Doamne, aprind o clipă în mine Ca un felinar într-un amurg, trecut Și raza ei o trimit către Tine, Răvașul sufletului meu tăcut.
Nu cer minuni, nici străluciri de stele, Doar pașii să mi-i ții pe drum curat, Să pot purta-n toate zilele mele Lumina Ta, dar neprețuit, bogat.
Când vânturi reci răzbat printre gânduri Și lumea, parcă, nu mai vrea să știe, Să-mi rămâi doar Tu printre cuvânturi, Spre a-mi fi pace, har și bucurie.
Primește, Doamne, rândul scris în Tine, E simplu, blând, fără podoabă grea, Și îți mulțumesc pentru că în mine Ai pus o inimă ce Te va venera.
Stă să se răstoarne cerul peste ape. Mușchiul de pe piatră mi-a intrat sub pleoape. Simt că primăvara va veni cu tine. Muza-mi își deschide coapsele virgine. Cresc în noi copacii…se deșiră norii… Iezii îmi fac semne: -Uite, trec cocorii! Hoinărim prin stepe dar la poli opuși. Gândurile-nțeapă dar purtăm mănuși.
Nu lăsăm amprente, nici măcar un semn. Nu aprindem focuri, nu e niciun lemn. Doar prăpăstii negre ce înghit epave Și furtuni solare răstignind enclave. Fulgi de păpădie ni se cern zadarnic Pe inelul vieții, ignobil paharnic, Ce ne soarbe zilnic sângele lihnit, După-un strop de fosfor, fără de chibrit.
Lilieci cu aripi și cu gheare roșii, Au zburat prin mine și-au ucis cocoșii. Mă ating pe umeri și mă trec fiorii. Cred că o să plouă:-Uite, trec cocorii!
Îi apăruse nechemată lui „Pollux” ispita„ Hidra” și, rezidindu-i o dragoste de cer,demiurgică, îl cuprinse, Ea, cu multele lui neînţelesuri: cum că în senectute irişii sidefii ai gândului petrec în dorinţele astrelor cu lumina de neînceput…, a-și regăsi prin Ea odihnă în cerul albastru…!
Ea îi pregătea, de sfârşit, cântecul ei nesfârșit: tot răsfăţul faustian al nopţii valpurgice…! Simţul i-l testa, tot Ea, dezvelindu-şi ușor, câte una, formele impure și, în marş nupţial, în oglinda cerului cristal, și le arăta Lui: chipul angelic, buzele-i- raze în surâs ireal…!
El, magul, tot iubitor de neînceput, îi privea Hidrei, vălu-i crisal- valul joc din ultimul bal…! Apoi, tot Ea, cântând pentru El la pianul celest, îi desprinse uşor de trup, sufletul- cuvânt şi i-l plimba gând-deja vou, prin salonul oval- al zării siderale, în simfoniile de Haydn..!.
În locul crucii, îi încrucișa cuvintele hierofanice -fulgere chrisoberile, spre a I le însângera…! Dar, se grăbea a-i culge de pe hăul galactic anemone din Gemeni, toate astrele-i alb-roze, chiar și pe El , cel ce mustea în selenicul clar cu scânteieri ametiste…, în buchete de vise…!
Irișii aceluiași gând aveau acum, aceeași vrere, ispitirea Hydrei constelare cu lumina lui( Pollux): christale albastre li se prindeau în cearcăne: peisajele andaluze pe iriși se revărsau în raze de împlinire- refugiul magului în cerul albastru…! Din „Aida” ascultau împreună “Marşul triumfal”…
Ritmau cu galaxiile căzute în cerul lor amintirile, -iubirea lor uitată pe marmore, în celestul bal…!
