,
iară vântul le-a iubit.
An de an toamna soseşte
printre razele de soare,
caldul verii nu sporeşte,
vântu-ncet prinde culoare.
Frunzele nu-s supărate
şi-au trăit frumoasa viaţă
vremea rece le desparte
sus pe ram, bruma le-ngheaţă.
An de an, încă o toamnă
pun pe cârca trupului,
iar eu dau pe gât o cană,
din belşugul vinului.
Constantin Nicolae Gavrilescu
Redactor șef: Camelia Boț
Întoarcerea acasă
~Marilena Răghinaru~
Rătăcitor pe drumuri solitare,
Purtând în gând pe cei ce au plecat,
Acum te năpădesc tristeți amare…
Ți-e dor să te întorci în al tău sat…
Ai vrea să-ți regăsești copilăria…
Dar… unde sunt copiii de-altădat’,
Unde e râsul, unde-i veselia?
Copiii toți în lume au plecat…
Modernă-i școala unde prima dată
Ai învățat să scrii și să citești…
Și blânda-nvățătoare e plecată…
Prin clasa ta, azi nu o regăsești…
Privești căminul unde-ntâia dată,
Dansând, o fată-n brațe tu ai strâns…
Nu mai sunt dansatorii de-altădată…
Și, deodată, izbucnești în plâns…
Privești uimit spre poarta casei unde
Timid, ți-a dăruit al Ei sărut…
O strigi prin vis, dar nu îți mai răspunde…
Plecată-n lume e și Ea demult…
Te-ndrepți spre casa, ce-n copilărie
Ți-a fost cămin, a fost chiar viața ta…
O amintire caldă reînvie
Gândind cum mama blând te aștepta…
Privești tăcut la casa de-altădată
Îți amintești de-ai tăi bunici, de frați..
„Unde-mi ești, mamă? Unde umbli, tată?
Precum ceilalți, sunteți și voi plecați…”
Nostalgic dor te-a reîntors „acasă”…
Dar, Doamne, n-ai găsit ce ai lăsat!
Te-ntorci la locul ce acum ți-e casă
Și unde-ai tăi, cu drag, te-au așteptat.
Redactor, coordonator: Relu Popescu
Redactor șef: Camelia Boț
Mențiune 2
Marea căutare
3Cristina Tunsoiu~
Am OBOSIT să caut cea mai frumoasă floare,
DRUMURI BĂTĂTORITE și semne de întrebare…
M-au dus până DEPARTE, chiar prin grădini ascunse,
Dar ce scria în CARTE în minte nu pătrunse!
Eu mi-am VÂNDUT NOROCUL, pe-un amărât de pol…
O FATĂ fără minte, care visa un rol,
Iar la o ÎNTREZĂRIRE a vieții ce urma,
Mi-am căutat menirea, nimic nu mai conta!
Păstrez ca pe-o ICOANĂ cea mai frumoasă floare …
Ea e copilăria, și-a fost încântătoare!
Redactor, coordonator: Relu Popescu
Redactor șef: Camelia Boț
La răspântii de vreme ~Daniela Konovală~
Ne-am iubit la răspântii de vară,
Prin livezi pârguind brumăriu,
Fredonam pe-un acord de chitară,
Minulescu, în vers stracojiu.
Te credeam Dumnezeul pădurii
Adunând fericirea-ntr-un nod,
Tu sărman zdrobitor de petunii,
Fără vină de-al nostru prăpăd!
M-ai purtat prin orașul de noapte
Să petrecem în cârciumi cu stea,
Te-am urmat prin suita de șoapte
Ca un vers înrobit, de-o manea.
Mai târziu, în cântări de vecernii,
Prăznuind începutul de ger,
Am plecat spre ținuturi cu sănii,
Colindând fericit pe sub cer.
Fără titlu și fără avere,
Fără stemă, purtând doar suman,
Te iubesc la răspântii de vreme…
Călător într-un vis de șaman.
Redactor coordonator: Florentina Savu
Redactor șef: Camelia Boț
Trăiește clipa
*
Îmbracă-mă viață în rochița de vară,
să nu cunosc gerul năprasnic de afară,
Pictează-mi pe ea un crâmpei de iubire
și zile senine, stropi de fericire.
*
Mă tot întreb, cum să fac ca tu viață, să taci,
să nu-mi spui despre ceasul fiziologic din cui…..
despre timp, că e efemer
și că nu pot la nemurire să sper…
*
Oglinda îmi tot amintește,
că sunt chiriașă în casa care se numește corp..
că ridurile vieții se tot accentuează,
iar că pe zi ce trece bătrânețea primează..
*
Cearcănele din jurul ochilor mei verzi,
mă anunță că zilele nu poți să le printezi…..
că sufletul rămâne tânăr,
dar ce păcat că iarna îmi bate pe umăr!
*
Ce să fac îmbrăcată în rochiță subțire de vară,
când palton n-am pentru gerul ce mă așteaptă afară?
nu-mi rămâne decât să-mi spun rugăciunea…
*
În mine se dă o luptă între ziua de mâine si ziua de ieri!
Ziua de azi, îmi spune „trăiește clipa!”
mergi pe drumul indicat de inimă și rațiune!
nu trage semnalul de alarmă,
rămâi ancorată în Prezent
cu zâmbetul în palmă!…
Versuri
Monica Teaca Molhem
20.09.2021
Redactor șef: Camelia Boț
Daniel CORBU: Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare
Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner!
Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”.
Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputinţă şi / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană şi după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistiţiu / cu mine însumi // şi asta pentru a nu-mi trăda inima.”
E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne aşezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenţii/ clipeşte des şi are părul răvăşit/ e doar o singură problemă de spaţiu// s-a mutat în mine şi fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns […] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârşea / în respiraţia zilei / şi spaţiul dintre mine şi gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat şi nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea îşi căuta batista / căzută într-un colţ al neputinţei…” (Un fel de secetă)
Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire.
Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”.
Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune
Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din
afirmații !
Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
Daniel CORBU
Redactor șef Camelia Boț
Iubirea mea, mi-e dor de tine
Iubirea mea din miez de vară
hai sa ne vedem diseară,
tot la margine de luna
cinci minute împreună,
să-ți simt caldă răsuflarea,
sa ne amintim munții și marea,
pescărușii în zbor curat,
iubirea mea, de toate am uitat!
Iubirea mea, de ne-am vedea
doar un minut,
ne-am aminti de un frumos trecut
ce viața ne-a încununat cândva
să-mi amintești de sărutarea ta,
de gustul tău, de ochii tăi,
să știm ca dragostea e-n noi!
Și nu în virtualul fad, uscat,
iubirea mea cu noi, ce s-a-ntâmplat ?
Mi-e dor de un alint real,
să nu ne fie viața în zadar,
să nu ne irosim căldură trupului,
uitată doar în haina timpului!
Iubirea mea, hai furișează-te afară
Vino să ne trăim viața iară,
să uitam de iarna care vine,
iubirea mea, te vreau,
te vreau acum pe tine!
Silvia Gurău
04-10-2021
Redactor șef: Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 