Zbor spre înălțimi

Azi implor dumnezeirea să amâne desfrunzirea…
Versuri Doina Botusan

Nu-mi pasă dacă a venit toamna verdele să-mi fure, o primesc de bună voie, eu de ploi aveam nevoie să-nverzesc altă pădure.
Cea de-acum a-ngălbenit etalandu-și frunzele într-un tablou impresionist,colorat avangardist, desfătându-mi muzele.

Că vara s-a sfârșit nu-mi pasă, în mine-i vară permanent, beau nectarul strâns în vii și conjug verbul,,a fi” numai la timpul prezent.
Eu norii i-am răstignit, nu mai vreau să urc golgote, strugurilor le-am stors vinul, cu el să-mi îmbăt destinul, sângele sa clocotească iarăși liber prin aorte.

Toamnei să-i sting din coșmar, deschid cerului o poartă, implorând dumnezeirea, să amâne desfrunzirea,sa nu-i transforme frumusețea din nou în,, natură moartă „.
O feresc de avatar,ținând brumele la ușă, să nu pice până când, mai purpurie ca oricând pasarea,, Phoenix”va renaște parfumată iar din propria-i cenușă.

Și dacă toamna o sa plece totuși, și n-o să pot să-i curm menirea, o las drumul să-și urmeze,
alte zări să coloreze,braț la braț cu nemurirea.
Voi evada într-un ținut cu lotusi,înfloriti la malul mării, deși știu ca o să-mi fie dor, de minunatul ei decor,și n-am să pot în veci s-o dau uitării.

Acuma am nevoie de repaos,vântului i-am pus cătușe,liniștea să mă cuprindă,să-i văd chipul în oglindă,scăldat in melancolii apuse.
Pact am incheiat cu Chronos să-mi acorde privilegii, ceasurile să oprească, dansul morții să-l sfârșească declarând definitiv iarna,, în afara legii”.

ÎNCURCĂTURI DE TOAMNĂ
Mihu Eugenia

Îndărătul casei mele o bicisnică de cioară
S-a-ncurcat în anotimpuri, și îmi spune,-a câta oară?
Că e primăvară-n lume. Taci, nebuno, cată-ți treaba
Și nu croncăni atâta, că mă croncănești degeaba.

Uite colo, sus pe dealuri, uită-te pe coama culmii
Cum se dezgolesc gorunii și își pleacă fruntea, ulmii,
Vezi în jurul tău că-s coapte mere și gutui și struguri?
Vezi că nu sunt viorele și că nu-s pe ramuri muguri?

Știu, ești tare înțeleaptă, dar nu vezi? noaptea-i mai lungă
Și ciobanii se întoarnă cu oițele la strungă,
Veverița-și pregătește adăpost pentru iernare,
Iar un urs, din buza râpei, se gândește la mâncare

Și ar vrea să dea o raită, să mai fure ceva dulce
Până ce nu pică neaua, când se duce să se culce.
Iar cocorii și ereții, berzele și pelicani
Ne privesc, complici, din ceruri, cum o fac de mii de ani.

Dar privește-mi, cioară, părul, ochii, ridul de pe față
Și măsoară,-n milimetri, capătul micuț de ață
Ce mi-a mai rămas din viață. Spune-mi tu, e primăvară,
Sau e toamnă către iarnă? Este zbor, sau e povară?

Feerie

Tu ai venit cu soarele în gânduri,
În palme-aveai ascunse primăveri,
Eu la ferestre-aveam bătute scânduri
Și pașii mă purtau spre nicăieri.

Tu ai adus cu tine zbor de fluturi,
În calea-ai răsărit covor de flori,
Eu din tăceri îmi făurisem scuturi,
Ferit să fiu de-ai dragostei fiori.

Tu ai adus cu tine frunze-n ramuri,
Un curcubeu pe boltă ai pictat,
Eu mi-am legat simțirile în hamuri,
Ce este fericirea am uitat.

Tu ai venit cu brațele deschise,
Privirea ta mi-a fulgerat retina,
Te-ai strecurat tiptil la mine-n vise,
În neagra noapte mi-ai aprins lumina.

Îți mulțumesc că m-ai ales pe mine,
Că mi-ai adus în suflet bucurie,
Că-mi ții de cald în iarna care vine
Și totul e de-acum o feerie.