” Scriitorul Constantin Voinescu – profesor de limba și literatura română de peste patru decenii, cunoscut în lumea literară mai mult ca prozator și redactor al revistei „Oltart” din Slatina, decât ca poet, ne surprinde plăcut cu un volum de poeme intitulat „Știam, Homer, că te prefaci”, Ed. Alana. Un titlu incitant, misterios, care invită la lectură, meditație și întoarceri spre adevăratele izvoare culturale. Odată pătrunși în „sanctuarul tainic” al autorului, descoperim o lume pe cât de simplă pe atât de fascinantă, din care nu lipsesc temele generale ale poeziei, predominant fiind timpul cu marea lui trecere în care poetul se simte pierdut: „Mă caut/ și-mi este tot mai greu/ să mă găsesc,/ m-am rătăcit prin timp/ ca într-un labirint/ și-n mână nu mai țin/ de capăt/ nici-un fir” (Labirint, pag.104), ori lipsit de „beția” vieții de altădată: „Acum sorb/ ultimele picături de timp/ de pe fundul paharului/ plin cândva/ cu vin” („Beții”, pag 58). Dar ceea ce face remarcabil acest volum de poezii sunt desele trimiteri către marile personalități care au marcat de-a lungul timpului cultura universală, începând cu: Homer, Aristofan, Eschil, Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Heine, continuând cu Rembrandt, Platon, Mateiu etc. Autori care și-au pus definitiv amprenta și au stabilit direcția culturii în curente literare care sunt valabile și astăzi. Apreciate și îmbrățișate de scriitori care nu s-au lăsat luați de valul modernismului și au rămas fideli principiilor și lecturilor care i-au consacrat, printre care se află și profesorul Constantin Voinescu. Scriitor care și-a croit drumul în literatură cu discreție, fără a epata, fără a se zbate să intre în topuri, mai mult sau mai puțin valabile, remarcându-se de-a lungul timpului ca un slujitor fidel al limbii române, pe care o cultivă ca nimeni altul, având o grijă deosebită pentru a fi vorbită corect. Cunoscut fiind pentru grija și atenția pe care le acordă îndreptării ei, prin paginile cărților memorabile; „Like Gramatica”, „Agramatica, „Din vorbă în vorbă” și cea mai recentă carte, „Limba noastră cea de toate zilele”(coautor). Citind cu atenție cartea, observ că din ea nu lipsesc nici personajele mitologice care aduc fantasticul în poemele sale, printre care: Icar, Morfeu, Dedal, Ulise, Iliada și Achile, personaje biblice: Adam și Eva, Noe, Iona etc.. Un mod inedit și subtil de a-i readuce în atenția cititorilor, folosind ca procedeu principal al scrierii, simbolistica. Cum era și firesc, printre cele 163 de pagini cât cuprinde cartea „Știam, Homer, că te prefaci”, nu uită de personaje autohtone, amintind de „Bacovia cântând/ prin parcuri pustii/ la vioară”, poate cea mai potrivită imagine a poetului în lume. De legendarul Meșter Manole – simbol al creației, perfecțiunii, sacrificiului și al dramei din spatele unei opere, unde artistul, indiferent de categoria din care face parte, nu este decât un temerar care „învață zborul cu aripi de șindrilă” în căutarea izvorului. Un stil inconfundabil, minimalist prin formă, poetul făcând economie de cuvinte în favoarea mesajului și a profunzimii, „stil” care este doar la îndemâna celor care au biblioteci de lecturi în spate. Așa cum subtil reiese și din acest volum care ne poartă prin celebrele cetăți culturale unde a luat naștere arta sub toate formele ei, fiind amintite: Roma, Troia, Olimp, Acropole, Ithaca, Altamira, Levant etc. Deși prezent în literatura de azi, parcurgând paginile volumului de poezii, observăm că preferă învățăturile care se pot trage din trecutul marilor legende și personalități ale lumii. Luându-se la întrecere cu personaje mitologice , „În ignoranța mea,/ m-am apropiat/ prea mult de Helios,/ scoțându-l din sărite” (Cădere, pag. 64), precum Icar, Helios – divinitate solară din mitologia greacă, ne arată prin trimiterea făcută la ele, că a înțeles morala legendei care avertizează căderea în păcatul trufiei de a ne dori să fim deasupra celorlalți, fără însă, a ne îndemna să ne mulțumim cu puțin, după cum eronat a fost transmis generațiilor mitul lui Icar, așa cum sublinia în cartea sa „Și tu poți să zbori”, Seth Godin. „Există o parte a mitului care nu ți-a fost spusă: pe lângă faptul că i-a zis lui Icar să nu zboare prea sus, Dedal și-a instruit fiul să nu zboare