Din petale sorbi-voi roua dimineții, Să-mi astâmpăr setea din seceta vieții. Petale de mătase, brocart și catifea, Roz, roșii și albe ca fulgii de nea. Și ca-ntr-un descântec mă voi transforma In fiecare floare din grădina mea. Voi fi crin regal, bujor și iasomie, Voi fi și busuioc și trandafir, Si ce parfumuri, o nebunie, Miresme-mprăștiate, un delir ! Cor de păsărele eu voi dirija, Fluturii dansând, pe flori vor zbura. Greierii-n acorduri de chitară Cânta-vor simfonia printre flori, Un adevărat concert de seară Printre licuricii spectatori.
Drepturi de autor rezervate Mariana Pezzolo 04.06.2021
Eu nu-ți voi cere nici zâmbet, nici lacrimi, nici iubire De vei pleca, te rog să-mi dai de știre! Eu nu-ți voi cere nici zilele pierdute Deși în noi, tot sapă-adânc, tăcute. ~Mihaela Avram ~
Cu amintiri, cu nopți de patimi pline, Când inimile ne erau vecine, Iar scalda în iubire era lesne, E scrum acum, îs doar adânce bezne. ~Ionuț Pande ~
A fost întâi cuvântul urmat de-un spațiu lung, Urmat-a după el, al doilea cuvânt, O virgulă, un spațiu, un alt cuvânt și-un punct, Aceasta a fost povestea, cea spusă de demult! ~Adina Florea ~
Și dacă pleci,în ceas târziu de noapte, Te rog să duci cu tine mai departe, Și lacrima și visul ce desparte Un dor pribeag de- o necitită carte! ~Ateg Tegal~
Din carte curgem noi poveste În lumea ce acum ne este Și jude, și călău, și cale Spre nebunia firii sale. ~Ionuț Pande ~
Sub pleoapa blândă-a LUNII plâng doruri NEŞTIUTE, Şi umbre reci, albastre, în suflet se PRELING… Se-ascund sub GENE lacrimi din nopți târzii născute, E linişte… şi-n taină, lumini pe rând se sting.
O rază mă mângâie, şi cu mişcări DOMOALE, M-aşez pe-aceeaşi veche şi tristă CANAPEA… Şi parc-aud departe ecoul vocii tale, Ca un balsam ce curge-n şoptiri de catifea.
Te-aştept să colindăm prin templele tăcerii, Să alergăm de mână printre galaxii… Şi-apoi din amintiri să ne clădim imperii, Şi să ne prindem iar în joc, ca doi copii.
În clipa AMORȚITĂ de lunga aşteptare, Ascult zefirul nopții LOVIND încet în geam, Mi-e inima pustie, absența ta mă doare, Mi-e dor de-acele zile, la piept când te strângeam…
Şi legănat de visul scăldat în SOMNUL dulce, În FOȘNETE de gânduri, purtat pe-un colț de stea, Tresar când zorii cheamă luceferii să-i culce, Şi se aşterne iarăşi în juru-mi liniştea.
Domoală e valea și-i molcom pârâul, Cărări despletindu-l , animă tot SATUL, Căsuțele-s albe, încinse de brâul, Pridvoarelor puse spre poartă de-a latul.
În ele, rămas-au tot greul să ducă, BIEȚI vârstnici scornind POVEȘTI la NEPOȚI, C-afară nu-i vreme de COASĂ ori furcă, Și stau părăsite, în șură-ntr-un colț.
-Vedeți o maicuță ce PLÂNGE-n pridvor?!… -Nu TRECEȚI de dânsa ci dați-i binețe!… Urâtul o stinge, căci crudu-i FECIOR În lume plecat-a pe drumuri RĂZLEȚE!…
Măicuța, semn așteaptă-n divine CĂI, Lumină s-aștearnă în negru-i pridvor, Icoana doar știe cât plâns, ochii săi Vărsat-a să-ntoarcă, pierdutu-i FECIOR!…
S-a stins tinerețea pe ulițe-n sate, Lipsesc cosânzene și bravi feți frumoși, Nu mai vor basme nepoții , ci lapte, De tânără mamă și ochii-i duioși! —————————
Locul întâi E vremea bucuriei ~Maricica Miloievici~
Nu-i vreme de MÂHNIRE, e luna lui Florar, Când Dumnezeu sloboade din slăvile DIVINE Peste natura-ntreagă, preaminunatul har Și alungă cu ardoare din suflete suspine.