                                 Cătălin Iancu 
                                 18.09.2020

De azi

Astăzi îmi este dor de mine!
Îmi este dor să îmi spun că sunt! Că nu trebuie să mă prefac, să mă chinui secundă de secundă, să demonstrez că sunt.
Cåt de târziu am aflat că nu folosește nimănui și la nimic, faptul că sunt într-un anumit fel….Nu folosește!
Pentru că ASTĂZI, ASTĂZI, abia ASTĂZI, am înțeles că nu mă mai interesează cum mă văd colegii, cunoscutii, necunoscutii, prietenii….iubitul meu. nici timpul suficient nu l-aș mai avea, pentru a fi pe placul tuturor!
De azi, voi avea grijă doar de mine: să fiu mai atentă să nu calc firul de iarbă, să am tot timpul la mine o bucată de pâine să o dau cățeilor pe stradă( Pentru ca da, în țara mea, încă sunt căței pe stradă! Și ce dacă! Sunt ele javre în viața noastră, oriunde ne-am afla și nu mai chemăm hingherii!), să am tot timpul 1 leu pregătit să il dau cerșetorului din colț, când spune” poezia ” lui, zi de zi.
De azi voi avea grijă să nu îmi mai pese că părul nu îmi mai stă aranjat, că „rujul s-a șters puțin, dragă, pe buza de jos!”, că îmi atârnă cordonul pardesiului, că am pus telefonul invers la ureche, în tramvai, când grabită am vrut să-i răspund fiului meu, că se uita lumea la mine cand râd cu pofta…De azi vreau sa fiu!
Vreau să vorbesc de azi cu Luna, vreau să mă rog de Soare să mai stea o zi, un ceas peste pleopele mele nefardate, peste ridurile mele tot mai adâncite, peste pielea-mi tot mai brăzdată de mângâieri neadevărate.
Vreau de azi să intru in mare, femeie obosită de viață! Și marea să mă înfașoare în valurile ei, să mă mângâie și să îmi spună: „Ești femeie! Ești frumoasa! Ești puternica! EȘTI…femeie! EȘTI!
Plâng! Aud pasii mamei! Îi aud vocea…:.” Taci..taci copil bun…taci și zâmbește! Atât! ” Cât de târziu îmi ascult mama! Zâmbesc și tac! De azi, doar zâmbesc si tac! Și marea….marea mă mângâie, îmi umple golurile veșniciei pe care nu o pot întelege….Veșnicia, eu așa o văd…cu goluri multe…goluri care dacă s-ar umple, s-ar ocupa veșnicia ….
De azi, sunt!
Ies din mare! Liberă! Spălată, vindecată de mine, de cea care am fost până ieri.Și în veșnicia de ieri până azi, nici nu am fost! Am existat doar într-un gol din veșnicie.
Și azi când vreau să fiu, vorbesc cu tine! Cu tine, care până azi ai făcut parte din decorul meu, din regia filmului meu, indiferent ce rol ai primit în distribuție: de prieten, de coleg, de cunoscut, de necunoscut…de iubit…Azi îți spun: ” Dă-ți jos masca! Ai jucat minunat finalul! De azi, te poți demasca! De azi, nu îmi mai pasă!”
De azi nu îl mai rețin pe cel care vrea sa plece, nu îl voi mai alunga pe cel care vrea sa vină, voi lăsa sabia undeva, în teacă, uitată pe dulapul plin cu amintiri…voi strânge de azi albinele în palmă, fără să-mi fie teamă, voi degusta pelinul fără să-i mai simt gustul amar. De azi, nici măcar nu voi mai încerca să îmi repar greșelile.
De azi voi trăi!
Dar până azi, trebuie să mor puțin, să umplu un gol din veșnicie. Stai să caut Evanghelia și să-mi aprind o lumânare!
Zâmbește și taci!
Sssssstttt… liniste! Se trăiește și se moare concomitent, pentru că de astăzi… NU ÎMI MAI PASĂĂĂĂ…..!!!

Simina Paun
19 noiembrie, 2019

Pârâul fermecat
Autor Ioan Avram

Clocotind , pârâul rece,
Peste stânci amețitoare,
Parcă prin căldare trece
Apoi pleacă pe cărare.

Curge molcom prin pădure,
Șușotind povești de dor,
Face codrul să răsune
Pentru prințul său Amor.

O crăiasă-și oglindește
Chipul drag în luciul apei,
Prințul transformat în pește
Dă senzație agapei.

Râul pleacă spre câmpie
Luând cu el povești de-amor
Cu crăiasa cea frumoasă
Prințul pește pețitor.

O ultimă șoaptă…

O ultimă șoaptă pe marginea buzei,
Ascult-o…e foșnetul galben al frunzei
Ce cade în toamna cu gust de rugină,
Când amândoi căutăm iubirii o vină.

Toamna a furat de la noi visele toate
Și le-a ascuns în ale vântului șoapte,
Amândoi nu găsim la-ntrebări un răspuns,
Iar tăcerea ce strigă în noi nu-i de-ajuns.

Privește…în apusul de jar ne pleacă cocorii
Și toamna ne plânge iubirea , cu norii,
Cu ploaia și frigul ce-n suflet pătrunde,
Cu cerul de plumb, ce povestea ne-ascunde.

Nu ne mai spunem nimic…și nu ne privim,
Ce drumuri alegem, nici noi nu mai știm.
Dă-mi mâna…să ne-atingem durerea din glas
Când toamna ne șoptește un ultim bun rămas!

Anca Man
Teiuș

Rugăciune

Azi, Doamne-ndrept spre tine, o rugăminte mare:
Poți da te rog sonorul, la Raiul tău mai tare.. ?
C-aicea jos, acuma , e un vacarm cumplit…
Pământul însuși pare, un zombie răstignit.

Mă tot gândesc adesea, cu grijă și cu teamă
Când văd că legea-ți sfântă, nu e luată-n seamă
Și-ți simt tristețea-n lacrimi...de dincolo de nori,
Prin ploaia care-mi bate-n fereastră până-n zori.