nici prea jos, prea aproape de mare, pentru că apa i-ar distruge aripile. Societatea a modificat mitul, încurajându-ne să uităm o bună parte din el, și a creat o cultură în care ne amintim constant unii altora de pericolele care ne așteaptă dacă ne ridicăm și ieșim din anonimat, dacă devenim vizibili.” În toată această incursiune în subteranele spiritului, „ca Don Quijote/ printre morile de vânt”, trecând prin „focul sacru” al creației și al devenirii, „reazem” îi este cuvântul prin care ne cheamă „la un dineu/ să ascultăm privighetoarea/ și cântul ei/ din curcubeu!” după ce „Un liliac/ din vechile poeme/ a dat în floare/ în gândul meu” (Veniți! pag.117) Și ce mai dineu! Nu e de mirare că distinsului critic literar Eugen Dorcescu, citind cartea a concluzionat atât de concis și convingător în cronica „În căutarea sensului pierdut”: „Poezia lui C. Voinescu are profunzime, are dramă, are discreție, are noblețe, ARE STIL”. Dincolo de melancolii, de regrete discret menționate, de procedeele artistice și de motivele folosite în unele poeme: (motivul peșterii (Peștera, Umbra, Ieșire), al focului (Foc sacru), al facerii (Donație, Olarul), al zborului (Cădere, Zbor, Conchistador), al întunericului (Bob de întuneric), al potopului (Potopul, Ape tulburi), al timpului (Toaca, Joc, Rod, Fărâmături, Labirint, Clepsidră) ș.a., fără a lăsa să-i scape vreun strop de patetism, rămâne imaginea florală a poetului „Mesteacăn alb/ lăcrimând”, nealiniat noilor tendințe în care se simte „robot stricat/ prin era digitală”. Aceste întoarceri spre mituri și legende, spre izvoarele culturii universale, având rol de a-l ține departe de pescarii zilei care se întorc cu „năvodul gol”, și nu în ultimul rând, de curățire a spiritului călcând pe urmele pașilor Lui Iisus „căutând izvorul/ tămăduirii de sine”. Dincolo de spectacolul hidos al lumii, cu clovni, bufoni, dresori, scamatori, arlechini, când cutia milei se fură, visele se confiscă, totul se tranformă, se „updatează” , unde „veacul și-a schimbat parola”, speranțele sunt adormite cu povești despre Feți Frumoși, cenușărese și prinți, esența frumoasă a acestui volum este împăcarea cu sine, așa cum reiese din „Împăcăciune”. Un poem care definește latura creștină a poetului care după ce a sorbit „pe rând prihanele” proprii, dar și pe cele ale lumii, conștientizează deșertăciunea deșertăciunilor, face marele pas de a ierta și a se ierta, alegând cu înțelepciunea celor opt decenii de viață tumultoasă, mult râvnita mântuire aducătoare de pace a sufletului, convins fiind că „Dincolo/ de zăpezile cenușii/ ale tristeților târzii/ arde mocnit/ clipa eternă/ a verbului/ a fi”, după cum își încheie acest nou volum de poeme care reușește să îmbogățească cultura, spiritul și sufletul fiecărui cititor avid de simplitatea și frumusețea cuvântului rupt din
Cuvânt.”
1)Am strecurat
timpul prin urechea acului și mi-am cusut zilele, una de alta, să nu mi le mai ia vântul ca pe niște frunze uscate ale toamnei
2)”Îți mulțumesc, Doamne,
că mi-ai lăsat limpezi zăpezile, să privesc altfel lumea prin ele, ca printr-un vitraliu gotic, să le port, o vreme, pe umăr, ca pe o hlamidă regală și să le aștern apoi în cale-mi ca pe un covor alb pe care voi păși spre Tine!”
Și iar m-ai scos din groapa pieririi! Când am umblat prin valea umbrei morții, Tu iar ai fost cu mine! Oh, nicio teamă nu mi-a cutremurat trupul; Când sufletul meu zăcea în pace, așteptam să văd lucrarea mâinilor Tale! Dar Tu ai adăugat zile vieții mele Și văd cum veghezi asupra mea! Oh, Dumnezeul mântuirii mele, Te voi lăuda! Și iar Te voi lăuda!
Între buzele tale și palma mea, (Ce întâmplare!) ca un cânt neștiut se născu un sărut. Pătimaș, indecent, jucăuș se plimbă când sfios, când tăcut și coboară ca un arcuș pe strune de vioară. Ochii mei rușinați se ascund între pleoape printre gânduri mi se face iar noapte. Mă înfior sub dulce suspin, tremur toată de parcă acum învăț să iubesc întâia dată. Sufletul se preface în rază de Soare cred că eu într-o altă viață eram floare. Încet, închid palma și prizonier iau sărutul, când pe Cer, obosită,apune Luna fi-voi flutur. Cu aripi albastre, spre Stele duc zborul sălaș îmi va fi Ursa mare și dorul. Mă trezesc clopoțind,e un vis, nu sunt flutur, surâzând, deschid palma și ce văd e sărutul.
