Zbor spre înălțimi

Copilărie cu parfum de liliac

Dorul de copilărie
Și căsuța cu cerdac,
Umplu ochii bucuriei
Și inima mea de dac.

Fericirea de atunci
Prinsă-n florile de mac,
E ascunsă-n văi și lunci,
O culeg și vise-mbrac.

Cade lacrima pe-o poză
Cu ea rouă-n suflet fac,
Luminând ca o veioză
Povești ascunse într-un sac.

Nostalgia mă cuprinde,
Azi, păreri de rău desfac,
Peste sat vara se-ntinde
Lăsând gândul meu posac.

Unde ești, copilărie
Cu parfum de liliac?
Zborul de cuci peste vie
Te-a dus cu el, în alt veac,

Unde doarme veșnicia
Pe un nor alb, de bumbac,
Ce împletește poezia
Cu foșnetul din copac
Și susurul de pe lac.

Autor: Elena Coca Mahalu
01.06.2021
( drepturi rezervate de autor )

Redactor șef Camelia Boț

COVIDIȚII (part.2)

L-au dus la spital abia marțea în jurul amiezii, se afla pentru prima data la Boli Infecțioase din Alba Iulia, l-au pus în salon împreună cu un alt coleg de la dializă, depistat pozitiv. Condiții chiar satisfăcătoare, peste așteptări: baie proprie, gel de duș, șampon, pasta de dinți, periuță…