În orice colț TRESARE câte un murmur nou, FIORI se nasc și cresc pe-al inimii covor, Natura ÎNVIAZĂ cu-al ei frumos tablou Și CÂNTĂ-naripate vesele în cor.
Când seara se coboară într-o TĂCERE mare, Se simte mireasma florilor de mai, În GLAS de vânt răsună o privighetoare Ce doina și-o înalță pe-al primăverii plai.
E anotimpul Învierii, să nu uităm cu toții, GÂNDURI doar curate să ni se strecoare, E Săptămâna Luminată, aproape ne sunt Sfinții Ce TAINIC ne conduc pe câte o cărare.
E vremea bucuriei, e luna lui Florar, Când sufletul surâde, iertat e iar și iar, Când inima-nflorește pe-al vieții scump hotar. Îți mulțumim, Doamne, pentru acest dar!
Autor Maricica Miloievici (drepturi rezervate de autor) 09 Mai 2021
(RECENZIE) Numai un om cu o doză mare de sensibilitate, cu un cuget curat, cu un suflet de artist și trăiri deosebite poate să-și pună aripi și să-și ia avânt într-un "zbor alb", prin lume și prin univers, să cerceteze cu luare-aminte tot frumosul existent pretutindeni, să preia tot ceea ce i se pare potrivit visurilor sale, dorințelor sale. Iubirea o călăuzește în acest zbor și uneori face câte un "popas" pentru a-și explora interiorul, acea flacără pe care o poartă cu sine și pe care nu vrea s-o vadă stinsă vreodată. Alteori se lasă antrenată de o dorință copilărească dar o dorință care o frământă fiindcă acea copilărie a trecut și inima bate într-un alt ritm, cu vorbe care "se-nfig/ în tălpile picioarelor" încât, ca și în poezia stănesciană, începe să șchiopăteze, însă nu-și va întrerupe nicidecum mersul. Lipsa comunicării o doare dar asta nu o împiedică pe autoare să spere, în subconștientul său, că în acest zbor minunat va întâlni și o rază de lumină:
„Și chiar de știu/ că nu te voi găsi niciodată,/ voi continua să mă joc/ cu tine/ de-a v-ați ascunselea!” (De-a v-ați ascunselea) Este o iubitoare de adevăr, nu suportă minciuna fiindcă aceasta „doare”, „Ne sfâșie cu răzbunare/ și-n umbra ei,/ rămânem goi.” (Nu mai minți…) Iubirea presupune sacrificiu, grijă, protecție, căldură: „Ascunde-mă-n tine,/ să nu îngheț/ în iarna ce vine…/ Poartă-mă-n gând/ când crivățul smulge/ orice cuvânt.” (Decembrie) Autoarea consideră că iubirea nu poate avea decât culoare de „roșu” și, drept urmare: „Tu ai luat o pensulă,/ ai înmuiat-o în sânge/ și ai desenat/ O INIMĂ!” El însă vede viața în culoarea tinereții, a verdelui primăvăratic. De aceea „Eu am luat/ o frunză,/ am legat-o/ de inima ta/ Și am privit-o/ cum crește” (Joc de culori) Un amestec de roșu și verde, de iubire și viață, de statornicie, de zbor spre alb, spre lumina atât de dorită. Poemele Mihaelei Avram sunt parcă rupte din „Poveste”, o poveste care „Începe cu ziua/ în care te-ai născut”, cu „drumul” parcurs, cu „întâlnirea” „cu viața” și cu „ceasul” care „bate ora exactă!” O suită de metafore își face loc prin creația sa, dându-i un farmec aparte. „Bătaia timpului” nu o sperie, doar o trăiește cu intensitate în timp ce „Ușa rămâne întredeschisă”. Oare de ce? Pentru că speranța, deși palidă, există în subconștient, altfel ușa aceea ar fi rămas închisă pe vecie. Există, pentru că „Între cer și pământ/ două trupuri/ zvâcnind din aripi” aveau „o singură/ bătaie de inimă” (Între cer și pământ) Fiecare gând al său, fiecare întrebare pe