Motto: ,,Și când Mielul a deschis pecetea a șaptea, îngerul a luat cădelnița a umplut-o cu foc și-a aruncat-o pe pământ și s-au pornit tunete și fulgere și cutremur mare…” ( Apoc., cap. 8, v. 1 și 5)
în vremurile din urmă oamenii vor fi cernuți atent/ toți vom fi trecuți prin sită nevăzută/ ca să se vadă cât cântărim fiecare / ce preț avem ca oameni în fața lui Dumnezeu/ ochiul Său ne privește ca-ntr-o oglindă/ (dar) vremea oamenilor a trecut/ am avut în față un lung răgaz/ Creatorul a fost răbdător cu omul/ i-a lăsat toate în seamă nimic nu i-a lipsit/ l-a plăsmuit înzestrat cu cinste și cu libertate / omul a căzut din voia sa liberă / nicio ispită nu poate fi invocată în favoarea sa / avea puterea și libertatea să se opună/ a căzut din Dumnezeu prin voința sa proprie deliberat/ știa ce deține și ce pierde în căderea sa/ era perfect definit poseda armătura spirituală/ nu a ezitat să se decidă și să premediteze actul său/ atras de toate de frumusețea creației/ cucerit de cele mai ispititoare himere/ cu atât mai atrăgătoare cu cât erau mai nocive/ căutări vise utopii tentații iluzii / acesta era omul la creație/ ce este el acum ce ( mai) este omul/ un ins turbulent în lume insurgent imprevizibil/ poate să arunce lumea în aer dacă vrea/ câte nu ne spune istoria o ființă străină marginală/ nu este acasă nicăieri în lume/ mai curând un singuratic tăcut neînțeles/ el care a făcut revoluții și invenții/ nimic nu-l poate defini sau satisface/ este mereu în afară în altă parte/ nu ezită să-înfrunte pe Dumnezeu/ îl privește ca pe un adversar/ el care a ridicat catedrale și a scris psalmi/ a devenit marele bolnav al lumii/ o neașteptată și mare enigmă în univers/ despre toate putem vorbi dăm definiții/ dar nu despre om / acest praf al prafului…
Nu îmi desena tot câmpul, că nu vreau să mi-l culegi! Să îl lași să-mi înflorească, Mărturie peste timpul când vei reuși să pleci. Să-mi lași rece în odaie, să nu îmi cobori vreo rază! Nici din lună, nici din soare! Timpul tot, tăiat în două, Cred că începe a apune și privirea-ți luminează. O să-ți las că alta dată, o felie dintr-o pâine, Unsă cu un strop de jale, cu un strop de sare plânsă, Să iti potoleasca foamea când eu mă declar învinsă . Din priviri să-ti umpli cana! Toate cu un gust amar, De cafea fiartă-n cucută sau de ceai cu gust de mare, Cum plângeam eu alta dată iar tu nu aveai habar.
Nu războaie, nu-mpăcare, nu batiste albe-n băț! Vreau doar valul meu, din vara Când umbla nebun pe coapsa-mi Și semna cu scoici alese, Nume de arici de mare Iar din maluri vechi, sărate, Răsăreau câmpuri de maci.. Nebunie și răsfăț…..
Ies din gânduri azi, la cină! La vecernie strig gândul că mi-e câmpul plin de flori, Desenate pe o pânză, cu o mie de culori.
Să îmi pui la loc privirea! Să îmi pui verdele în ea, Să-mi lași sânii să-nflorească, coapsele să înnebunească, Sufletu-mi să fie orb! Să le pui în rugăciune spusă cu amărăciune Printre florile din câmpul, astăzi plin de atâta nea!
Lasă-mi câmpul nearat! Lasă-mi câmpul plin cu flori, Chiar de dragostea ne împarte în învins și-nvingător!
O parte din mine nu mai priveşte ‘napoi La lumea ce trece străină de vise in doi, Făşia de alb ingropată in nopţi de pripas E tot ce mai strigă, pierdut, din ce a rămas.
O parte din mine ridică ochii spre nori, Se roagă la lună şi-i clădeşte altare de flori; Plecată-i e fruntea tăcută, cunună de spini Ii sângeră dorul şi visul rătăcit prin ruini.
Din mine,o parte-ntrupează gânduri-nălucă Unele cresc, altele-n graba de-a naşte, usucă, Ce am fost ,ce n-am fost intr-o seară de mai Se stinge-n urcuşul pe scara ce duce in rai.
