Am început să dau punctul de-a dura, să-l grămădesc în virgulă și oricât fac asta, oricât dau punctul de-a dura și-l grămădesc în virgulă, nu pot să-l apropii. Virgula se trage speriată, ca o pisică înfrântă. Virgula are gheare și dinți și nu lasă punctul să se apropie. Punctul e statornic, vrea să fie statornic El nu-și dorește altceva decât o îmbrățișare, frățească, a virgulei. Dar virgula nu e statornică, e mereu tremurândă, mereu flexibilă și nu suferă nicio apropiere, însă eu împing mereu punctul cu obstinație înspre zona sensibilă știind că hotar între punct și virgulă nu există.
…Și sunt emirul deșerturilor mele, Crescute barbar, în sete rebele, Cu vlaga-nrobită în taina fântânii Ce-și adapă vadra din lacrima mumii.
Și-am să beau, măicuță, al sorții descântec, Cu glagore de foc pe-al taminei pântec Și doină să mă vărs în păsări și-n floare, Să-mbrac pasu-n rouă și ochiu-n cicoare.
Prin de gheață beznă și de foc lumină, Port destinu-n cârcă, cu Facerea-n vină. Cu tălpi de opincă îmi încalț deșertul Și-n glas de pustiu îi ador concertul.
De-o fi să-și schimbe taina cântul meu amar, Spune-le: „Iubirea e Dumnezeu în dar, E vraja din ursită și-al lumii temei, Intrăm în cântec doi, venim la masă trei”. ………………………………………………….. …Și rămân emirul deșerturilor mele, Umezesc cu noapte drumuri infidele, Bântuindu-mi steaua cu ceru-n arină, Fiecare taină m-ispășește-o vină.
M-aș întoarce-n satul meu, însă viața nu mă lasă Am plecat de prea mult timp, vorbe nespuse m-apasă, Lucruri ce n-au fost făcute, atunci când a trebuit Speranțe neîmplinite, doruri risipite-n vânt…
S-au dus anii tinereții, când încă era putere Să repar unele treburi…azi, a rămas doar durere, Scârțâie toate-n apus, le-a cuprins încet rugina Ninse-s prea de timpuriu și nu mai zăresc lumina.
Dimineți înrourate bat la porțile-ncuiate Dincolo de ele parcă, niciun sunet nu răzbate, Nu mă-ntâmpină în prag, decât amintiri brodate Pe altarul sufletului, acolo au fost uitate…
M-aș întoarce-n satul meu, dar lumea e tare rea Judecă și vii, și morți, și n-aș mai putea răbda Să o iau de la-nceput, cu năduf și gânduri strânse, Pași pierduți prin curtea casei, jaruri stinse, reaprinse, Lacrimi prelinse sub gene, la lumina lumânării Unde te-ai grăbit, tu, viață? Spre uitare și tăcere…
Iată pe Mântuitorul botezându-Se-n Iordan ce Dumnezeiască Taină săvârșește-acuma Ioan!…
Acum vede el Treimea, Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt cel mai mare har ce-l poate un om să-aibă pe pământ…
… Voi câți L-ați aflat pe Domnul proclamați-L glorios spuneți lumii că iertarea este numai în Hristos.
Traian Dorz, din volumul „Album biblic colorat”
……………………………
O, om!…
Traian Dorz O, om! … ce mari răspunderi ai de tot ce faci pe lume!
De tot ce pui în scris sau grai, de pilda ce la alţii-o dai, căci ea mereu spre iad sau rai pe mulţi o să-i îndrume!
Ce grijă trebuie să pui în viaţa ta, în toată… Căci gândul care-l scrii sau spui s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui, dar vei culege roada lui ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă! – vorba ta, mergând din gură-n gură, va veseli sau va-ntrista va curăţi sau va-ntina, rodind sămânţa pusă-n ea de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt! – cuvântul scris e-un leac sau o otravă! Tu vei muri, dar tot ce-ai zis rămâne-n urmă-un drum deschis înspre Infern sau Paradis, spre-ocară sau spre slavă.
Spui o cântare! – viersul tău rămâne după tine îndemn spre bine sau spre rău, spre curăţie sau desfrâu, lăsând în inimi rodul său de har sau de ruşine!
Araţi o cale! – calea ta în urma ta nu piere. E calea bună sau e rea, va prăbuşi sau va nălţa, vor merge suflete pe ea spre rai sau spre durere.
Trăieşti o viaţă! – viaţa ta e una, numai una, oricum ar fi, tu nu uita: cum ţi-o trăieşti vei câştiga ori fericire-n veci prin ea ori chin pe totdeauna! …
O, om! – ce mari răspunderi ai tu vei pleca din lume! Dar ce scrii azi, ce spui în grai, ce laşi prin pilda care-o dai, pe mulţi, pe mulţi mereu spre rai sau iad o să-i îndrume.
O, nu uita! … fii credincios cu grijă şi cu teamă!
să laşi în urmă luminos un grai, un gând, un drum frumos! Căci pentru toate, ne-ndoios, odată, vei da seamă! …
Am fost copac la marginea pădurii Dar într-o zi, în foc m-au ars nebunii; Din falnic arbore cu ramuri groase, Nici lemn de-o cruce n-au voit să-mi lase.
Nu mi-au lăsat nici scândură de-o ușă, M-au ars până ce m-au făcut cenușă; Cu vântul să mă pribegesc în lume, Să n-am și eu un loc al meu, anume.
Mă spală ploile, mă curge valea, Mă pasc, cu iarba, caii-n toată calea, Mă pierd, mă regăsesc străin și singur; Măcar o bâtă să fi fost, de linguri…
Măcar că n-am fost coadă de secure, Să dea nebunii iama în pădure; Poate că eu am fost ales a arde, Să țin nebunii, de păduri, departe.
Dar tot mai cred că vremea o să vină, Când am s-ajung pământ la rădăcină, La rădăcina ce-a scăpat arsurii, Să cresc copac la marginea pădurii!
Zbor spre înălțimi 