Aștept în tăcere ziua de mâine să dispară rugina și durerea din lume sufletul țipă, se zbate printre coaste iadu-i aproape prin vene curge smoală topind universul în noapte. Îngerul aleargă prin gânduri dispare și lasă urme în vise departe-i iubirea, departe sunt norii furtuna se dezlănțuie singurătatea ne închide în șoapte orfane nu mai am stele pe stoc s-au stins în durere au mai rămas câteva candele aprinse și niște suflete ninse.
2)Mă-mbrac în poezie
Mă-mbrac în poezie, în flori de liliac, pe buze-mi pun izvoare să curgă versurile-n ploaie, mă-mbrac în dimineți albastre, împletite cu vise cernute la fereastră, cu roua zâmbetelor, pictez o dragoste măiastră. În păr se-așază o stea, pe glezne o turturea, pe coapse o căprioară se adapă dintr-o primăvară. Pășesc cu tălpile goale în mare, mă-mbrac în albastru și-n scoici visătoare, vântul adie sub pleoapele prinse-ntre valuri, mă-mbrac cu mine și zbor cu aripile-n poezie.
3)POVESTEA NOPȚILOR DE CATIFEA
În tăcerea umbrelor de catifea, Tremură o umbră-n viața mea, Focul din odaie nu s-a stins, Amintiri în lampă s-au aprins.
În palme fruntea mi-ai cuprins, În păr fulgii albi tu i-ai atins, Povestea nopților de catifea, S-a scurs în timp sub un strat de nea.
Timpul a bătut la ușa mea, Îndreptându-se zbuciumat spre o stea, Trăind, plângând, iubind o catifea, Gustând aroma din cafea.
Tu mi-ai dat în schimb viața ta Și am cusut-o la gulerul de catifea, Am adormit în ropot de priviri, Pe pleoape au curs izvoare de amintiri
4)TE IUBESC!
Te iubesc cu mâinile întinse spre stele, cu florile prinse de brațele mele, cu privirea încolăcită de culorile primăverii, cu razele de soare prinse-n șuvițele verii.
Te iubesc cu ramurile agățate de nori, cu verdele aruncat în vise ce-mi dau fiori, cu murmurul sufletului în vâltoarea șoaptelor, cu tremurul glasului în vârful munților.
Te iubesc cu frunzele verzi ce foșnesc la fereastră, cu izvorul iubirii ce susură în viața noastră, cu pași mici valsăm ușor, legănând timpul sub nori, ascultând simfonia pașilor aruncați în culori.
Te iubesc cu verdeața din noi, când valsăm printre flori, plutind pe aripi de dor pe un cârd de nori. Te iubesc cu petalele prinse-n păr, adormind în parfumul florilor de măr.
5)SCOICA VISĂTOARE
Îți trimit o scoică din marea legănată pe picioare, să-mi asculți glasul ce răsună-n stropi de ploaie, zămislind picături de iubire, rostogolite-n mare, purtate de valuri ce se izbesc de maluri, de prima îmbrățișare sub razele de soare, de prima mângâiere în mijlocul furtunii, de primul sărut în tainele iubirii. Valsează un stol de nori pe aripile moi, atras de cântecul din scoică, vibrează în noi o nouă simfonie în zbor de primăvară, petale de culori în aripi de viori. Doi visători nebuni privesc razele lunii, ascultând din depărtare scoica visătoare.
6) SĂRAC DE MAMĂ, SĂRAC DE TATĂ
Sărac de mamă, sărac de tată Cu lacrimi îndurerate, printre străini eu am plecat Pentru un colț amar de pâine, copilul singur l-am lăsat. Trecut-au anii în pribegie, Copilul mare se făcu, Crescut cu pâine chinuită, El nu mă mai recunoscu. Acolo sus în deal la vie, O cruce mare a răsărit, Sub ea se odihnesc părinții, Uitați de atâta pribegit. Sărac de mamă…
Nu mai sunt… lumea care eram! timpul a tăiat între coastele ființei, până la bocitoarele de la căpătâiul meu; i-am simțit fulgerul de inimă flămândă… M-a decupat din lut, cu iubirea lupilor de haită. Mă pândea fără milă lumea de azi, unde verbul „a fi” este un mâine de ieri… Mai clipește spre zori o patimă de lumină stinsă. Nu mai sunt eu, ci o altă lume, o altă lume… în care mă vindec de mine… de timp… de voi…
Zbor spre înălțimi 