care și-o pune sieși seamănă cu un cânt dulce din acel zbor alb, din care nu se oprește, fiindcă aripile sale sunt puternice, ele o duc prin primăveri și ierni, printre îngeri și crini, prin lumină și către iubire. Chiar ruga pe care o înalță este o „Rugă” către Dumnezeu, rugă prin care îi cere să-și păstreze „zâmbetul”: „Fă-l Lumină/ și împrăștie-l/ cum știi mai bine,/ încât să ajungă/ la cei care/ încă mai strigă la Tine!” (Rugă) Lacrima și-o dorește”Speranță” iar speranța înseamnă tot zâmbet. În „Rugăciune” mărturisește că „aș fi vrut/ să mă nasc/ ÎNGER” sau o icoană/ îngenuncheată/ spre Dumnezeu/, pe drumul căruia ar vrea să ajungă când „mâinile mele/ se vor transforma în aripi împletite/ în rugăciune” Mihaela Avram iubește cu fiecare por al corpului său lumina, florile, primăvara, ploile, păsările. La un moment dat chiar spune: „am crezut/ că sunt Primăvara!” (Cine sunt eu?) Există atâta gingășie, mărinimie, nostalgie, atâta trăire în poezia sa încât te atrage, te cutremură, te încarcă cu emoție: „aș vrea să-ți fiu Suflet ascuns/ în tăcerea cuvintelor tale/ atunci când sufletul tău/ uită de Tine!” (Aș vrea să-ți fiu) Ce dovadă mai mare de iubire, de sacrificiu, de bunătate, de alb? Între minciună și adevăr ea preferă întotdeauna adevărul pentru că „La fiecare răspuns corect/ vom primi/ câte o secundă/ de Eternitate. (Plimbare în timp) Oricâte rătăciri i-ar bifurca zborul, ea dăruiește „bucăți de suflet” celui cu „mâna întinsă” deoarece, „cu naivitatea copilului/ care încă mai crede/ în Hansel și Gretel”, având în gând „speranța reîntoarcerii/ pe drumul/ către Fericire”, nu poate renunța la zborul său alb prin care se înalță tot mai sus, cu aripile larg desfăcute din care-și curge binecuvântările sufletului peste cetatea Pământ și peste toate sufletele chinuite și iubitoare, ca și ea, de alb. Trăiește momente în care în fața ochilor îi apare copilăria zâmbitoare și fragilă, trecerea acesteia și îmbâtrânirea treptată… Are momente când devine timidă și nu poate rosti cuvintele magice „te iubesc” și „mai rămâi”: „Degeaba mă-nec/ în cuvinte/ când golul din tine/ pare că stinge/ iubirea mea! (Despărțire) Pentru poetă vara este anotimpul în care răsăritul este mult mai frumos decât în oricare anotimp fiindcă vara vine cu vacanțe frumoase, cu iubire: „Vara…,/ vis fierbinte/ născut pe țărmul mării”, va concluziona poeta. (Vara) Ea spune că din cauza falsității unora, a măștilor pe care le poartă „încât se aude/ printre secunde/ Lumina/ țipând/ de durere/ , se simte destul de afectată. (Alergare) Viața se complică. Iubirea este cea care trebuie să-i călăuzească pe oameni, cea pentru care ei să-și pună aripi de vis și să zboare oriunde fiindcă, atâta timp cât ai un suflet frumos, zborul tău este posibil oricând și oriunde. Iubirea nu se măsoară, nu se cumpără, nu se vinde ci doar se simte „cu fiecare semn de punctuație,/ de la virgulă la punct,/ iar apoi la un semn de exclamare.” (Semne de punctuație) Fiecare poem, fiecare vers este o metaforă, este un punct de atracție, parcă intri într-o lume nepământeană. Mihaela Avram impresionează prin ușurința cu care jonglează cu aceste metafore, impresionează prin imaginația sa creatoare de frumos. Totul pare o magie, o feerie: „Mă simt o floare/ crescând din pământul palmei tale/ într-o primăvară geroasă/ Ce bucurie/ să îți simt primăvara din suflet/ mutată în palmă!” (Primăvara) Ce declarație de dragoste, în care cuvintele sunt scrise cu majuscule, tocmai pentru a scoate în evidență intensitatea acelei iubiri: „E o altă zi/ în care se naște/ un nou TU/ și un alt Eu./ Ce măreție în a te iubi!” (Declarație) Aminteam la început de asemănarea uneia dintre poeziile sale cu stilul lui Nichita Stănescu. Cred că poeta Mihaela Avram este un fel de Nichita, dar feminin. Citind-o, simt aceleași emoții, am aceleași viziuni ca atunci când cu inima fremătând citeam filă după filă din cărțile poetului, străfulgerată de atâta frumusețe, de atâta trăire, de atâta viață, de atâta culoare, de atâta sunet, parfum și căldură: „Cum am putea trăi/ fără o respirație a sufletului/ ce își caută Primăvara/ prin treceri de anotimpuri!?” (Respirație) Oare, cum? Chiar trebuie să-i dăm dreptate poetei că „Viața-i o binecuvântare/ primită-n dar/ în acea Duminică/ când iarba din curtea bisericii/ începuse/ să miroase a verde/ sub pașii noștri.” (Ce-i viața?) Ea va fi veșnic „bolnavă de viață”, cu „febră de amintiri/ și frisoane de dor”, căreia medicul îi prescrie „un dram de iubire/ dizolvat într-o linguriță/ de speranță” iar „Dacă boala persistă”, va fi nevoie de „o eventuală internare/ la domiciliul/ zâmbetului.” (Prescripție) „Tu arcuș și eu vioară/ noi, un cântec de o vară!” „Tu, un vers și eu , o rimă/ Noi, cuvinte ce suspină!”, fiindcă vara a trecut și visul frumos se pare că a zburat. (Cântec) Autoarea are și o „Întrebare” la care își răspunde singură: „Ce se întâmplă când iubești?/ Înflorește iarna!” Și cred că are mare dreptate! Iubirea poate înflori orice frig, orice necaz, orice durere: Uneori, chiar dacă este întuneric, privind chipul iubit poți afirma cu certitudine: „în sfârșit,/ s-a făcut/ și dimineață!” Răutatea dintre oameni/ e iarna grea/ ce ne-a rămas!” Poeta se simte „Pierdută în lume”, „Când Dumnezeu/ de oameni/ e gonit” Unele dintre poeziile sale sunt însoțite de câte o Ilustrație sugestivă care le dau un plus de valoare. Și, peste toate aceste zboruri cade o ploaie rece și ucigașă, o ploaie care aduce acel virus dătător de moarte, datorită căruia oamenii trebuie să se protejeze: „Zâmbete pierdute sub măști/ căutând alte zâmbete/ sub alte măști…” „Dorința de a învinge” este puternică, deși oamenii sunt speriați (Corona-Pandemia) În același timp se întreabă „Cum ar fi” viața „dacă/ în loc de oameni/ am fi flori…” „am fi râuri…”, „am fi oameni/ crescuți din iubire…” „Dar mai ales,/ Cum ar fi dacă/ în fiecare om/ S-ar naște acum/ Dumnezeu?” Da, cum ar fi? Am fi binecuvântați, așa cum este acest „zbor alb” în care m-am ancorat și eu cu încântare, cu bucuria de a descoperi o poetă care știe să dea glas prin cuvântul scris, sentimentelor sale, sentimentelor mele, sentimentelor tale, sentimentelor voastre, sentimentelor tuturor. Cartea Mihaelei Avram este o carte cu esență care merită citită din scoarță în scoarță și din care avem de învățat că IUBIREA, IERTAREA, ADEVĂRUL, SPERANȚA, BUNĂTATEA, LUMINA sunt ESENȚIALE pentru existența noastră pe când MiNCIUNA, ÎNTUNERICUL, RĂUTATEA, niciodată nu vor aduce nimic bun pentru NIMENI!
Zbor spre înălțimi 