Încă o dată, ploaia netezind amintirile, nu îmi doresc decât să adorm și tăcerea să își imagineze că devenim păsări , încă necunoscute, suntem primii nebuni ai erei primordiale și strângem până la disperare cuvintele eliberate din lanțuri, le ascundem zdrențele îmbibate de sânge, cioplim deopotrivă , lemnul și piatra și eliberăm din peșteri gândurile devenite miresme și fluturi .
Neputința de a desluși această singurătate, trece de pe un umăr, pe altul, ca o povară…
M-am întâlnit cu un surâs… El tocmai înflorise din uimire, era atâta început în el şi nu se năpustea spre devenire. M-am liniştit şi eu într-o secundă mică, mică de tot, ca o comoară dusă de-o furnică, într-un firesc, fără efort.
Dar știi cum e? Ca o impresie pură şi spontană, că ne călim nu doar murind, dintr-o poveste spusă de-o bunică, înţelepciuni duioase făurind! Am ascultat cu ochii limpeziți de-un soare nou, de rouă şi iubire, m-am învelit apoi cu lumea nebună dar perfectă în neştire.
E dorul de copilărie, de o poiană de-o poveste, dar şi mai tare de bunică! Și când mi-e tare dor… e uimitor, nu mai am nicio frică! Mă sui în car de foc măiastru, mân licuricii de albastru, ajung cu-așa iuţeală, prin rupere de timp, într-un alt astru, năzuind.
Imperiul verii – Mira Minu-
Serenade sorb seninuri din secunda nemuririi, Cad in așternuturi sfinte, de atâta vrajă, mirii… Liniștea se-adună-n tomuri de poeme infinite, Nicăieri nu pot pătrunde negurile învrăjbite.
Tremură un vis pe-o roză, c-a uitat să se închine Nopții, care-și află sensul în chiar ziua care vine… Sinele mi-l iau de mana și colind cu el prin lanuri De maci mândri si zefire, astăzi nu vom face planuri!
Astăzi nu mirăm apusul de atâta floare rară, Ci de haruri prinse-n brâuri, care-n hore ne -nconjoară! Nicio mană nu se-ndură să ne cotropească linul, E o veșnicie-n sâmburi… În altar și-așteaptă vinul.
Fericiri aleargă-n salturi și se tăvălesc prin vară, Nicăieri nu sunt oprite, dintr-un rai îsi fac o țară! Fericirile sunt visuri prinse-n roua împlinirii Și sunt flamuri arzătoare în oștirile iubirii!
Ar mai fi de spus noianuri cu povești de strâns în snopuri, Dar de clipa care cântă și tot vine în galopuri, Mă sfiesc… dar tot m-apropii ca de o comoară dulce… În hamac de albastrele îi fac loc, doru’ să-mi culce.
Un vuiet se aude pe cerul de cărbune, Cad sute de săgeți, în ropote , pe strune, Lumea-i de valuri plină iar noi privim spre Sfântul Căci trăsnete aprinse înconjură pământul.
Din infinit se-așteaptă doar zile însorite, Dar totul se strecoară prin ochii unor site, Se cern păcate și minuni promise în deșert, Se flutură minciuna ca pe un lucru cert.
Privim cu disperare, cu rugi spre-naltul cer Să liniștească fiara ce flutură-n eter, În tihnă să se-ncingă o horă a bucuriei, Să fie tot pământul stăpânul reveriei…
O lume cu războaie nu poate să zâmbească, Nu poate să primească iubirea omenească, Se scaldă-n întuneric, în lacrimi și în chin, Iar sufletul se-ncarcă prea iute cu venin.
Ne trebuiesc speranțe și visuri împlinite, Să ne ferească cerul de inimi împietrite, De minți întunecate care pornesc furtuni, În codru să se înalțe mulțime de goruni…
Ca o cometă cu genunchii rupți de rugăciunea caldă spre lumină când cerul nopții mele se înclină, doar îngerii mai știu cu ce te lupți. * Ai oasele spălate în morfină cu inocența nu vrei să te lupți ca o cometă cu genunchii rupți de rugăciunea caldă spre lumină. * E drumul tău iertat de orice vină, ai ispășit toți munții mai abrupți cu pași mărunți de tot, dar ne-ntrerupți ca să-mi zâmbești albastră și senină
Se scutură toți macii-n jarul verii, Albastru-ncețoșat pe cer se-arată, Și luna-i tot mai tristă-n pragul serii, Când lumea spre pierzanie se îndreaptă…
Un zvâc de zare-albastră însoțește Triod de rugăciuni înălțătoare, Făcându-i loc prin câmpul ce-nflorește Când macii, aplecați, mai ard sub soare.
