Trec anii prin mine?! O, nu vă-nșelați! Eu trec , eu petrec, eu trăiesc Eu nu mai sunt eu, dacă eu nu iubesc Tu nu-mi poți fi tu, dacă nu suntem frați
Prieteni, mă strângeți în brațele voastre, Iubito, îmbracă-mă-n doruri Copile, tu eşti setea mea de onoruri Voi doi sunteți stelele mele albastre
Ieri trece prin azi, voi treceți prin mine Eu trec, împreună cu voi Iubito, copile, prieteni, prin noi Trec viețile noastre. Sihastre? Sublime?…
Amare sau dulci? Primăveri numărate? Trandafiri rănduiți în buchet?… Casete cu vise, lăsate-amanet, Nădejdi, păpădii spulberate?…
De unde să știu, și de unde să-nceapă Cinstit și concret numărarea? Sunt tânăr prieteni, iubito, mirarea Ești tu, când pășești peste apă
Pe malul din dreapta, cu prunc și cu ìe Să-mi dărui puțin infinitul Cum pot să mai cred că există sfârșitul Când voi îmi sunteți veșnicie?!… 27 decembrie 2022
Nu de singurătate mi-e frică, De lume mi-e teamă acum. Asemenea ultimului sunet Din nerostitul cuvânt Chipurile se pierd prin perdeaua de fum.
Nu de moarte mi-e frică, Nu de singurătate mă tem, Nici de ceață ce se lasă pe luncă… De prea multă lumină mi-e teamă, Acum când te strig, acum când te chem.
Mi-am făcut din întuneric o haină, Din singurătate…o umbră pe drum. Așternut, în tenebrul pădurii. Nu de iarnă mi-e frică, De prea multă căldură mi-e teamă acum.
Mi-am făcut în ghețar colivie, Din zboruri mi-am făcut gratii de fum. Țurțuri de iubire am înfipt în călcâie. Nu de nopțile iernii mi-e frică De lumina lunii mi-e teamă acum.
Nu de bătrânețe mi-e teamă. Tânăr nici nu știu dacă am fost, dacă sunt. De atâta iubire se topește ghețarul, Nu mi-e frică să zbor, îmi e teamă Că n-am să mai vreau să mai calc pe pământ. Nely Vieru 04.02.2023.
Câte păsări migratoare Urmând drumul lor de zor, Trec mereu cutezătoare Eternul drum obositor ? Zăcând pe punți de vapoare, Apoi, se înalță în zbor! Navigând, pe cer călătoare, Țesând speranțe-n drumul lor. Aripi, între cer și mare !
Zboară-n stoluri către zări, Balans între pământ și cer, O speranță spre calde țări, Repetând drumul efemer.
Se întorc în primăvară Pe potecile cerului, Regăsind la noi în țară Esența necesarului!
Se înalță-n zbor spre stele Traversând cutezătoare, Eludând și misterele La o înălțime mare, Ele-n griji și toate cele.
Fluturi albaștri noaptea mi-o inundă Când somnul nu vrea pleoapa să-mi închidă, O lună străvezie și rotundă Mi-ascunde visele într-o firidă.
Mi-e gândul vid, privirea aiurită Și rănile din talpă încă dor, Mă cheamă o sirenă rătăcită Ce s-a îndrăgostit de un vapor.
Un albatros cu aripi obosite Plutește pe o mare în derivă, Plâng fără lacrimi Anele zidite, Măicuțele au aere de divă.
Se-aud departe clopote de-aramă, Îmi ninge cu zăpezi din alt tărâm, Când răsăritul noaptea mi-o destramă Zidurile închisorii le dărâm. 10.12.2022 Cătălin Iancu
Fragment din romanul „MĂRIUCA” (apărut la editura StudIS în februarie 2022) (...)