• Ia uite, i-a zis el amuzat colegului, unde ai mai văzut salon de spital în care să te întâmpine cu pastă de dinți? Nu era rău deloc, afară, în curtea spitalului era un mic părculeț cu pomi, umbră, băncuțe, s-ar fi putut plimba și scrie la roman…
• Nu aveți voie să ieșiți din salon! a bubuit vocea unei asistente intrată brusc la ei, îmbrăcată din cap până-n picioare într-un combinezon ca de cosmonaut, în care doar ochii-i puteau fi zăriți.
• Cum adică n-avem voie? s-a mirat colegul lui. Eu sunt fumător, doamnă, trebuie să ies să fumez.
• Dumneata înțelegi ce-ți spun? Nu e voie! Gata! Nu mai fumezi. Nici pe hol nu aveți voie, nici în celelalte saloane!
  Mai rău ca la închisoare, a murmurat el, resemnat, trântindu-se în pat și închizând ochii. Gândul i-a fugit la soția lui, rămasă singură acasă, în izolare, speriată, panicată, poate infectată și ea cu acel virus nenorocit. A pus mâna pe telefon și a sunat-o, începând să povestească, ea se simțea destul de rău, era sfârșită, resemnată, slăbită…
• Sun-o pe doctorița de familie, i-a zis el, îngrijorat. Spune-i cum te simți, stai de vorbă cu ea, povestește-i tot, probabil c-ar trebui să-ți facă testul. Mai mult ca sigur că te-am infectat și pe tine, a mai murmurat. Au continuat să vorbească minute în șir, iar la gata a exclamat:
• Totul e o idioțenie! O situație de căcat!!
  Ceilalți pacienți infectați de la Centrul de Dializă au fost cazați în saloanele vecine, cu indicații clare și precise că e strict interzis să se viziteze între ei. Cum adică să nu se viziteze? Ce naiba? Doar sunt toți în aceeași oală, a gândit el, pufăind nervos. Bineînțeles că seara s-au adunat toți bărbații într-un salon și au început să vocifereze nervos.
• Pentru ce am fost adus aici? a întrebat unul dintre ei. Nu mă doare nimic, n-am nici pe dracu’! M-am certat urât de tot cu ăia de la Centrul de Dializă, cred că i-am sunat și de zece ori! Mie să-mi zică clar că de ce am fost adus aici! Pe ce motiv!
• Io n-am vrut să viu, a zis altul, dar mi-au zis că mă amendează și-mi vor face dosar penal.
• Oare cine ne-a infectat? Sigur io am luat virusul de la… Sau poate de la…?
• Dar dacă l-am luat unul de la celălalt pe mașină? Eram patru pacienți plus șoferul într-o singură mașină… a zis el, ridicând mirat din umeri. După care s-a uitat către colegul lui de salon, întrebându-l: Pe șoferi oare i-au testat? Imposibil să nu fi luat și ei virusul… a adăugat, punând mâna pe telefonul mobil. Eu stăteam întotdeauna în față, lângă șofer, probabil că l-am infectat și pe el… Apoi s-a apucat să butoneze febril pe wall-ul lui de Facebook: “În mașina care ne ducea și ne aducea de la dializă, eram 4 pacienți plus șoferul. Un șofer la dus și altul la întors. După ultimele informații, se pare că 3 din cei 4 pacienți am fost găsiți pozitivi cu Covid 19. Cei doi șoferi nu au fost testați, și, mare minune ar fi să nu fie nici ei pozitivi. Doar că, în bunul stil românesc, ei continuă să transporte în fiecare zi și alți pacienți la dializă și posibil să-i contamineze și pe aceștia.”
  Din fericire șoferii au fost testați și au fost toți negativi.
• Bună ziua domnule D, s-a auzit o voce rece la celălalt capăt al telefonului care suna necontenit, sunt asistenta X de la Centrul de Dializă. V-am sunat să vă spun că de acum înainte veți fi dializat de două ori pe săptămână, noaptea.
• Noaptea? Cum, noaptea? Și de ce de două ori? s-a mirat el. Că făceam de trei ori.
• Pentru că e o situație mai specială, a mai spus vocea fără inflexiuni, nu aveți voie să intrați în contact cu alți pacienți.
  La dializă erau duși la miezul nopții, cu o ambulanță, 6 bărbați și 4 femei, toți într-un singur salon, întâmpinați de asistentele îmbrăcate-n acele combinezoane imposibile din cap până-n picioare. El a început să le recunoască după voce și mers, una dintre ele avea un pas elegant, legănat și stilat, iar alta, unul mai hotărât, bărbătesc.
• Sunteți doamna C, așa-i? a întrebat-o el politicos pe cea care-l conecta de fiecare dată la aparatul de dializă. V-am recunoscut după voce…
• Da, eu sunt, a răspuns femeia încântată, probabil zâmbind sub masca și vizeta care-i lăsa la vedere doar ochii. Să aveți grijă cu kilogramele, domnule D, l-a sfătuit apoi cu o voce blajină, la gata, când îl deconecta de la aparat. Că până la următoarea dializă sunt cinci zile. Să nu beți multă apă, să vă abțineți.
  Să nu bei multă apă, și-a zis el înciudat, să nu mănânci mult, să stai închis într-o colivie până la următoarea dializă când vei mai schimba două trei vorbe cu asistentele pe care le-ai recunoscut doar după voce și mers…
  Era îngrijorat, soția lui se simțea din ce în ce mai rău, febra nu-i scădea deloc, a sunat-o pe doctorița de familie, bună ziua doamna doctor, oare cum să facem, cumva trebuie să existe o soluție să vedem dacă soția mea e infectată sau nu… “Soția dumneavoastră nu va fi testată atâta vreme cât nu are simptome!” i-au zis cei de la DSP, tăindu-i orice elan. Uite că acum are simptome! a răbufnit el. Nu mai are poftă de mâncare, nu poate dormi, face atacuri de panică, ce altceva mai vreți?? Astea n-or fi simptome??
  Într-un final a fost dusă cu ambulanța la spitalul din localitate și testată, după ce el, soțul, a intervenit telefonic la directorul spitalului din oraș, noroc că se cunoșteau din copilărie, încă mai funcționa filiera veche a PCR-ului (pile, cunoștințe & relații)… A urmat acea cruntă perioadă de așteptare, deși în sinea lui simțea că nu va urma nimic bun. Verdictul a venit a doua zi: soția era la fel de pozitivă ca și el. Atunci a început să simtă cu adevărat disperarea, s-a dus în baie și dezbrăcându-se la pielea goală, a intrat sub dușul fierbinte, începând să plângă. „Bravo!!! Ți-ai infectat soția! Minunat!!! Acum ce va urma? Părinții? Sora și familia ei? Ai reușit s-o faci! Le-ai dat virus la toți!!!”
