MISTUIT de dragoste, cufundat în amar, Te-a sorbit de-a PURURI tainica-ți iubire, În VAIET și durere, TULBURĂTOR coșmar, O SUFERINȚĂ mare ce ți-a adus zdrobire…
În proză-n poezie, sunt OCHII-nlăcrimați, Ce-ascunde printre rânduri nespusele trăiri, E crudă soarta noastră și anii-s zbuciumați, Că am pierdut o viață în pline șovăiri…
Și HAINA-I prăfuită, lăsată în neant, Trecut-a multă vreme ca să te prețuim, Târziu aducem lauri, tu marele gigant, Tu LUMINOS în ceruri, noi jos mai viețuim…
Mai suntem VISĂTORI, ne-ndrumă în credință, Trimite-ne o rază și dă-ne tu lumină, Să căpătăm iertare, să purtăm în conștiință, Că am ajuns în jale și țara-i o ruină…
„Trăiască nația!”, mai dă-ne un salut, E VOLUPTATEA care, ne-a prins în vraja ta, Ca să ne cerem dreptul si-al țării noastre lut, Cu demnitate sfântă, a te reprezenta.
Eminescu, lacrimă și dor, și cântec… Elena Coca Mahalu
Dorul sfânt de Eminescu, PURURI inima-mi aprinde Și TULBURĂTOR un VAIET, lacul codrilor cuprinde, Versul prinde HAINA-I ninsă de-amintiri înmiresmate În bătrânul tei ce-și plânge crengile prea dezmățate.
VOLUPTATEA blândei unde, varsă rimele pe maluri, OCHII, plini de SUFERINȚĂ, colindă-n taină pe dealuri, VISĂTORI, sub cerul nopții, cheamă muzele poeții, Creând magice poeme în aburii dimineții.
Numele tău, scris cu stele acolo, în galaxie, Poartă prin veacuri stindardul LUMINOS, din poezie, MISTUIT de reci tenebre, sufletul taie zăbrele Ascultând cum îl alintă somnoroase păsărele.
Printre frământări și vise, luna cea cu flori de gheață Ne-amintește câteodată de pagini uitate-n viață, Scrise de poeți cu faimă, decimați de sentimente, Darnici în slove de aur, cu valențe-efervescente.
Luceafăr în anotimpuri, rătăcind prin universuri Eminescu, tristul geniu, neavând pereche-n versuri, Lacrimă și dor, și cântec, suspin îngânat de ape, Liniște, atunci când somnul leagănă vise pe pleoape, Rege peste nemurire, în suflet ne ești aproape!
Răsună peste timpuri un vers TULBURĂTOR, Ce-a renăscut din VAIET, din chin și din durere, Știută-i VOLUPTATEA nestinsului amor, Trecuta SUFERINȚĂ, ce peste ani nu piere.
Te-a doborât iubirea ce PURURI te-a chemat, Iar OCHII VISĂTORI s-au MISTUIT în timpuri, HAINA-I încleștare nu te-a eliberat Și te-a ținut captiv în zeci de anotimpuri.
Și chipul LUMINOS ce-n noapte-ți strălucește La fel ca un luceafăr pe-al dimineții cer, Din vremuri de demult și astăzi ne zâmbește; Ești stea din galaxie și necuprins mister.
Cine să înțeleagă durerea ta nespusă? Cine să mai trăiască așa cum ai trăit? Azi, căutăm prin rafturi prezența ta apusă Și știm că niciodată, Emine, n-ai murit.
Într-un gerar fără zăpadă lasă un GREIER să-ți intre sub piele un cânt de vioară, atunci vei vedea prin VĂZDUHURI cum nori PLUMBUIȚI își destramă ZBORUL sculptat în cerneală. Din DORUL ce tremură-n FRIGURI iernile sure, fă GÂNDUL să TOARCĂ duioasă baladă. Atunci vei vedea cum picură, în CIUCURI de nea, pe sticla TIMPULUI, a iernii broboadă.
E ianuarie, numai provizoriu, dragă! – Apoi e câinele, e coada și covrigul, Și gaura polară ce-mi aduce FRIGUL Cu zdrăngăneli și CIUCURI la desagă!
Și dac-o fi ca iarna să se-ntoarcă Rânjind cu norii PLUMBUIȚI din mine Atunci, pe sub furcile acelea caudine, Îi dau un caier încâlcit să-l TOARCĂ!
GÂNDUL, DORUL, poate că sunt duhuri, Ce-mi scrijelesc imagini vii pe creier… Of! Cântec țârâit cu bâțâieli de GREIER Și-un ianuarie burnițând VĂZDUHURI…
Gândesc că și la tine, la fel, e ianuarie… Gândesc că TIMPULUI îi place ZBORUL… Ce zici? Eu cred că te-a uitat și dorul Undeva, rămasă-n întuneric pe avarie!…
Vântul poartă prin VĂZDUHURI Naufragiate nave, Norii PLUMBUIȚI din cerul Ce descarcă pe noi gerul, Pun pe inimă zăvoare Și nădufuri!
Plâng streșinele numai CIUCURI, FRIGUL, apei i-a stins ZBORUL, DORUL tot mai rar ne-ncearcă, GÂNDUL a-nghețat în barcă Și să redeștept umorul Nu-mi vin trucuri!…
De atâta întuneric Nu văd lâna să o TOARCĂ, Bunici învârtind pe fusuri, Firul TIMPULUI și-apusuri… Gânduri ultime le-ncearcă Ezoteric…
Lungi corăbii risipite Zilele-n Genar oftează După sudul plin de soare, Când din GREIER, cânt răsare, Iar pe țărm zâne visează Toropite.
Peste cer trăgând cortină În genar ni-e dor de stele! Plânge lacul făr-oglindă, Luna, fața-n el nu-și plimbă, Nu-i pe chipul dragei mele Doar… lumină!…
Fă-ți palmele căuș de apă vie Și îmi adapă trupul istovit… Sufletul meu, de-o-ntreagă veșnicie, A căutat ce Domnul i-a sortit.
În trupul tău o amplă simfonie, De amintiri și vise s-a trezit… Fă-ți palmele căuș de apă vie Și îmi adapă trupul istovit.
Învăluiți de-o mistică magie, Plutim nedespărțiți prin infinit. Ești cea mai minunată poezie De dragoste! Și-acum, că te-am găsit: Fă-ți palmele căuș de apă vie!
Zbor spre înălțimi 