Am așteptat ca viaţa să mă ia-n braţe, să mă ducă la pieptul ei, să beau însetată lacrima lui Dumnezeu. Din răsad de cer răsare visul – mac rușinat ce lasă pistrui pe obrazul verii, într-un câmp cu aşteptări fragile.
Am așteptat ca timpul să-mi dea întâlnire cu noi la ora când mi-e dor de fericire. Stau la rând, cuvinte dezbrăcate de bătăile inimii, luceferi să le topească gheaţa c-un plâns de piatră. Pe buze îmi rămâne un murmur de aurore. Pun puncte de suspensie Luminii, trăindu-o cu ochii închiși.
Mi-au dat speranțe și vise! Vorbele tale deșarte, Tentante iubiri promise, Mi-au dat speranțe și vise! Gânduri, doruri, ard nestinse, Îmi vei fi mereu departe, Mi-au dat speranțe și vise! Vorbele tale deșarte.
2) ~Monica David ~ Aripi
Din aripi care țes pe cer Un gând din sufletul curat Se nasc și vise ce tot pier În aripi ce se țes sub cer. Într-un adânc, tainic mister Se zbat minuni ce le-am păstrat În aripi care țes sub cer Un gând din sufletul curat.
3) ~Cristina Ghindar Greuruș ~ Tu, Poete, n-ai murit
Născut atunci la Ipotești, Tu pururea vei dăinui, Deși nu știm azi unde ești. Născut atunci la Ipotești, Ca un Luceafăr strălucești Și veșnic ne vei străluci. Născut atunci la Ipotești, Tu pururea vei dăinui.
La Codru nu te-ai mai gândit, Te-ai dus și timpul a trecut, Noi Doina n-am mai auzit… La Codru nu te-ai mai gândit Deși atâta l-ai iubit În anii ce s-au petrecut. La Codru nu te-ai mai gândit, Te-ai dus și timpul a trecut.
Azi, Lacu-i singur, liniștit, Stingher și fără mângâieri, Deși mulți ani a strălucit, Azi, Lacu-i singur, liniștit, Atâtea inimi a unit Și a știut multe dureri. Azi, Lacu-i singur, liniștit. Stingher și fără mângâieri.
Bătrânul Tei, descumpănit, Mai plânge flori peste mormânt. Anii, prea mulți, l-au gârbovit. Bătrânul Tei, descumpănit, De-atâta dor s-a vestejit, Tu nu-i mai spui niciun cuvânt… Bătrânul Tei, descumpănit, Mai plânge flori peste mormânt.
Scrisorile nu se mai scriu, Hârtia a îngălbenit. De scris, acum e prea târziu, Scrisorile nu se mai scriu… Deși mesaju-i încă viu, Voința-n timp s-a risipit. Scrisorile nu se mai scriu, Hârtia a îngălbenit.
Pe deal e „Sară de mormânt” Și Steaua a apus demult… E doar tăcere în cuvânt. Pe deal e „Sară de mormânt” Și e durere pe pământ, Și-n suflete ne e tumult… Pe deal e Sară de mormânt Și Steaua a apus demult…
Mulți nici nu știu c-ai existat Dar Tu, Poete, n-ai murit. În urmă opere-ai lăsat. Mulți nici nu știu c-ai existat, Cu frumuseți ne-ai încântat, Tezaur sfânt ne-ai dăriut. Mulți nici nu știu c-ai existat Dar Tu, Poete, n-ai murit.
Fiind băiet, cutreierai Prin mândri codri de cleștar. Mi i-ai lăsat și mie-n dar. Să-mi fie sufletului rai.
N-aș fi știut în veci de veci Să caut glasul codrului… Nici tânguirea vântului… De ce-o fi trebuit să pleci?
Copil fiind, te căutam Prin orice colț de luminiș. Veneai adesea pe furiș. Erai. Deși nu te vedeam.
Dar te simțeam cum zăbovești Culcat, visând lângă izvor. Acele amintiri mă dor. Acum pe unde îmi mai ești?
Toți plopii lumii îi iubesc Fiindc-ai trecut pe lângă ei. Dar, Doamne! Florile de tei, Îmi sunt alean Dumnezeiesc.
Intreaga lume-i mai frumoasă, Doar pentru c-ai trecut prin ea. Rămâi în gând. Nu mă lăsa. Îmi ești și cer îmi ești și casă.