  A ieșit târziu de sub duș, resemnat și îngrijorat în același timp. Oare cum e soția lui? Să îndrăznească s-o sune? Se simțea atât de neputincios, rușinat și… A pus mâna pe telefonul mobil și a așteptat să se conecteze apelul video. S-a speriat când a văzut-o, arăta extrem de obosită, nedormită, slăbită, panicată, avea palpitații și amețeli.
• Îmi fac bagajele să mă ducă la spital, i-a zis ea cu o voce sfârșită. Am avut febră peste 38 grade, mi-e atât de rău… Fiica lor, la fel de îngrijorată, le-a făcut un videocall, aveau un grup de Whatsapp pe care comunicau, era bună tehnologia asta, uite cum se puteau vedea toți trei în același timp, ce mișto, mai ales în vremurile astea de izolare…
• Mamă, pune-ți și un prosop! Liniștește-te și nu te panica! Acolo vei fi bine, cineva va avea grijă de tine! E mai bine să stai în spital, sub supraveghere decât singură acasă și să-ți faci tot felul de gânduri… Nu uita să-ți pui un halat!
• Pune-ți și ceva de mâncare că acolo nu primești mare lucru! a adăugat el, uitându-se la caserolele cu mâncare ce le erau aduse în fiecare zi. Apoi, amuzat, a pozat ceea ce au primit la micul dejun: un cubuleț de unt, o jumătate de franzelă feliată, un triunghi mic de brânză topită și un iaurt. Uneori mai primeau și o felie de parizer sau șuncă… Ia uitați ce primesc eu de mâncare dimineața! a pufnit el, zeflemitor, postând poza pe grupul de Whatsapp.
  Într-adevăr mâncarea din spital era puțină și parcă n-avea nici un gust, sau poate pierderea gustului s-a datorat infecției cu acel virus, însă ce mai conta, bine că erau hrăniți… Atunci el a simțit pentru prima dată deznădejdea și spaima, chiar dacă s-a ferit s-o arate. „Ți-ai infectat soția!” auzea o voce bubuindu-i în cap, ca un verdict, fără nici o posibilitate de recurs. „Ți-ai infectat soția!” urla creierul strâns ca-ntr-o menghină, simțind că-i vine să se izbească cu capul de pereții salonului… Asistenta Șefă a spitalului, venită să-i recolteze sânge, îl privea cu calm și compasiune. „Mi-am infectat soția, Doamna M! Vă vine să credeți? Probabil mi-am contaminat și părinții, sora, plus nepoțica…” Femeia, o scriitoare renumită în timpul liber, încerca să-l liniștească, însă el n-o mai auzea, privea în gol, încercând să-și stăvilească lacrimile… Una dintre infirmiere căreia-i plăceau mult fragmentele din romanul ce-l posta el pe Facebook, îi aducea cafea în fiecare dimineață, lăsându-i-o pe pervazul de la geam, uneori câte un borcan de zacuscă, ori un ghiveci de legume, ba chiar și o miere atât de bună, de albine… Atunci el a realizat cât de mult contează empatia dintre oameni, chiar dacă acele femei erau îmbrăcate-n combinezonul imposibil, și nu le-a văzut niciodată la față, învățându-le doar vocea și gesturile.
• Bună dimineața domnilor! Să deschideți vă rog geamul de la salon…
• Sărutmâna! saluta el morocănos, trezit din somn. Sunteți doamna M, așa-i?
• Da, eu sunt!
• V-am recunoscut după voce…
  Își imagina că probabil așa procedează nevăzătorii, învață oamenii după voce, deosebindu-i unul de altul după ton, inflexiuni, noroc că el îi putea vedea și le memora gestica…
• Sărutmâna doamna N! Mulțumesc pentru cafea și ghiveciul de legume! Excelent, de mult n-am mai mâncat ceva atât de bun! Infirmiera care a-nceput să spele pe jos, s-a oprit, privindu-l, iar de sub mască și vizetă s-a auzit o voce:
• Cu mult drag!
  A îndrăznit să-și sune soția, după ce a fost dusă la un alt spital, iar vocea și chipul ei l-a mai liniștit cât de cât, părea că e mai bine, sau poate că își dorea el să creadă asta… Arăta ceva mai liniștită, mai împăcată, of, Dumnezeule! și-a zis el în sinea lui, ce bine că e în spital, măcar acolo vede cineva de ea… Atunci el a aflat că femeii i-a fost mult mai rău, a făcut febră des, a amețit, ba chiar a căzut noaptea în baia de pe holul spitalului, strigând după ajutor, dar cine s-o audă? Era o baie comună, ea n-a avut norocul lui să prindă un salon cu baie proprie, acolo se duceau mai mulți pacienți infectați, dar na, astea sunt unele spitale, bine că… Ea era singură-n salon, iar asistentele intrau la ea doar dimineața și seara, în același costum imposibil de cosmonaut, așa că a trebuit să se descurce, târându-se până la chiuvetă și stropindu-se cu apă rece pe față. A zăcut câteva minute pe cimentul rece, după care s-a ridicat, simțindu-se ceva mai bine, și a revenit în salon. În curând urma să se lumineze de ziuă…
  Într-unele seri el se conecta on-line pe laptop, participând la un Cenaclu Literar împreună cu mai mulți scriitori pe un grup de Facebook, se vedeau toți într-un videochat pe Messenger citindu-și unii altora scrierile, comentându-le și discutând pe marginea lor, de altfel o modalitate interesantă de a socializa chiar și de la distanță. Era prins în conversație, când a simțit că-ncepe să transpire abundent, s-a ridicat de la laptop, ce naiba, doar ce mi-am făcut insulina, ce e asta? Amețea, s-a întins pe pat, nu se poate, o fi o criză de hipoglicemie sau… A scos repede din sertarul noptierei glucometrul adus de acasă, s-a înțepat rapid la deget, iar cifra 56 afișată pe display-ul aparatului l-a speriat. Și-a golit în gură trei pliculețe de zahăr după care a rămas întins în pat, trebuia să-i treacă repede, de obicei nu dura mult… Probabil că a leșinat o oră sau două, n-a mai știut nimic de el, până când vocea unei asistente apărută-n pragul ușii salonului l-a dezmeticit dintr-o dată:
• Domnule D, a venit ambulanța să vă ducă la dializă!