Seara s-a lăsat peste sat ca o mantie întunecată. Colindătorii își croiau drum prin omătul ce le ajungea până la genunchi, înaintând încet sub puzderia de fulgi albi. Pamfil a lu’ Cremene mergea în față, încercând să facă urme prin zăpadă, iar în spatele lui veneau Măriuca, Victoraș și ceilalți. Călcau toți pe urmele făcute de băiat, râzând și bucurându-se de acel Ajun feeric. Aveau străițile aproape pline de nuci, mere și pupeze . Se-ntâlneau cu alți colindători și schimbau cuvinte, lăudându-se fiecare cu ce au primit de la cei pe care i-au colindat. Ba mai mult decât atât, își povesteau unii altora despre cutare gazdă care le-a dat mai multe daruri, sau un altul care era mai zgârcit și le-a dăruit mai puțin. Raveca, fata de-o seamă cu Măriuca, se lăuda cu cea mai faină pupăză primită. Râsetele lor au binecuvântat zarea. Ninsoarea s-a oprit pentru o clipă, ca să se înveselească de la bucuria colindătorilor. Când au ajuns dinaintea casei lui Nuțu a lu’ Vilea, Pamfil s-a oprit. A zâmbit și s-a uitat înspre cei din spate. „No, aici șede Unchiu’ Nuțu!”, a zis plin de importanță. „Îi văr primar cu ticu’'!”, a adăugat bucuros. Au intrat în curte, iar Corneluț a lu’ Nucă a strigat: „Îi voie la colindat?" Zăpada era dată la o parte. Cărarea ducea de la poartă și până spre casă, semn că găzdoiul era un om gospodar. Susana, muierea lui Nuțu a ieșit în târnaț: „Îi voie, îi voie!”, a zâmbit ea, invitându-i pe colindători în casă. Au intrat încet, pe rând, în încăperea caldă. Nuțu arunca un braț de lemne în fața sobei. Gerul din hainele colindătorilor s-a scuturat în toată odaia. Dogoarea sobei amorțea frigul, iar mirosul de sarmale fierte-n oala de lut le-a gâdilat nările. Bărbatul s-a întors cu fața spre ei și le-a zâmbit. „No, s-auzâm colinda!”, a zis el și s-a așezat pe un scaun. Susana a rămas în picioare lângă omul ei, pregătită s-asculte colindătorii. Vocile lor au străpuns întunericul, auzindu-se până la casele-nvecinate. Picu a lu’ Melea s-a oprit cu lemnele-n mână. I-a ascultat câteva clipe și a intrat grăbit în casă. Bătrâna lui mamă moțăia lângă sobă, cu pisica-ncolăcită-n poală. Când bărbatul a deschis ușa, pisica a sărit speriată din poala muierii și a țășnit pe lângă Picu. „Cheț d-acilea, fir-ai a naibii de mâță!” a mormăit el vrând s-o atingă cu piciorul. A trântit lemnele lângă sobă, iar zgomotul a trezit-o pe bătrână. „No, ce-i baiu’?”, a întrebat ea, cu ochii pe jumătate închiși. „D-apăi vin la colindat...”, a zis el. S-a uitat pe geamul înghețat, căznindu-se să vadă dacă nu cumva a uitat poarta deschisă, ca să intre colindătorii-n curte. A zâmbit când și-a amintit că a tras zăvorul, cu mâna lui. Bătrâna l-a privit și a dat din mână. Și-a strâns mai tare cojocul pe umeri și a închis ochii. Picu s-a apropiat de masă și a micșorat flacăra de la lampă. Așa făcea în fiecare an, ca să nu primească niciun colindător. Toți cei din sat îi cunoșteau obiceiul și-l luau la batjocură. „Piculeeee!”, a strigat Pamfil a lu Cremene când a ajuns în dreptul casei bărbatului. „Îi voie la colindat?”. Ceilalți s-au oprit lângă el și au început să râdă. Măriuca l-a tras pe fecior de mânecă. „Pamfile!”, i-a șoptit ea, „lasă omu-n pace...”. Însă el a continuat să se amuze. S-a aplecat și a luat zăpadă-n mâini. A făcut un bulgăre și l-a aruncat cu putere înspre geam. „Te colindăm sub ferești, Picule?”, a strigat el. Zgomotul făcut de bulgărele de zăpadă lovindu-se de fereastră l-a făcut pe Picu să-nchidă ochii. Și-a tras plapuma peste cap și a rămas nemișcat. „’Tu-vă muma voastră!”, a mormăit el, însă pocnetul lemnelor din sobă i-a acoperit vocea. Un alt bulgăre a aterizat pe geam, făcându-l pe bărbat să-njure din nou. Măriuca i-a pus o mână pe umăr lui Pamfil și i-a zâmbit: „Ajunge, Pamfile! Hai, să merem mai departe...”. Băiatul a surâs. Ionuț a lu’ Nucă s-a apropiat de gard și s-a uitat spre casa scufundată în întuneric. „Picule!”, a strigat el. „La anu’ cân’ om vini, să lăși poarta deschisă! Că oricum nu-ț’ intră nime'!”. Râsetele celor de afară l-au făcut pe Picu să-și tragă țolul pe cap. S-a ridicat și a a vrut să coboare din pat, să se repeadă afară la ei, însă și-a amintit că era doar în izmene. „Naiba să vă ia!”, a izbucnit el, furios. Bătrâna lui mamă a deschis ochii, l-a privit și a tușit. S-a aplecat și a luat două lemne de sub sobă. A deschis ușița și le-a vârât înăuntru. Scânteile au zburat vesele prin gura sobei, iar femeia a căscat, somnoroasă. A-nchis ochii și a ascultat trosnetul plăcut al lemnelor îmbrățișate de flăcări. Colindătorii gălăgioși de afară se-ndepărtau. Picu s-a ridicat brusc din pat. S-a apropiat de masă și a mărit flacăra de la lampă. „Pune-mi să mânc, tu mică!”, i-a zis el bătrânei care moțăia. (…)
Din depărtări se-apropie apusul. În răsărit se sting fantasme. Cerul e un albastru vânzolit. Pașii opresc pământul să crească. Vreau să-mi cânte pasărea de Voroneț, în biserica inimii, imnul răsăritului de soare-apune, din curcubeul ploilor văratice, să mă dezvieț în dulceața cuvântului! Unde-am rătăcit bănuțul?! Din mare, cuvântul îmi face Cărare…
Zbor spre înălțimi 