Rapsozi ai noptii, îngerii căzuți De-a macilor neostoită jale, În stihuri viersuiesc, de știi s-asculți, Când luna se-oglindește prin petale…
Ce cântec mai îngână, tainic, cerul Pe-a gândului aripă destrămată! La strană se adună-n pace, clerul, M-or trece dintr-o lume în cealaltă…
Prea multe vieți s-au stins odinioară, În rapsodia macilor de vară.
Eu azi mă simt ca între cer și pământ, Și-n amurgul vieții mă simt pierdut… Fiindcă, fără tine, inima nu mai poate, Și nu mai înțelege semnele vieții toate…
De ce oare căldura mâinilor tale moi Și chipul tău gingaș sunt acum între noi? Despre noaptea aceea adâncă, de cândva, Îmi voi aminti, probabil, toată viața mea…
Întoarce-mi seara acelei iubiri înapoi, Binecuvântată-n ceruri și de noi amândoi… Când ne iubeam în tăcere până-n zori, Și ne-mpleteam sufletele de-atâtea ori…
Întoarce-mi, te rog, al tău cel dulce sărut, Vestitor al despărțirii noastre ce-a durut… Vrăjește-mă încă o dată cu privirea ta, Când ai plecat în zori de zi din fața mea…
Iată, azi din nou lumea ușor forfotește, Deși prea grăbit, ziua se sfârșește… Dar în memoria mea e doar clipa aceea, Și dragostea încă își dorește scânteia…
Dăruiește-mi privirea blândă a ochilor iubiți Și inima ta gingașă, ca pomii înfloriți… Să fie seara aceasta doar pentru noi doi Să risipească îndoielile dintre-amândoi…
Azi, în ochii mei, chipul tău îl pictez, Și, involuntar, întind mâna spre telefon – visez… Mi-e dor să-ți aud blânda salutare, Și dulcile tale cuvinte de-o iubire mare…
Azi au cântat cocoșii-a treia oară, Tu ai venit doar să mă vezi cum tac… Cum lacrima îmi țes într-o năframă Și-n pumni adun speranțe de bumbac, Cum încrustez lumina-n rama ușii Așa, ca pe-o crenguță de Florii Și-mi fac icoană din frânturi de-odăjdii Dansând cu luna-n orele târzii.
E sărbătoare, cucii-mi dorm în tindă, În armonia cetei de nebuni Tu ai venit cu spaimele-n oglindă Din buzunarul zilelor de luni. Cuvinte fade zornăi într-o salbă Și-mi dărui aur calp de iarmaroc. Cine ești tu?! Nu te cunosc străine! Unde-i bărbatul nopților de foc?! El mi-a-mbrăcat în nestemate visul, Mi-a dat o coastă-n semn de jurământ, Bărbatul meu orânduiește cerul, În oglindiri de viață, pe Pământ!
Bărbatul meu nu-mi dăruie tristețe Îi locuiesc în inimă mereu… Porți chipul lui, doar coasta ce-ți lipsește Nu-i potrivită celei ce-o port eu!
Sunt pământean, teluric și ți-am spus asta, mi se pare firesc să nu mint.
Ai avut prieteni?
Da, o grămadă, așa i-am numit o perioadă, pe urmă nu i-am mai numit. Amici, poate… Sau deloc. Știi Pitagora spunea că prietenia este egalitate armonioasă și cred că așa era sau ar fi trebuit să fie.
I-ai iubit, i-ai respectat?
I-am divinizat. Am suferit mult pentru prietenii, mai mult decât în relațiile mele cu femeile, puneam și pun prietenia pe un piedestal care te-ar înfiora ce înălțime are. Nu puteam trăi fără acest sentiment și fără acești oameni, eram handicapat, simțeam nevoia stringentă de ei și de prezența lor și de-aia făceam și compromisuri. Nu sunt un om care lasă ușor de la el, când știe că are dreptate. Aici însă, am făcut-o. E o senzație a prostituării deși de cele mai multe ori eu eram cel care le aducea tot ceea ce era bun în relația lor cu societatea și cu familia. Mă simțeam de parcă aș cerși, deși eu eram cel care dăruia. Eram ca un tampon care încerca să le facă viața mai ușoară, îmbogățind cunoștințele lor cu puterea minții și a inimii mele. Nu știu ce era așa greu de priceput. Poate eram prea înalt și ei mult mai scunzi,poate și poate… Ei erau, sau ar fi trebuit să fie cei care știau totul despre mine și totuși mă plăceau, cum spunea Francis Bacon, și așa am crezut mult timp că ne iubim.
Și nu a fost așa?
Nu prea. Adevărul meu curat, nu era și-al lor. Eu cu discuțiile mele păream anacronic și rău. Le-am spus că și Giordano Bruno a părut anacronic în timpul dominat de dogme, și totuși a avut dreptate. Poate toți martirii sunt anacronici, le spuneam. Nu prea au priceput și ne-am despărțit ușor, fără întoarcere. Le-am propovăduit că Aristotel s-a detașat de Platon când a rostit că mare prieten al lui este Platon, dar mai mare prieten îi este adevărul.