(VA URMA)

Redactor șef Camelia Boț

Ne statea asa de bine!
Autor Marinela Nichitovici Popa

Și îmi stătea așa de bine,
Privirea ta, pe chipul meu!
Mă-mpodobea cu perle fine,
Sclipire-a sufletului tău.

Și îți stătea așa de bine!
Sărutul meu pe a tale buze.
Erau așa de roșii și de pline!
Cine ar fi vrut să le refuze?

Da! Ne stătea bine-mpreună,
Ca două flori mărgăritare,
Ca două jumătăți de lună,
Ca două jumătăți de soare.

Nu era nimeni mai ferice
Și nu era nimeni mai frumos,
Putea să zică orice-ar zice,
A lumii gură, pe din dos!

Daca era?…de ce acuma
Acest sublim nu mai există?
De ce e jumatate lună?
De ce lumina este tristă?

Când am pierdut a lor minune

Cand am uitat sa fim frumosi,
Privirea ta nu-mi mai stă bine
Și buzele sunt doar reproș.

Mi-e dor de noi, cei de odată,
Unul pe altul să ne luminăm
Si sclipitori pe viața toată,
Doar ce-i frumos din ea să luăm!

Redactor șef Camelia Boț

Şi totuşi…
de Liliana Toderiță

LINISTE! Se naşte un copil,
Vin îngerii să-i dăruiască aripi multe ,
Pe lângă el chiar Soarele-i umil,
Ies Sfinții din icoane să-l sărute.

Dar ce păcat, pământul este strâmt
Şi nu toți pruncii reuşesc să zboare
Căci prea curând aripile şi-au frânt,
Venind în case fără sărbătoare.

Nu-s vinovați că s-au născut sărmani
Şi au crescut hrănindu-se cu lacrimi,
Că viața lor nu face nici doi bani
Pentru acei bogați şi plini de patimi.

Degeaba încercăm să ne-amăgim,
Că viața-i roz, copilăria-i fericită…
Când lângă noi adesea auzim,
Cum geme-o inimă sărmană şi zdrobită.

Eu despre ei am încercat a scrie,
Chiar dacă n-o să pot schimba prea multe…
Despre copiii care n-au copilărie
Deşi, toți s-au născut cu stea în frunte.

Redactor șef Camelia Boț