În dimineți cu mâna prinsă-n stele S-au scuturat dorințele din calendar. Mai simt în mine zbor de rândunele, Tot mai visez cai albi… dar este în zadar!
Și vin amiezile cu soare străveziu, Bat clopote în turnuri de aramă. Pe funia roasă de vreme o să scriu, Povestea unui lup ucis de-o armă.
Când seara își aprinde felinarul, Mai număr licurici pe-o geană de prundiș. În vatra veche scăpară amarul… Perechea lupului apare-n luminiș.
Sunt eu și fiara prinsă-n lumi ciudate, Ce-ascunde taina inimii în lună, Grăuntele de veac încă se zbate În ochiul unui clopot care sună.
La ora când mi-e dor de tine Şi ies strigoii să vâneze-n lună, Simt gândul că valsează prin ruine Şi-n mine mai rămâne o fărâmă De suflet ,ca un viciu nefiresc. Îţi reconstitui paşii din nisipul Oceanului neplanetar, firesc, Ce ţi-a furat pentru o vară chipul.
La ceasul când cocoşii îmi îngână Neliniştitul puls prins în torace, Îmi dai motive să te ţin de mână. Să te devor impropriu şi vorace. Te recompun vocală în hiat. Căci te iubesc, deşi mă tem de iad. Îmi eşti blestem, durere şi liant în lupta cu vulcanii care-mi ard
Sub pleoape de stamine şi pistiluri, Aripi de fluturi, sâmburi de cais. De-aceea te provoc în mii de stiluri: La ora când adorm, tu intră-n vis!
Ai rămas în orașul acela străin, Ca o carte deschisă undeva spre final. Nici nu știm înspre ce, dar mai este puțin Și ajungem furia răzbunării, pe cal.
A adus îndoiala rămășițe și scrum, Ca dovadă că spectrul luminii e orb, Că apusul se-mbată, adesea, cu fum Și cu ceață din zborul astmatic de corb.
Noi purcedem pe cai și pe care de foc Și ne batem cu razele negre din Iad. Nu-i mai credem nădejdii perfide deloc, Nici în fructul stigmatului sacru și fad…
Îi dăm brânci resemnării idolatre pe scări Și-i aducem luminii ofrande de nori. Vom lega de arcadele bolții spinări Și vom face să cadă miezul nopții în zori.
Ai rămas în orașul acela de fier, Ca un tren așteptat undeva spre sfârșit, Într-o gară din care se coboară în cer Și se urcă mai bine în trenul greșit.
Întâmplarea se-ntoarce, de mâine, pe front, Cu gestul stigmatului stâng amputat. Semnul crucii devine, peste noapte, afront, Iar afrontul devine, incurabil, stigmat.
Îți simt mâna așezată pe-a gândului lumină, Și Ție, Doamne, sufletul meu se-nchină; Se-nchină smerit și plin de iubire, Înflorind în dumnezeiasca-Ți sfântă sfințire.
Astăzi îți simt mâna așezată pe-a inimii bătaie, Și genunchiul, cu smerenie, la pământ se îndoaie; Îți simt iubirea cum curge prin inima de mamă, Și rugăciunea mea, Doamne, cu dragoste te cheamă.
Ai mâna așezată pe fruntea-mi răstignită, Și simt pe gânduri lumina-Ți miruită. Astăzi în iubirea Ta se scaldă al meu cuvânt, Și te roagă să-ți reverși lumina pe-al vieții mugur sfânt.
Astăzi îți simt mâna așezată pe ani și pe viață, Iar inima-mi se scaldă-n a mirului dulceață; Astăzi, cu genunchiul plecat, îți mulțumesc pentru iubirea ce-mi dai, Și pentru lumina ce-ți reverși peste mugurii înfloriți în al inimii rai.
Printre culmi împădurite mirosea a toamnă udă Munții se trăgeau de vârfuri către cerul necuprins, Pregătiți ca de paradă dincolo de ceața crudă Printre crestături de piatră se zărea masivul nins.
