De va veni la tine luna să-ți spună că mă simt pustie, să-i spui c-am fost întotdeauna, c-așa mi-a fost dat să îmi fie. C-am strâns la sân doar o himeră ce-am îmbrăcat-o-n poezie, dar inima-mi încă mai speră, să nu fi fost o erezie.
De va veni la tine vântul cu vestea unui greu suspin, ce a-nconjurat pământul cu durerea-mi din destin. Să-i spui că azi sunt prăbușită, cu vise stinse-n propriu gând, nu mă mai simt nicicum iubită, dar toate-acestea, ,,până când”?
Iar dacă stelele te-ntreabă, de ce mă-ndrept către apus, să le șoptești că încă-s slabă, în fața lui, ce m-a sedus. Că mi-am purtat povara mută, și-am sângerat în chip supus, cui să spun, cine m-ascultă, că ce-a fost ieri de mult s-a dus.
Dacă ceru-ți spune iar, că-mi duce numele prin lume, să știi că tot acest coșmar, a fost urmarea unei glume. Dar capul nu-l aplec nicicând și n-o să-l pun pe nici un trunchi, n-o s-accept eșecul blând și n-o să stau nici în genunchi.
Uneori numele pe care nu-l rostești, e singurul care te doare!
,, Și plouă și ninge”, e iarnă și-i frig Și vâjâie vântul,e vreme câinoasă, Când ziua se stinge în noapte te strig Doar flăcări și umbre se îngână prin casă
Tu nu ești aici să-mi mai spui ,,te iubesc” Și țes cu fir negru rețele de gânduri Din vise și umbre nu pot să clădesc Iubirea pierdută….cu zbateri de fluturi
Și plânge natura cu stele și ploi Cu macii pe buze aștept la fereastră Dar iarna așterne un zid între noi Cu nori și cu neguri pe bolta albastră…
Sfântul Gabriel de Federico García Lorca ( traducere: Gabriel Cristea)
Un fecior frumos, de trestii, umeri largi, mijloc subțire, pielea măr sclipind în noapte, ochii mari și gura tristă nerv de-argint ce se topește, bântuie pustia cale. Încălțările-i lucinde rupe dalii prinse-n aer, două ritmuri care cântă scurtul și celestul vaier. Pe tot țărmu-ntins al mării nu e pace să-l întreacă, nici tiară-mpărătească și nici stea rătăcitoare. Creștetul când îl apleacă peste pieptul său de iaspis*, noaptea caută câmpia, în genunchi ca să se roage. Sună tristele ghitare pentru-Arhanghel Gabriel, strunitor de-obscure molii, și ostil plângândei sălcii. Sfinte Gabriel: Copilul plânge-n pântecul de mamă. Să nu uiți că noi, țiganii, dăruitu-ți-am veșmântul.
Buna magilor Vestire luminată și săracă, poarta stelei o deschide, pentru-a luneca pe-o rază. Sfântu-Arhanghel Gabriel, printre crini și o zâmbire, strănepot de al Giraldei, își apropie venirea. Și din vesta lui brodată greierii ascunși vibrează. Stelele de miezul nopții clopoței se transformară. Sfinte-Arhanghel: Iată mi-s cu trei cuie-bucurie. Iasomii din strălucirea-ți îmi deschid pe chip văpaia. Domnul să te mântuiască, Sfântă și Bună Vestire. Minunată arămie*, Vei avea un prunc frumos, trup de briză străvezie. Sfinte Gabriel din ochii-mi! Gabrielito-al vieții mele! Eu visez ca să te-așezi pe un jilț din flori de stele. Mântuiască-te, Vestire!, luminată, zdrențuită. Pruncul tău pe trup va pune vreo trei răni și-o aluniță. Sfinte Gabriel ce arzi! Gabrielito-al vieții mele! În străfundul meu din piept s-a născut un lapte cald. Dumnezeu te mântuiască, Sfântă și Bună Vestire. Mama stirpelor – o sută. Ochii-ți par arizi și goi, peisaje lungi, ecvestre.
Pruncul cântă stând la sânul Bunei și Sfintei Vestiri. Trei verzi sâmburi de migdale tremură-n glăsciorul lui. Deja Gabriel, pe-o scară, înălța la cer urcare. Stelele din miezul nopții deveneau nemuritoare.
Notă* iaspis (jasp) – piatră semiprețioasă, de obicei de culoare roșie. Giralda – este numele dat turnului cu clopot al Catedralei Santa María de la Sede, din orașul Sevilia, Andaluzia – Spania. Giralda are o înălțime de 104,1 metri și a fost timp de secole cel mai înalt turn din Spania și una dintre cele mai mari și cele mai renumite clădiri din Europa. Minunată arămie (Morena de maravilla) – se referă la Sfânta Fecioară Maria.
San Gabriel por Federico Garcia Lorca
I.
Un bello niño de junco, anchos hombros, fino talle, piel de nocturna manzana, boca triste y ojos grandes, nervio de plata caliente, ronda la desierta calle. Sus zapatos de charol rompen las dalias del aire, con los dos ritmos que cantan breves lutos celestiales. En la ribera del mar no hay palma que se le iguale, ni emperador coronado, ni lucero caminante. Cuando la cabeza inclina sobre su pecho de jaspe, la noche busca llanuras porque quiere arrodillarse. Las guitarras suenan solas para San Gabriel Arcángel, domador de palomillas y enemigo de los sauces. San Gabriel: El niño llora en el vientre de su madre. No olvides que los gitanos te regalaron el traje.
