Ştiu că o să plec în locul în care Dumnezeu îşi prepară cafeaua de unul singur pentru o felie de pâine o să- l rog să mă lase seară de seară să- l spăl pe picioare înainte de culcare şi dacă va fi să cinăm şi să dormim împreună dimineață mă voi preface că am visat şi îi voi spune că l- am văzut încotit pe marginea patului cum din palmă imi hrănea moartea cu bucăți de carne rupte din mine şi o să- i mai spun că cel care îi ştergea lacrima din colțul ochiului eram eu cel de dinainte de a ne cunoaşte
(Teodor Dume, Eu, Dumnezeu și lacrima din colțul ochiului. Editura: Pim 2021)
Mi-ai mai povestit, cândva, despre toamne, când pleoapele ți se acopereau cu fiori, plecaseră de la lansarea de carte, câteva doamne cu brațele pline de flori,
A trebuit să mă opresc, doar o clipă, să cumpăr, în gând, o floare din vis, ochii tăi mă priveau cu nesațiu, o fereastră, în inima ta, s-a deschis,
Atunci m-ai prins de braț cu sfială, ai dat vina pe pantofii ce strâng, ne-am plimbat pe străzi prin noaptea de smoală și alte toamne au trecut mereu, peste rând…
Cu brațele-mi deschise te primesc, Să ne iubim sub ramuri desfrunzite, Când îngerii iubirii ne privesc, Iar fluturi albi fac valsuri infinite... (Carmen Pinte)
Iubirea toamnei, nemărturisită, Făcea din frunze fluturi de mătase. Frumoasa din pădurea adormită, De-atâta dor pribeag se înnoptase. (Georgeta Rada)
Brodând lumina în frânturi de apă S-așternem patul nunții între ploi Să ne iubim în vis de promoroacă Cu fluturii zăpezii între noi. (Daniela Konovală)
Pe-un baldachin acoperit cu frunze, Stam răvășiți, tulburător de singuri, Fluturi imenși ne-acoperă cu pânze, Prin umbrele din alte anotimpuri! (Cristina Tunsoiu)
Și m-aș întoarce iar în primăvară, Izvoare curgă din iubire-n dor, Când pomilor e floarea o povară Prea dulce, ca al nostru sfânt amor. (Pande Ionuț)
Fetița veselă ce se juca mereu cu un ursuleț de pluș, se tăvalea prin iarbă pusă pe șotii, din zori pân’ la apus,
* Trecea prin copilarie sub ochii mei În suflet o păstrez, și apare cand numar până la trei… Simțindu-i sufletul firav și acum… ea mereu se impiedica pe drum….
* Privea în luciul apei cum norii fug, Iar zambetul lung, îi stralucea din mers, Totul îi parea imens… Privea de jos la masa care era așa de mată, și își dorea din suflet să fie mai înaltă Îmi era mila de neputința ei …
* Dar ce sa vezi, A apărut în timp, o domnișoară cu ochii verzi, îndragostită de razele ce-n suflet îi pătrundeau, de fluturi ce zborul pe cer își întindeau …
* Cu ochii mari, mirati, privea in jur, cum viața o lumina ca o veioză cu abajur sub pleoape avea umbre de mister… Acolo unde fanteziile nu pier..
* Naivă veșnic, se alinta, că tinerețea toata era pentru ea….. Eu printre cioburi de timp și de lumină, i-am întins o mană, Și am întrebat-o :” poți să vii sa împarti cu mine tinerețea ta, în zilele mele târzii?”
* Dar din păcate nu mi-a raspuns, multă vreme am stat suparată….. .am și plâns… De atunci tot aștept copila de alădată…. ce ținea în ale sale brațe un ursuleț de pluș și se juca pe derdeluș..
*. Iar de craciun când coșurile Iasă fum, coboară amintirea ei… și bate-n geam primul fulg de nea, in mintea mea, râd cu ea, Langa pomul de craciun, simt cum crengi de brad miros și acum.