Te-ai despărțit de toți?
Aproape, am acceptat de multe ori compromisuri pentru a salva relația, mi-am asumat libertatea bufonului care se zbenguie, care se joacă, se amuză cu lacrimi de el însuși cu prețul plătit al tăcerii, dar a fost prea mult, uneori dureros. Nu se putea. Nu poți trăi în minciună, în indiferență și discuții platonice. Nu poți supraviețui într-o tonalitate care nu-i a ta. Câtă voce ai avea, cânți fals. Am renunțat, au renunțat, pentru că un adevăr liber exprimat nu este și unul bine consimțit. Nu poți împărtăși lumea cu păcate. Te minți și pe tine și greșești și față de celălalt, chiar dacă nu pricepe.
Bine, înțeleg, dar chiar toți erau împotriva ta? Nu cumva ești un pic deplasat?
Da, și eu m-am gândit la asta. M-am gândit și la vorba lui Jim Morrison că preitenii sunt un altfel de rude, sau ceva în genul ăsta și i-am acceptat, fără echivoc, dar timpul mi-a demonstrat că nu puteau face față sincerităților. Erau sub limita Titanicului și ca un cavaler, eu i-am lăsat să se salveze. Nu au făcut-o deși știau că era barca supraviețuirii. Nu au vrut, nu au putut… Și totul s-a înecat lângă un mal prietenos Și eu m-am întrebat, cum te poți duce mereu acasă cu aceleași minciuni, cu același tertipuri nefirești, cum poți exista tu cu tine? Femeile lor, mai naïve ca ei, răscoleau numai lucruri fade, fără sens și nunață și înjurau cu vehemență orice discuție deschisă. Vezi tu, nouă cred că ne-a lipsit totdeauna gustul, rafinamentul, bucuria, puterea de pricepere și poate de aceea eșuăm.
Și atunci iubirea ta s-a transformat în altceva?
Nu, nici vorbă. Nu!… Așa cum știi, iubirea a inventat-o pe Afrodita și prin apariția ei toți artiștii s-au descătușat blamând ipocrizia și falsa pudoare a vremurilor. O puteau face. Și eu am putut-o face, netransformând în ură simțămintele mele. Mai aveam încă atâta timp să iubesc…
Și ai mai iubit? Vreun prieten, mă refer.
Da. Am căutat și caut ca orice muritor să mă îmbrac cu iluzia veșniciei, a eternității și am vrut să-i înnobilez pe toți ai mei cu această mantie. Ori i-a ars, ori era prea grea, ori nu au înțeles demersul meu. Și atunci, inevitabil, ne-am despărțit. Era prea greu drumul de dus cu mai mulți în cârcă și mantia nu ne putea acoperi pe toți.
Și acum, acum cum este?
Greu, destul de greu, nu imposibil, dar greu… Prietenul, spunea Democrit că e acolo unde ai nevoie de el. Nemaifiind, îți petreci viața ca și până acum, singur. Chiar, Victor Hugo spunea că cine caută un prieten fără defecte rămâne singur. Nu am făcut prostia asta, toți avem greșeli, dar haide să le remediem dacă suntem atenționați, nu să ne supărăm. Asta n-au înțeles dragii mei prieteni. Nu-i apostrofam, nu-i certam, îi corectam. Nimeni nu prea acceptă sfatul, și nici măcar de ascultat nu are timp. Ignoră de la început, fără cunoaștere.
Acum, ce faci?
Acum, binișor. Zâmbesc și mormăi.
Mai poți?
Da, zâmbetul e până la urmă un semn de libertate și apoi omul a descoperit între timp răbdarea de a aștepta în acastă pândă perpetuă care este viața.
Și altceva?
Altceva? Da! Omul a desoperit speranța, aceea că-și poate învinge propria moarte și privind stelele se poate acoperi de eternitate, chiar singur fiind.
Da, elegant spus. Tu, ai tot citat din clasici, dar tu, ai vreun gând pentru această frumusețe, numită prietenie. Cum o definești?
Nu prea m-am gândit la o definție. Cred totuși că prietenia e ca o bucurie de cireși amare…
E-o tăcere de plumb și alerg printre cruci Când zig-zaguri de foc taie norii de tuci Cade-un trăsnet din hău pe tăceri de mormânt Și-mi induce fiori…. Cum o fi sub pământ?!
E furtună și vânt, se rup frunze și crengi E potop și ei tac poate secole-ntregi Lumânări ce s-au stins prea devreme… Mi-e frig! E-o tăcere de plumb, n-am putere să strig…
Și alunec și cad în genunchi, mă ridic O fi iadul aici?…. Viața nu e nimic! Și alerg printre cruci, nu găsesc un răspuns Doar cu gândul mă-nalț și mă-ndrept spre apus…
Zbor spre înălțimi 