Nu am cuvinte mari să-ți spun. Doar fie-ți veșnicia lină. Din drumul tău plin de lumină, Mănunchi de stele îmi adun. Mănunchi de necuprinse stele Căci știu că-i versul tău în ele. m.a. 15. 06. 2021
Cai albi coboară în galop, pe brațul meu, spre palma desfăcută pe reavănul pământ. Copitele se pierd în somnul greu, prin coame vântul fredoneaz-un cânt. Și trec aievea, în același ritm, deasupra lor, aripi de păsări, creionând un zbor. Cerul coboară pân’ la zăbala viselor, aceeași inimă se zbate în pieptul tuturor. Simt adierea spicelor ce-au germinat în gând, cu mâna le ating și le aud crescând. Mai fac un pas și valuri mi-acoperă picioarele, în marea ce așteaptă un răgaz, mai licărește soarele. Culori nepământene mă copleșesc și mă înalță, tot ce ating se estompează și naște o nuanță. Norii sunt arămii, ca frunzele desprinse, stropi de lumină îmbracă ramurile stinse. În suflet, cuvintele se-alungă și se cheamă, un cântec mai străbate tot cerul de aramă. Plutesc deasupra lui, ușoară, fără teamă, m-aș pierde printre stele, dar visul se destramă.
28 septembrie 2018/vol:” Suflet desculț, printre cuvinte”@Lizeta Prața
Inima e STROP de viață într-o lume fără milă, Este licăr de speranță, e tăcută și umilă, Este POARTĂ pentru suflet și OCHI pentru fiecare, O salvezi doar cu un zâmbet de-i rănită și o doare.
Inima-i precum copilul ce se zvârcolește-n PÂNTEC Și CRAPĂ de supărare de nu-i fredonezi DESCÂNTEC. Ea poate să SOARBĂ lacrimi din TOȚI anii ce-au trecut, Iar dac-a PĂSTRAT vii patimii, din uitare-și face scut.
Sângele-i mereu se scurge și nu se transformă-n APĂ, Sufletul dacă mai plânge, ea de greutăți îl scapă. Greu supusă amăgirii, luptă ca să viețuiască, Iar pocalul fericirii, vrea oricui să-l dăruiască.
Mai oferă-n dar de toate, gânduri bune și iubire, Deși-i mică, încă poate să-mprăștie mulțumire. Bate pentru noi o viață, nu se teme că ‘i-e greu, Ne hrănește cu speranța și ne mângâie mereu.
Și poate te-oi găsi-ntr-o zi, cu visul meu tăcut, în mână, Voi învia … și voi muri, în vrerea ta, care te-adună, Să punem visuri cap la cap… să adunăm în pumn o noapte, Dintr-un coșmar ca să te scap, din somnul tău de vanitate.
Am să păstrez în ochii mei zorii, să nu mi te alunge, Din purpuriu donat de Zei, când mana de Iudei te-ajunge, Din Karma anilor trecuți, să plămădesc același vis, Cărarea pașilor desculți, ce duce-n porți de Paradis.
Te scriu mereu o veșnicie, o stea-ntr-un colț de infinit, Cioburi de suflete făclie, ce ard aidoma clipa de iubit, Și-ți strâng în palmele căuș, cenușa dintr-o amintire, Un vis de noapte cărăuș, te-adună, sâmburi de iubire.
Un dor crucificat de iele, te-a răstignit în somnul meu, Și-mi fugi cometă printre stele, și printre stele fug și eu, Am să te-ascund în ochii mei, șirag de visuri în neștire Să-mi spună noaptea taina ei, de ce-mi ești visul de iubire?
Aș îngropa durerea, uneori, din anii ce-au trecut necruțători și cei care au șchiopătat, răniți de pietrele din cale. M-aș face luntre peste cea din urmă vale. Aș cere iernii să-nghețe amintirea din inima, pe care n-a atins-o fericirea, din gândurile ce-au căzut neputincioase, pe-o cărare. M-aș face-albastru peste cea din urmă zare. Aș îndoi genunchii într-o rugăciune și-aș pune sufletul, mai sus de rațiune, chezaș pentru o aripă care s-a frânt spre soare. M-aș face zbor în cea din urmă provocare.
18 ianuarie 2020/ volumul:”Gânduri cu aripi albastre”@Lizeta Prața
Zbor spre înălțimi 