O parte din mine se împarte incă la doi Şi cere răgaz de-un sărut pe umerii goi , Un ultim răspuns scrijelit pe uşa deschisă Ca o nuntă in cer, din povestea promisă…
Din faldurile unei eșarfe cu năluci Imaginația se-ntrupează in a fi, e o dedublare a inițiativei mereu schimbătoare, uși deschise pentru o geometrie a sensului, dincolo sau altundeva o răstălmăcire de ecouri, ziduri poroase, scrijelite umbros pe latura dreptunghiului care șopteste când verzui – apos, când îngândurat, acei muguri încurcați într-o balansare profetică a imaginației…trec rânduri de virgule pe linia de fum a câmpiei, ascunsul lăptos scămoșează râsul de mucava…clovni si cratime abrupte, seară din fâșii de vânt, prin unghere miroase a îngeri desprimăvărați… * Rostiri din memoria bucuriei, culoarea-și părăsește ghiocul și trece prin încăperi filiforme, unele au geamuri sparte, altele converg lent spre sipetul bolborosind umbre prăfoase și pasul nebunului de treflă ticăie sincopat, abraziv-verzui prin povestea cu zigurate tocite de transparența ierburilor absconse… cumva o întoarcere-n timpul diez- nisipiu …clepsidre fisurând melancolia curgerii ovale și coșarul bate de trei ori în aceeași poartă pigmentată de ploaia ruginii și nimeni nu aude norii, nici liniuța de dialog dintre furnici și alte mistere, cubul rostogolește semințe, umbre, trotuarul cu florărese oarbe… e patru și câteva fire de praf…. ah! emoția te-a zărit sub streșinile plecării, buzunarul e un gol trist, unde ai uitat biletul spre niciunde ? * Curbură atinsă de mișcarea formei, întrebarea alungește oglinzile-n cuvânt, inaugurând începutul unei căutări mirate, și-n arhitectura nopții visul se insinuează pe-același țărm incert, avid de puterea ierburilor scuturate fumuriu dintr-o alunecare, când îngroșând caroiajul cretos al lunii, când plesnind enigmatic dintr-o grabă de mugure uleios, și-apoi destăinuie boabe din aurul subteranelor memoriei…pete aruncate la-ntâmplare sau, poate , după un joc bine conturat de clipa unei ecuații abstruse, cineva hașurează insule metaforice printre care slalomez, copil al uitării, atras de această hoinăreală pe străzi lăturalnice cu miros umed- gălbui, acolo unde coșcoveala zidurilor respiră ca o epidermă melancolică inițialele brodate umbros de crustele bolborosind sfâșierea de cenușă a acelor trotuare, pe care ai trecut tu…și corabia trece în fiecare noapte pe aici, prin colcăiala de case părăsite, pe-alocuri însăilate de subțirimi apoase, venite din șoapta unei perdele, prin care-ți ghicesc surâsul de zeu obosit și-ncerc să te povestesc la răscrucea întâmplărilor cu plecarea…și piciorul se-afundă somnoros în nisipul înflorind emoții dintr-o spirală de scoici… un târziu sticlos repetă crisparea de nea a vreunui pescăruș și vocea ta se pierde printre accente de unghiuri solare, în fervoarea de chihlimbar a acelei brățări de primăvară, legământ dăruit inimii de dincolo de veșnicii… * …la litera trei e semnul întrebării, în monologul din sâmbure nori și lilieci sunt aduși la un numitor comun de poștașul care fluieră oblic liliachiul dintr-o întâmplare, un atom scrie poligonal rănile luminii, pe terasă un vânzător de regrete strecoară șchiopătat ciulini dintr-o replică a sufleorului, în buzunarul numărului z un minus cu ochelari de tinichea, ca și cum am fi texte ronțăite de-un șoarece abia rostuit de o inteligența din plastic reciclat…urc, fredonez căderea, cobor, recit copaci pierduți pe lună , rescriu trepte dintr-un ascunziș cu gratii de aur și păsări înnodate-n citate de poleială, mereu se reiterează istorii și vremuri în pătrate de fum… terasa amestecă decoruri și siluete amorfe în această nerăbdare vie din șirul lui Fibonacci… e șapte fără câteva procente din ondularea argiloasă a cărării, când paznicul de emoții interzise ridică un zmeu printre coastele acestui vânt cu boruri pline de insigne ruginite… pe acoperișul magaziei cu licurici un saxofon despică burta peștelui blond și un bețiv încurcat în broboane de sălcii fantomatice numără solzii zarului necâștigător la ultima licitație a planetelor fără revizie tehnică… – rescrie scenariul ! lungește dintele vulpii acest ecou ridat ca și cum la fiecare colț de piață un colecționar de erate ar hohoti melancolia entropică a începutului… alerg pe linia punctată dintr-un afiș dizolvat în rumoarea corcodușilor ce trec seara pe celălalt mal și te aștept acolo…mă uită barcagiul mereu în alt capitol….
Cultiv midii și magnolii, uneori și crizanteme… Le sădesc în amfiteatre și-n mansardele din noi. Toamna-și flutură paloarea aruncând cu anateme, Peste broaște din hârtie, din acvariul unor ploi. Cultiv farduri, chiar și rujuri, pentru moftul celor duși. Vin nămoluri să se-albească și-și dau cu omăt pe față. Boturi ude, carnivore, îmi nechează pe la uși, Ca o molimă din sâmburi, germinând o dată-n viață.