Șerpuind pârâul sapă în crevasele bătrâne, Clipocitul lui șoptește o baladă de demult, În ecouri risipite reușește să îngâne Noi acorduri învechite dintr-un ritual ocult.
Până-n marginea șoselei, așternute-n pături groase, Frunze galben-ruginite încă pică-n adieri. Pe pământul cald la suflet, al pădurii de foioase, Crește liniștea și pune bariere pe tăceri.
Sus pe culmea dezgolită, turmele scoborâtoare Se preling peste covorul de un verde țipător, Pete albe, mititele, parcă ar fi târâtoare Ghidonate de instincte pe sub ochii de păstor.
Când se-‘ntunecă albastrul… când devine fără pată, Soarele aruncă raze, calde încă, peste tot! Vine iarna! E aproape… va-‘ngheța natura toată! …chiar și timpu-n amorțire face parte din complot.
Într-o curte de cabană văd doi ochi smoliți de viață Și un ghemotoc, ce-n fugă dă din coadă bucuros, Cu blăniță cafenie, ca o perie de creață, Ne adulmecă în treacăt după finul lui miros.
A-‘nceput să se alinte lătrând cu prietenie, Și-a venit întins la mine, dornic de relații noi. Am crezut că este singur, zona îmi părea pustie, Însă o voce subțire îl tot strigă înapoi.
Aer rece… mult prea rece… vârful brazilor se’nclină, Toamna vine, toamna trece… rămânând povestea mea Vine câte-un fulg alene și apare luna plină Lângă uriașul munte ce în alb se primenea.
Aseară erai copil, cu mâinile murdare de cretă și cu ursulețul sub braț. Te-ai culcat sub plapuma cu povești, iar dimineața te-ai trezit cu fire argintii în păr și cu dorul de ieri lipit de suflet.
Anii au fugit ca păsările migratoare, lăsând în urmă doar pene de amintiri. Totuși, în adâncul tău, jarul copilăriei încă mai pâlpâie, îngropat sub cenușa uitării. Suflă și vei simți din nou vara în piept.
Dacă vei adăuga lemne de vis și de credință, focul se va înteți și va crește până la stele. Atunci, anii care au plecat vor vedea semnalul și se vor întoarce din migrație, să cuibărească iar acolo unde le este locul.
La mulți ani, suflet migrator! Primește-ți păsările înapoi, să cânte în fiecare an la aceeași fereastră, până când timpul va uita să mai plece.
Iartă-mă că te salut numai din uşă… Te-aş pofti şi-n casă, Dar mi-e teamă Că-mi aduci aceeaşi veşnică păpuşă Şi acelaşi vechi refren de panoramă!…
Iartă-mă că-ţi spun ce cuget, Moş Crăciun… Dar eu – zău – nu văd de ce mai vii!… Ce folos că eşti bătrân Şi-ai suflet bun, Dacă-n tolbă n-ai decât minciuni pentru copii!…
Nu-ţi mai pierde timpul cu poveşti Pentru cei ce nu mai cred în ele… Tu – e drept – n-ai fost decât aşa cum eşti, Omul cu păpuşi de porţelan Şi acadele…
Dar eu nu mai sunt copilul de-altădată, Să mă-ncânt numai de chipuri ce se şterg, Mie-mi trebuie-o femeie adevărată, Nu femei-păpuşi de Nurenberg!…
Iată!… Asta este tot ce-am vrut să-ţi spun… Şi ţi-am spus, să ştii şi tu ce-aş vrea!… Ţine minte, Ţine minte, Moş Crăciun… Şi la anul, dacă vii din nou, să-mi vii cu Ea!…
În curând va ninge și nu am acoperiș pentru suflet, stelele îmi vor pune imaginația la încercare, reci, ca niște insule fără viață din care s-au scurs clipele, ca niște litere de zăpadă.