Rămân chircită-n țoale…mi-e milă să le-ating
Prin ropot de suspine pe geam când se preling…
Dar le-aș culege, Doamne…că într-un sfânt potir
Să-mi fie apă vie, când nu pot să respir.

Îmi poți sufla din ceruri, în liniștea-nserării
O boare de speranță, la gândul vindecării
De ura și tristețea, din sânu-acestei lumi...?!
În marea milei tale, tu poți să le aduni

Și să preschimbi îndată, fiind spre mântuire
Tristețea-n bucurie…și ura în iubire.
Când astea două fi-vor, în faptă și în gând
Va-ncepe să-nflorească, un rai și pe pământ.

….Dar pân’ atuncea, Doamne, Te-ntreb cu resemnare:
Poți da te rog sonorul, la Raiul Tău mai tare…?

Și-s toamnă

Și-s toamnă,
Și-s gând,
Și-s pas rătăcit pe pământ,
Răsuflare divină
Pe-o rază de vină.

Și-s toamnă,
Și-s frunză uscată
De-o iubire uitată
Într-o galerie de artă.

Și-s toamnă,
Și-s rană aurie
Pe trup de iarnă
Ce-așteaptă să învie.

Și-s toamnă,
O șoaptă mă-ndeamnă
Să-mi aștern iubirea
Pe natura galbenă.

Și-s toamnă,
Clipă de taină.

© Irina Cristina Țenu

Vă aduc în atenția voastră un poet care, prin textele lui deosebite ne aduce zâmbetul mereu pe față. Dacă-l veți citi, veți observa stilul său caracteristic de care nu se dezice în niciun pamflet scris până acum. Da, ați citit bine, tot ceea ce scrie, pot fi catalogate ca fiind pamflet.

Autorul autoironizează cu multă ușurință orice eveniment din viața lui, îmbogățind textul cu metafore compuse din cuvinte stâlcite intenționat ca să transmită o plăcere aparte cititorului. Personal, vă recomand să-l citiți, fiindcă sigur, vă veți regăsi în scrierile lui.

Am ales pentru dumneavoastră un pamflet deosebit, scris cu multă tenacitate de autor.

TRIMISUL LUI DUMNEZEU

Într-o foarte oarecare zi cu soare-adevărat,
Într-o înspăimântătoare junglă unică de stat,
Oamenii, cu mic cu mare, s-au auto-adunat
Ca să ţină cu ardoare un imens de mare sfat.
Şi, probabil fără scheme şi figuri de neclintit,
S-au tot sfătuit o vreme mult nonstop necontenit,
Până când, fără probleme şi dileme de turtit,
Mai târziu sau mai devreme, bine rău s-au rătăcit.
Când, la ora glorioasă de dormit sau de citit,
Au vrut ei să plece-acasă după cum au stabilit,
S-a-ntâmplat aşa, cu clasă, că nicicum n-au reuşit,
Fiindcă jungla era deasă şi deci drumul n-au găsit.
Evident, de disperare şi de spaimă şi de dor,
Toţi cu mic şi toţi cu mare şi, desigur, toţi în cor
N-au mai stat cu ochii-n soare şi au început, color,
Să tot strige cât mai tare: -Doamnee, Doamnee, ajutoor!
Brusc deodată, formidabil, la un straşnic moment dat,
Într-un mod considerabil de total neaşteptat,
Din teribila mulţime, un tip zvelt s-a ridicat,
A zâmbit cu profunzime şi cu sete a strigat:
-Băi, stimaţi şi onorabili oameni buni şi minunaţi,
Dacă sunteţi admirabili, vă rog mult, nu mai urlaţi!
Fiţi adică fără teamă, faceţi tot ce vă spun eu,
Fiindcă eu, de bună seamă, sunt trimis de Dumnezeu!
Oarecum aşa deodată, încercând să dorm din plin,
Am văzut că gluma-i lată şi adâncă pe deplin
Şi, normal, în graba-mi toată, cu tot chipul meu senin,
Am venit la voi îndată ca să vă salvez puţin!
-Fugi te plimbă, măi, nepoate! a strigat un tip mai lat,
Dând din umeri şi din coate absolut neîntrebat.
Fără doar şi fără poate, în mod simplu complicat,
Tu spui vorbe minunate, însă minţi cu-adevărat!
Las-o, aşadar, mai moale, căci trimis de Dumnezeu-
Fără vorbe lungi şi goale!- nu eşti dumneata, ci eu!
Mormăind pe sub mustaţă şi-nainte şi-napoi,
Un tip chipeş, plin de viaţă de marţi seara până joi,
S-a uitat aşa, cu ceaţă, mult şi bine la cei doi
Şi, ieşind cu stil în faţă, a strigat la ei vioi:
-Ia mai taceţi, măi, din gură şi din dinţi ca la Paris
Şi aşa, de saramură, mai treziţi-vă din vis!
Ce atâta tevatură şi scandal de nedescris?
Eu, vă spun cu anvergură, chiar pe nimeni n-am trimis!