* Mă bucur de turta dulce de pe masă, de mărul copt cu scorțișoară, și de veselia din casă. . de cozonacul aburind cu portocală… Și-mi zic în sinea mea că tristețea nu-i decât o toană, ce lasă rană, Eu sunt un om îmbrăcat în ani, cu suflet de copil…
De ce m-aprindeți stele căzătoare? Chiar nu simțiți că-n umbra nopții Lumina vi se frânge? Și orice licărire a voastră e-o taină nesfârșită purtată sfetnic peste timp? Oh, și frigul acesta pe care-l simt cum mă pătrunde… Voi nu-l simțiți? La celălalt capăt al meu parc-aud cum cresc depărtările cum se-nalță rugile-n Lumină cum se rup secundele în două. Târziul mă blestemă, cerul se leagănă-n nesomn cerșind un vis spre osândire.
E tot mai frig… De atâta întuneric, sufletul meu, baladă singurătății, moare clipind în tremurul căderii.
De ce m-aprindeți stele căzătoare? Străluminate fiți întru-nălțare!
Noaptea îmbracă mii de culori, nu, nu e neagră, e doar lumină filtrată, pentru odihna neodihnei.
Gândul se împiedică de Roiuri și se risipește printre Perseide. Ce vals minunat al căderii în abis! Și inima se-aprinde ca o zurlie, un ciob de stea înfipt în pieptul meu.
De unde sunt aceste aripi? Cum să le-așez, cum să le mișc? Cine nu m-a-nvățat zborul?!
Nu, nu e noaptea neagră, ci ochiul e bolnav de alb…
Mi-e somn, mi-e somn… Visul își croiește haină din mine.
Se adâncește noaptea seninurilor noastre, Te-mbrățisez cu zorii, până la flori albastre! Îți caut, printre șoapte, o liniște de sferă, Tu îmi găsești sărutul ascuns în altă eră!
Pe coapsă-mi cântă lotuși de veghe statuară, Am stele-arzând cu noimă și inima pe-afară … Mă dezvelesc din vise, nu vreau să-mpart destine, În piept am multe ceruri, cu toate vin la tine!
De-mi faci un rai din clipă, nimic nu mă abate! Să-ți împlinesc minunea, pustiuri aș străbate! Puternice veșminte de soare port prin vreme, Puterea să mă poarte-n iubiri fără blesteme!
Se adâncește toamna înțelepciunii noastre, Ne cresc ferestre-n suflet, lumini din alte astre, Ne cheamă infinirea, ce-am strâns-o împreună … Nu mă-ntreba de-i noapte, doar ține-mă de mâna!
E seară, e toamnă, e frig și e ploaie Iar vântul rece, copacii îndoaie… Împrăștie pomii scrisorile triste, Cu ochi obosiți, în roșii batiste.
Prin pletele vremii, curg lacrimi albastre, Ni-e teamă de gânduri, de șoapte sihastre. Privim prin ferestre străini și tăcuți… Prin iarba durerii fug greieri desculți.
Se-amână lumina, cu ea, fericirea Și-n nostalgie se naște iubirea … Se țese speranța pe ramuri bolnave Și-un cântec se zbate în două octave.
Pustii felinare se aprind pieziș, Ochii toamnei plânse cată spre frunziș. Dorm în agonie, zare și pământ, Versurile vieții, smulse din cuvânt .
Rezonez cu cerul și pământul, cu omul, cu cuvântul, cu sângele care curge prin vene și-mi dă speranțe eterne! Rezonez cu arta ce-mi conturează soarta, de parcă surori de cruce am devenit, la o răscruce! Rezonez cu stângăcia din om atunci când se trezește dimineața din somn și zâmbește ca și cum zâmbetul îl hrănește! Rezonez cu lumina și cu versul din nopți nedormite… Rezonez, apoi pot adormi cuminte!
Versuri și pictură Liliana Răcătău Din volumul „Un an de poezie”
Zbor spre înălțimi 