II. Anunciación de los Reyes, bien lunada y mal vestida, abre la puerta al lucero que por la calle venía. El Arcángel San Gabriel, entre azucena y sonrisa, biznieto de la Giralda, se acercaba de visita. En su chaleco bordado grillos ocultos palpitan. Las estrellas de la noche se volvieron campanillas. San Gabriel: Aquí me tienes con tres clavos de alegría. Tu fulgor abre jazmines sobre mi cara encendida. Dios te salve, Anunciación. Morena de maravilla. Tendrás un niño más bello que los tallos de la brisa. ¡Ay, San Gabriel de mis ojos! !Gabrielillo de mi vida!, Para sentarte yo sueño un sillón de clavellinas. Dios te salve, Anunciación, bien lunada y mal vestida. Tu niño tendrá en el pecho un lunar y tres heridas. ¡Ay, San Gabriel que reluces! ¡Gabrielillo de mi vidal! En el fondo de mis pechos ya nace la leche tibia. Dios te salve, Anunciación. Madre de cien dinastías. Áridos lucen tus ojos, paisajes de caballista.
El niño canta en el seno de Anunciación sorprendida. Tres balas de almendra verde tiemblan en su vocecita. Ya San Gabriel en el aire por una escala subía. Las estrellas de la noche se volvieron siemprevivas.
Tatã, ce vremuri ciudate, ce noapte, ori poate e frigul subţire care desparte lumea de moarte, tatã, în dreapta cresc pietre, în stânga sunt urme de cruci, în faţã frustrãri şi tristeţe, în spatele casei ard umbre de nuci
Mamã, ziua nu mai mãnânc, doar pasc întunerici, pe umeri mi-au crescut nişte hamuri de cai iar între zi şi noapte nu mai e nici o diferenţã cum nu e nici între moarte şi existenţã, ori între draci şi sfinţii din rai,
Mamã, îmi cresc stele pe pernã, îmi picurã cerul în suflet iar între clopot şi toacã e cale doar de un plânset,
Doamne, îmi pare prea rece prispa în noaptea asta înaltã, pãrinţii îmi cautã fruntea şi umbra pierdutã prin iarbã ori poate trece prin mine şi geme, o pasãre din lumea cealaltă …
trăiesc între gânduri învelite în ceață cine sunt de ce sunt acel ce nu mai sunt unde merg de ce merg într-un timp pierdut în răstimp poate sunt o idee greșită a timpului real cine știe azi a știe pășesc într-un răgaz al luminii întins pe un covor de gânduri în neliniștea somnului născut din lacrima timpului în țipătul vântului în jur stele pustii aș fi plâns dacă aș fi fost fericit trecusem aiurea printre anii trecuți și pierduți am hotărât să vorbesc dar cui auditoriul plecase de mult pălcuri de gânduri tulbură astăzi stele obscure pe lângă drum pășește un nebun în liniștea nefirească a lumii.
mi-am îngăduit să te-ntâlnesc în toate viețile, iar de fiecare dată când îmi îmbătrânea inima, când îți uitam dragostea sau n-o mai puteam gusta, muream, doar pentru a cerși o altă viață.
apoi, mă nășteam din nou să-mi caut ecoul sufletului, îndrăgostit de noul tău chip, presărând „teiubescuri” pe-o pernă, în timp ce întrebam nefăcutele… de ce?
am mai murit, am mai trăit, am strâns nevorbiri în timpuri certate, amor am aprins pe fiecare sărut, decontând cu lacrimi și dor fiecare viață.
Bărbosul ne-a dat niște zile uitate, rămase prin prafuri de stele și nori… am fost o eternitate-n concediu, iar în luna de miere vom sta muritori.
nu-i așa că ne vom îngădui iubiri în toate viețile?
Obraji istoviți se-odihnesc în căuşul palmei… Sunt calzi şi blânzi ca atingeri de înger, Clipe in dar…zbateri in mărăcine de sânger Amorțesc în înghețul de foc al sudalmei.
Îți mângâi uşor cosițe cu bucle de toamnă, Aramă vie de amiază legănată-n hamace, Te mai văd dansând aiurit prin răstoace, Umbră de om, îmblânzită-nainte s-adoarmă.
Trupul tău, sfielnică lumânare în sfeşnic, Mai picură-n ciuturi noi dimineți înghețate, Pecete furată de-arginți cu margini zimțate Te-ai pierdut – pală de vânt în haosul veşnic.
Lacrima ta, chihlimbar din păduri cu icoane, Talisman pentru frici cu degete strâmbe, Pe lanțu–mpletit cu boabe de rouă plăpânde, O aprind – flacără în mişcătoare pontoane.
Nebănuite trepte m-au tot purtat spre tine Ghicind prin umbre drumul ce nici nu îl visam Prin noaptea disperării cu stele cristaline M-apropiam de ziuă, în rătăciri-SPERAM
Orbită de dorințe și gânduri de hoinar Prin pulberi de cenușă încercam jăratic viu Umblam prin ceața vieții eu-NESĂTUL avar Și drumul îmi părea atât de cenușiu
Și când lumina crudă-mi dezvălui cărarea Trecuta-i cu grăbire-n amurgul violet Privind spre alte zări n-ai auzit chemarea Și am rămas totuși singur, ca un ANAHORET
Cad perle de iubire din brațele divine Cu înțelesuri noi ce risipește ceața Eu am pierdut o lume, dar m-am găsit pe mine Sunt ziua care-ncepe din nou,sunt DIMINEAȚA
Zbor spre înălțimi 