Fără trecut, liniștea se întoarce în cer și joacă umbre pe ziduri ca și când păsări de pradă ar bântui nopțile.
În curând va ninge și, pe clopotul bisericii, doarme un porumbel și visează că bate la toate porțile…
Necunoscuta aia putea fi oricine. Prietena Veronicăi, fata cu ochi rotunzi perpetuu ridicați a miracol din școala primară, cu care se mira de râmele din parc, după ploaie. Ce balauri fără aripi! Susținea sus și tare că balaurii nu trăiesc sub pământ. Dar ea le vedea ca pe niște monștri cu două capete. Nu balaurii au mai multe capete? Le despărțiseră viziuni diferite. Ca niște vedenii în plină zi, cu care nu știi ce să faci. Și, dacă tot nu ești dumirită, o lași baltă. În fond, fiecare cu vedeniile lui… După câteva minute, putea fi Cristina, cu mersul ei de vampă sofisticată, cu privirea ei de gheață capabilă să aprindă orgii sentimentale. O priveam și aș fi vrut să fiu ca ea. Cu spatele drept, îndrăzneață, liberă… Din ce în ce mai schimbătoare. Când își punea rochia verde era o primăvară mlădie, unduitoare ca o salcie de care se agățau toți ochii din parc. A rămas undeva departe, un chip fără voce. Cu ea a amuțit și glasul îngeresc pe care l-am auzit într-o luni spărgând liniștea candelabrelor din mica biserică înnegrită de fum. În penumbra stranei, murmurul straniu al Necunoscutei cu părul roșu acoperit de o năframă aproape neverosimilă, părea să fie înțeles doar de icoanele de pe pereți. Din culorile vitraliilor țâșneau cioburi de lumină peste fața ei impasibilă, peste mâinile ei împreunate în poala hainei cernite. Împietrită ca o statuie, mă privea fără să mă vadă. M-am închinat la o icoană, doar ca să creadă că pentru asta eram acolo. Apoi am plecat mai departe. Într-o sâmbătă spre luni i-am auzit pașii mângâind zăpada din parc. Părea însăși ninsoarea. Avea în ea o amețeală de fulgi buimaci. Sorbea aerul înghețat cu înghițituri hulpave, de parcă se temea că el, aerul, o să se termine și n-o să-i ajungă până mâine. Fularul alb i-a zburat de la gât și, în cădere, mi-a atins degetele, ca o spumă rece. M-am aplecat să-l ridic și am strâns în palme o fâșie de țurțure căzut dintr-un castan. Atingerea lui de gheață era tot ce-a mai rămas din ea. Se disipase printre fulgi? Am tras adânc în mine aerul înghețat. Ca și când, ca și cum… Auzisem că avea și o slujbă. Cu siguranță avea. Altfel, de unde să-și ia acel etern latté pe care îl savura în parc, strop după strop, alături de nelipsita țigară. Țigările sunt scumpe, deci muncea pentru plăcerile ei mai mult sau mai puțin inocente. Desigur, avea o slujbă care o ducea deseori prin lumea largă. Spuneau unii, unii cu care cică vorbise mai demult pe limba ei, că îi plăceau luminile Nordului, apusurile târzii învăluite în roz și indigo, soarele de mai peste iluzii Taj Mahal-iene, ceața Chinei de Sud aplecată peste vârfuri de pagode. Se simțea întreagă între tăcerile cerului și foșnetele copacilor, între zumzetul aripilor păsărilor diurne și litaniile bufnițelor. Uneori vibra ca o polka repede opus 110, alteori scânteia ca lumina dintr-un glob de Crăciun. Efuziuni scurte, pe care abia de le puteai crede a fi adevărate când tu mai mereu îi vedeai crevasele gândurilor… În peregrinările ei își lăsa umbra în urmă, pe străduțe în pantă pavate