„În jurul anului 1925, în poezia Americii Latine, s-a auzit un glas cumplit, distrugător : cel al poetului chilian Pablo Neruda. După Rubén Darío, el este poetul care merită să aibă cea mai mare circulaţie continentală. În poezia lui Neruda, poet fundamental, se revarsă, ca într-un fluviu enorm, multe din coşmarurile unei epoci disperate, scindate, convulsionate. Ca într-un mare curs de apă tropical, în el se contopesc fluturele şi caimanul, putreziciunile nopţii şi parfumul zorilor. Dar sub valurile acestei ape curgătoare continuă să existe o viaţă subterană şi gregară, nocturnă, plină de mâl şi rădăcini.”
(Mariano Picón Salas)
Înălțimile Machu Picchu de Pablo Neruda (fragment) ………… Cap.XII
Ridică-te să renaști cu mine, frate. Dă-mi mâna din abisul durerii tale potopite. Nu vei întoarce rădăcinile stâncilor. Nu vei întoarce timpul metroului. Nu-ți reprima vocea oțelită. Ei nu-ți pot acoperi ochii sfredelitori. Privește-mă din străfundul pământului, cultivatorule, țesătoareo, păstorule blând : îmblânzitor al ocrotitelor guanacos : zidar al schelăriei îndrăznețe : sacagiu al lacrimilor andine : bijutier al degetelor zdrobite : agricultor tremurând înlăuntrul seminței : olar al lutului tău risipit : aduceți cupa acestei noi vieți, vechilor voastre dureri îngropate. Arătați-mi sângele vostru, rana voastră spuneți-mi : aici am fost pedepsit pentru că giuvaerul nu a strălucit ori pământul nu a scos la timp piatra sau grăuntele : arătați-mi piatra pe care a căzut și lemnul pe care L-au răstignit, aprindeți-mi vechile cremene, vechile lămpi, bicele împlântate prin secole în răni și topoarele însângerate de strălucire. Eu vin să vorbesc pentru gurile voastre sângerânde.
Uniți-vă pe pământ, voi toți cei tăcuți, cu buzele uscate, și din suflet vorbiți-mi toată această noapte lungă ca și cum aș fi ancorat în voi toți, Povestiți-mi totul de-a fir a păr, întâmplare cu întâmplare, pas cu pas, ascuțiți cuțitele ce le-ați ținut ascunse, puneți-le la pieptul și-n mâna mea, asemenea unui râu de raze luminoase, aidoma unui râu de jaguari pândind; Și lasați-mă să plâng, ore, zile, ani, vârste oarbe, secole stelare.
Dați-mi liniștea, apa, speranța.
Dați-mi lupta, fierul, vulcanii.
Lipiți-vă corpurile de al meu ca un magnet.
Refugiați-vă în gura și venele mele.
Vorbiți prin sângele și cuvintele mele.
traducere – g.Cristea
Alturas de Macchu Picchu por Pablo Neruda
Cap. XII
Sube a nacer conmigo, hermano. Dame la mano desde la profunda zona de tu dolor diseminado. No volverás del fondo de las rocas. No volverás del tiempo subterráneo. No volverá tu voz endurecida. No volverán tus ojos taladrados. Mírame desde el fondo de la tierra, labrador, tejedor, pastor callado: domador de guanacos tutelares: albañil del andamio desafiado: aguador de las lágrimas andinas: joyero de los dedos machacados: agricultor temblando en la semilla: alfarero en tu greda derramado: traed a la copa de esta nueva vida vuestros viejos dolores enterrados. Mostradme vuestra sangre y vuestro surco, decidme: aquí fui castigado, porque la joya no brilló o la tierra no entregó a tiempo la piedra o el grano: señaladme la piedra en que caísteis y la madera en que os crucificaron, encendedme los viejos pedernales, las viejas lámparas, los látigos pegados a través de los siglos en las llagas y las hachas de brillo ensangrentado. Yo vengo a hablar por vuestra boca muerta.
A través de la tierra juntad todos los silenciosos labios derramados y desde el fondo habladme toda esta larga noche como si yo estuviera con vosotros anclado, contadme todo, cadena a cadena, eslabón a eslabón, y paso a paso, afilad los cuchillos que guardasteis, ponedlos en mi pecho y en mi mano, como un río de rayos amarillos, como un río de tigres enterrados, y dejadme llorar, horas, días, años, edades ciegas, siglos estelares.
Se gudură-nserarea spre ultimele sate Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă, La stâna lor ciobanii ţin stelele sub pleoapă Când ugerul luminii e gol pe jumătate
Şi totuşi împăcarea doar pe la colţuri sapă Vulcanul unor gânduri în tâmplă mi se zbate, Se gudură-nserarea spre ultimele sate Şi tremură cămaşa pe mine ca o apă
Pădurile nebune se-ntorc la mine, toate Şi-n fiecare piatră singurătatea crapă Iar visele trecute în vară-s încrustate. Când printre nori apatici deschisă-i câte-o trapă
Am strâns un pumn de păsări care zburau spre soare, Să-mi cânte-a primăvară, în iernile geroase. Le cuibăresc în gânduri, din vremuri dulci, întoarse, Și le adăp, spre seară, cu susur de izvoare.
Am strâns și-un pumn de fluturi pudrați cu praf de stele, Să îmi păzească somnul, de rătăciri prin neguri, Lin să îmi poarte duhul prin înfloriri de muguri, Pentru-a-mi aduce-aminte de aripile mele.
Am strâns un pumn de clipe din miez de bob zăbavă, Să-mi înmulțească timpul, că tooot se-mpuținează… O să le-așez cu mine la masă, la amiază, Iar noaptea-o să ne-adoarmă cu murmur de otavă.
Am strâns Lumina Lină din Taina Învierii, În candela credinței din lut de primăvară, Să-mi ardă deznădejdea din lacrima de ceară Și să-mi arate Calea-n răscrucea căutării.
Prin porii nopții, s-a furișat înserarea, răsfoiește filele somnului, retușează întrebarea, mâzgălește mirarea.
Mai curg ecourile verii, cu poamele date-n pârg, mai curg ecourile primăverii, cu mugurii clipind pe altoi; toate mai curg pe tâmple, în flori de iasomie văruite.
Fluturii nu-și mai găsesc aripile, prin jocul de umbre din zări, urcând, ciocârlia falsează, când soarele e furat de nori. Se-ntinde Deșertul Namib, se îmbrățișează două pustiuri; peste sălbăticia din nisipuri, crinii nu-i mai pun nimb.
Epilogul ploii nu mai e-n culori, nu mai râde roua pe cenușiul din flori; cad notele viorilor de pe strune și desenez lumea mea numai în cărbune.
Drumul luminii s-a îngustat, tot mai mulți copci rămân în urmă, din cenușa lor se naște răsăritul altei lumi – simt foșnetul nebuniei din salcâmi.
Când gându-mi, peste leagăn, s-ancolocit nespus, