Vin zăpezi de sus,din lună, albe, line, coborând, Parcă-s îngerii furtunii cu aripile curgând; Peste codri stinși de vreme lasă vălul lor ușor, Și-n tăcerea fără nume se aude-un vechi fior.
Tremură pământul rece sub a iernii blândă vrere, Ca un dor ce se petrece în adâncuri și nu piere, Iar pe cer, în nopți de gheață, stele cad în necuprins, Parcă-s lacrimi ce în viață le-a vărsat un suflet stins.
Vântu-adie peste lume ca un glas rătăcitor, Și-n a nopții grea minune parcă simți al iernii dor; Totul doarme, totul tace, iară norii argintii Curg ușor, în pace, pace… Vin zăpezi din veșnicii.
Iar sub mantia lor clară, tu, iubito, plângi ușor, Căci în iarnă se strecoară amintiri ce dor de dor; Dar din visul tău se naște primăvara ce-o să vină, Și din iarnă, ca din lacrimi, răsări-va iar lumină.
Străzi desfundate. Câini. Şarlatanie. Cătune muribunde, târguri triste. Inşi care-ar prefera să nu existe: Fiinţe gri, în ziua cenuşie. Famelice făpturi. Burduhănoase Infra-făpturi; ochi interlopi, ce-aspiră Să urce scara vremii, cum, pe-o spiră, Se caţără libărcile greţoase. Tablou-i nul. Nu-i nicio tragedie În suferinţă, cât ar fi de dură. Nici comedie nu-i în impostură. Ci totu-i jalnic. Jalnica stihie A unei lumi intrate-n fundătură:
Apocalipsă de periferie.
4
În târgul extraplat e toamnă iar. Aşa cum a mai fost. Şi-o să mai fie? Mucegăita ei dulcegărie Se scurge-n zoaie groase pe trotuar.
Beţivii, fluctuanţi, în lumea lor, Mănâncă, salivând, de prin gunoaie. Oştiri de câini se scutură, se-ndoaie, Se-mperechează-n văzul tuturor. Spitalu-i arhiplin. În hol, pe scară, Bolnavi şi rubedenii. Zeci de vraci. Ce poţi să faci? Nimic nu poţi să faci: Spitalu-i plin, de dă pe dinafară.
Investitori strategici îşi ridică Alături mari palate. Pentru ce? Ştiut fiind că vila noastră e O urnă doar, ne-nchipuit de mică…
E toamnă, deci. Haoticul sezon. Şi vidul din priviri are-o culoare Cu-ntunecimi agonice şi-amare. Pe străzi, năluci, incinerate-n soare, Îmi glăsuiesc, arzând, la unison, Topite-n trista lor halucinare:
Adâncul. Nimicirea. Abaddon.
(Din: Eugen Dorcescu, NIRVANA. CEA MAI FRUMOASĂ POEZIE, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015).
În deșertul meu, zadarnic caut o tovărășie, Când doar umbre de amarnic mă privesc cu vrăjmășie. Și-mi golesc încet clepsidra din care curge nisipul, Împingându-l înspre hidra ce îngălbenește chipul.
Gândurile-s cimitire, cu morminți fără de cruce, Și cu șoapte de iubire, ce se pierd la o răscruce, Când fantasme și himere, vin cu ploi amăgitoare, Care curg în grea tăcere din priviri sfâșietoare.
Sufletul îmi este rană, inima un pui de ciută, Care se și vede hrană, lupilor ce și-o dispută. Labirint fără hotare, coridoare cu dezastre, Mă-nfășoară tot mai tare în durerile sihastre.
Chiar și clipa de speranță se ascunde-n disperare, Curcubeu-i la distanță, nu mă ia-n considerare. Întunericul adună toate orele lumină, Nu sunt stele și nici lună și nici flacăra divină.
Au plecat toate departe lăsându-mi singurătatea, Într-un un zid care desparte visul și realitatea. Și prin haosul de patimi care ard de-atâta vreme, Mă refugiez în lacrimi și mă-ncurc printre dileme.
La ușa inimii, tu, mi-ai bătut aseară, Era întuneric, poate că dormeam, N-am auzit sau poate așa-ntr-o doară, Stăteam tăcut, la tine eu visam,
Dar te-așteptam, chiar dacă era tras Oblonul la fereastra casei mele, Și aș fi vrut să faci un mic popas Ca să privim la lună și la stele,
Oare, de ce nu ai mai insistat, Ți-aș fi deschis în ultimă instanță, Dar, tu, grăbită, tristă ai plecat Și nu mi-ai mai lăsat nicio speranță,
Poate-ai uitat iubirea noastră sacră, Și n-ai mai vrut să stai încă puțin, Aș fi strigat: Ușa-i deschisă-ncearcă! Te-aș fi iubit, tot dorul să îmi alin,
Te-aștept, din nou, când vine primăvara Cu flori de măr, de cireș, salcâm, cais, Să curgă peste noi ca ploaia vara, Noi să plutim tăcuți pe aripi de vis.
Există frumusețe în gânduri și-n natură, În orișice ghețar există și căldură, În orice întuneric există și lumină Iar pentru orice boală doar noi suntem de vină.
În mierea cea mai dulce există și venin, Din prima zi de viață murim câte puțin, Un munte cât de-nalt se sprijină pe-o vale Și pentru mântuire există câte-o cale.