cu pietre de granit, pe zidurile portocalii ale Alhambrei, pe sub balcoanele franțuzești străjuite de mușcate roșii ale cine știe cărui cătun. Nu se mai mișca. Umbra ei rămânea acolo, lipită de ziduri, de pietre, de frunze, ca o dovadă peremptorie că ea a fost acolo. Mult timp nu am mai știut nimic despre ea. Poate nici ea n-a știut. Părea că am uitat-o. Părea că s-a uitat… Părea că au trecut ani. Mulți? Puțini? Am simțit-o din nou pe aleea cu tei din parc. Am întors capul. Își sorbea cu încetinitorul cafeaua cu lapte din paharul absolut reciclabil și ultrabiodegradabil. Rochia galbenă era în perfectă armonie cu trista incantație de toamnă a ochilor ei. Degetele îi tremurau aproape imperceptibil pe țigară. Poate de frig. Poate… Ochii îi priveau în gol, spre un trecut aproape ireal, ca o minciună nedescoperită, sau spre un viitor cu o singură certitudine. În seara aia de cumpănă între niște ani, ceva m-a împins să o urmăresc în drumul spre casă. Așa am aflat că locuiește pe o stradă cu mesteceni. Firește, la numărul 13. Nici nu se putea altfel. Întunericul compact era tăiat de luminițe care tremurau intermitent în ferestre. Poate de frig, poate… La primul cat s-a aprins o lumină slăbită. În spatele ferestrelor neacoperite, printre tablouri vechi, necunoscuta își dezbrăca încet sufletul dintr-un album vechi de fotografii sepia. Le etala, una câte una, ca și cum ar fi vrut să devoaleze mistere pe care nu le va înțelege niciodată. Părea că ar fi știut că sunt acolo și-mi sugera să i le deslușesc eu. Dar eu… Deodată, a început să-și unduiască trupul într-un dans lasciv, seducător, care o stăpânea făcând-o să se rotească din ce în ce mai tare, mai repede, și mai repede, ca un devriș care își lepăda fustele ca pe niște măști de care nu mai avea nevoie. Din inima ei curgea Dunărea Albastră ca un vals pe care picioarele ei stângace nu l-au dansat niciodată. Pe lângă cercelul antic din urechea dreaptă alergau frenetic cei trei tigri chinezești, dintre care unul, ciudat, prin nu se știe ce circumstanțe, deoarece autorul a omis enunțul, nu avea coadă (san ge laohu pao de kwai, yi ge mei you weiba…) purtând în coame amintirile iubirilor ei de mult sfâșiate ca pe niște petice de lumină. Nimic nu pare veridic. Mai că mă dezintegrez în fața ferestrei și devin una cu gândurile ei care-mi adulmecă amintirile prin reflexia din geamul ce se acoperă încet-încet cu cristale de gheață. S-a luminat de mult de ziuă. Aplauzele marșului Radetski coboară peste noi ca o speranță. O să fie bine. O să fiți bine!
Mi-e iarnă, azi, când mă privesc in muguri, Au inghețat purtând în ei atâtea visuri Cât via mea sădită-n drum fără înscrisuri Ce-a scris poveşti în boabele de struguri.
Nu plâng cu fulgi de nea ascunşi sub gene Şi nici nu caut în zăpezi să-ngrop păcate, Hotarul l-am trecut demult ,când dezbrăcate Veneau stihii în rol de sfinți pe false scene.
Mi-e iarnă în icoane ce plâng spre răsărit, Pereți nevăruiți au răni ascunse-n cărămidă; Uium de dat la mori din flori de pălămidă, Adun in saci…merinde-n drum spre infinit.
Zoriții spoitori cerşesc zadarnic de mâncare, Nuanțe-n alb şi gri le colorează neputința, Dureri împarte lumea; eu, părăsesc credința Altar, mi-eşti iarnă azi, cât necuprinsa zare.
Zbor spre înălțimi 