În genunchi cultiv dorința de-a înainta prin spini, Să mă-nțep în fericire și-n plictisul unui mac. Noaptea dorm pe-un pat de ace din toți brazii clandestini, Ce-mi inspiră fantezia înainte ca să …,,tac,,. Mai cultiv în glezna stângă, fuga noastră către rai. Descifrez din matematici, ecuații și tangente. Au înnebunit de foșnet cărțile sub care stai Ronțăind c-un singur dinte, sinusuri și cotangente.
Primăvara mi-e ostilă, ploile îmi sting cărbunii Unui foc ce-ar face iară să-ncolțească în destine, Visele-n costum de gală ce și le doresc nebunii, Când în somn le plânge perna și-i inundă în retine. Rup trei vreascuri calcinate din copacii muribunzi. Patinez pe cerul gurii și-amețesc instantaneu. Nu știu unde să te caut și în ce poet te-ascunzi, Dar te simt în antebrațe, cum rimezi cu…pulsul meu.
Încă mai pășești sfioasă, argintând poteca serii, Când, deschid pe la chindie, dulcea clipă a-nvierii Nestematelor din pumnul, strâns, al sufletului meu. Mamă dragă, mamă dragă… Știi că-nseninezi mereu,
Cerul încruntat de nouri? Uite-l! Vrea din nou să-mi plouă. Tu-l cuprinzi de după umeri cu mânuțele-amândouă, Și mi-l treci de pragul casei, îl așezi peste grădină, Ca să-mi plouă peste straturi, apă vie și lumină.
Hai să stăm pe prispa casei, până ce-o uda grădina! Să-mi găsesc în glasu-ți dulce mângâierea și hodina. Spune-mi… Cum ți-e veșnicia? Tot la fel o-mparți la nouă? Mi-ai lăsat în colț de suflet un întreg potir cu rouă.
Da’ eu nu știu cum se-ntâmplă, că la fiecare rană, Roua-mir, din palma-ti sfântă, se prelinge pe sub geană. Și în drumu-i spre durerea-mi, se preschimbă-n albă floare. Mamă! Roua milei tale, îmi e stea vindecătoare.
Am s-adorm la tine-n poală, ca în clipele de ieri, Când pe tâmpla vieții tale, înfloreau doar primăveri. Și ce dacă astăzi mie, vânt de toamnă îmi adie. Poala sufletului tău, e un rai cu iasomie.
🖋maria apăvăloaie-lungu 21 iunie 2022 ( din volumul LA RĂSCRUCI DE VREMURI)
Mai de mult, o rândunică avea-n cuibu-i şase pui Şi privea la ei sărmana, ca la chipul soarelui: De cu zori pornea -săgeata- căutând, pe deal şi văi, Hrană pentru puii săi. Şi-n iubirea-i nu odată S-a culcat ea nemâncată, Dar destul de fericită că nu s-a-ntâmplat nicicând: Dintre pui, s-adoarmă vre-unul ars de sete sau flămând, Nici n-a fost mai mândră mamă decât ea-ntre rândunici, Când văzu-ntr-o zi că puii se făcuseră voinici, Şi n-a mai avut odihnă nici cât ai clipi, sub soare, Până când, pe fiecare pui nu l-a-nvăţat să zboare, Dar, când toţi puteau să plece încotro voiau sub slavă, Rândunica, istovită, a căzut în cuib bolnavă Şi cu ochii plini de lacrimi ţintă-n ochii fiecui, Zise celor şase pui: Dragii mamii, eu de-aseară, simt în inimă un cui: Aripile greu mă dor Şi nici vorbă să mai zbor… Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, – Să găsesc într-una hrană pentru voi… Astăzi fiindcă sunt bolnavă, dragii mamii, se cuvine, – Mari cum v-a făcut măicuţa, să-ngrijiti şi voi de mine Şi că nimeni dintre puii-mi să nu simtă că mi-e rob, Fiecare, să-mi aduceţi, zilnic, numai câte-un bob; Ale voastre şase boabe milostive, mă vor ţine Până când o să vrea cerul să mă facă iarăşi bine…
Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei şase pui Şi-au adus, vre-o şase zile, fiecare bobul lui… Mai departe însă puii, – beţi de-al slăvilor înalt, – Fiecare-având nădejdea că-i va duce celălalt, – N-a mai dus nici unul bobul şi, uitată mucenică, A murit atunci de foame cea mai sfântă rândunică.
Şi-a rămas apoi povestea tristă, neluată-n seama, Orişicui ai sta s-o spui, Că o mama îşi hrăneşte: şase, opt sau zece pui, Însă zece pui, adesea, nu pot toţi hrăni o mamă.
Zbor spre înălțimi 