Fără credință nu am avea speranțe, În orice împlinire sunt câteva restanțe, Nu orice suferință poate să te doară Dar orișice se naște trebuie să moară.
Tot ce în lume este în minte ia ființă Iar viața-i frumusețe, zbucium, suferință, O luptă-ntre dorințe, iubire și idei Un cimitir de vise, un pantheon de zei.
Totul există-n noi, noi existăm în toate, Noi suntem veșnicia și naștere și moarte.
O nouă zi se naște pe cerul dimineții Și-o altă filă-întoarcem în cartea sfântă-a vieții… Trec zilele în zbor, mai ieri copii eram, Mă-ncearcă așa un dor, sub pleoape lacrimi am.
Nu-s lacrimi de durere și nici dezamăgire, Sunt dulci fiori în suflet, aș spune…fericire! Sunt bobi sărați de rouă ce-mi aduc bucuria, Cu ochii minții caut prin ani, copilăria.
O văd parcă aievea, în ploi calde de vară, Când dezbrăcați, desculți, ne alergam pe-afară! O mai văd și pe mama cum secera la grâu, Iar în dogoarea zilei, noi ne scăldam la râu,
Cum toamna în livadă la fructe culegeam, Seara-n povestea mamei devreme adormeam… Mai văd și-o iarnă albă ce fulgi îi cerneau cerul, Trosneau butuci în sobă, afară mușca gerul.
Apoi, viața a curs, nisip într-o clepsidră, Anul s-a făcut zi, iar ziua cât o clipă! S-au dus…au trecut toate, acum este târziu… Dar aș mai vrea, la mama, copilă să mai fiu!
A coborât din nou la ei, în toiul zarvei, Să le aline suferința celor mulți, Strălucitor, la fel ca ieri, sub cerul slavei, Îi miluia pe suferinzi și pe desculți.
Întreg orașul l-a primit cu veselie, Țineau în mâini bogate ramuri de finic, În ochi purtau o negrăită bucurie Și cel bătrân, și cel bolnav, și cel calic.
Pitici zglobii se strecurau să-i sară-n brațe, Îl preaslăveau și îl primeau cu plecăciuni, El îi lăsa de-un colț de haină să se-agațe Și-i cerceta cu ochi adânci de rugăciuni.
Chiar înviase, de curând, un pui de fată, Ce nu-mplinise încă șapte anișori, În urma lor, s-a strâns alai cât o armată, De pretutindeni I-aruncau priviri și flori.
Dar murmur mare se iscase în cetate, Mai marii obștii șușoteau nemulțumiți, Cuvântul Viu se pogorâse peste gloate, Să-i izbăvească pe cei mulți și necăjiți.
-De ce acum? Și pironit în barba-i deasă, Își răsfoia niște-nsemnări dintr-un jurnal Și-ntunecat, a început din el să-și iasă, Nu-l mai răbda tunica lui de cardinal. … Cu-n gest discret, își duse mâna la sprânceană, Ca la un semn, ciracii lui s-au năpustit, Dar El rămase neclintit ca o icoană Și îi privea așa senin și liniștit.
Acestor poame le-ai făcut pustiu de bine? Mlădițe sterpe… poate n-o să-mi dai crezare, Dar dac-aș da, acum, un ordin la mulțime, Să-i vezi cum sar să-ți pună rugul sub picioare.
Cu multă trudă, am reușit, de-amar de vreme, Să-i fac să uite învățătura Ta aleasă, Pe unde-apari, nu știu, dar ies numai probleme, Dar El tăcea, cu o tăcere neînțeleasă.
De ce-ai venit să faci atâta tulburare, Ce vrei să scoți din lumea asta de mujici? Deși, în ciuda-atâtor veacuri în spinare, Ei nu cunosc decât de lege și de bici.
Îi îngrijesc, îi ocrotesc ca un părinte, Le-astâmpăr foamea și dorințele lumești, Acum, te rog, mai am o mare rugăminte, De ce-ai venit, așa din timp, să ne muncești?
Povara grea a libertății-i mult prea mare, Nu vezi că ei se mulțumesc cu mai puțin? Eu îi astâmpăr doar cu-o blidă de mâncare, Din mâna mea, ei o primesc ca un destin.
Nu zici nimic, nu îmi răspunzi la acuzații? Știi, uneori, mă simt atât de concesiv, Chiar răbdător și milostiv cu toți damnații, Dar El tăcea, tăcea adânc și obsesiv.
Eu încă-aștept să-mi spui de ce ne tulburi pacea? Știi, uneori mă simt un munte de clemență, Fă un efort, aruncă, dragă, carapacea… Nu mă sfida, nu mă trata cu insolență.
Dar El tăcea, tăcerea Lui era înaltă, Trăia ceva, de necuprins și neînțeles, Era cât toată înțelepciunea laolaltă Și n-o trăda cu nici un chip, cu nici un gest.
O să-ți accept tăcerea ta, dar nu pot crede Că toate astea-s pentru-n pumn de venetici Și scos din minți, cu mâna-n pieptu-I se repede Și-l aruncă, urlând, la gărzi: – Să-l luați de-aici!
S-a ridicat cu o mișcare grațioasă, Făcând un pas, un pas imens către cezar, Îl sărută cu o tăcere grandioasă, El se trezi, încă năuc, ca din coșmar.
Abia atunci a înțeles că-n necuvinte, Ținea ascunsă o mare taină dintru veci, Și El tăcea, tăcea absurd, ca și-nainte…
Zbor spre înălțimi 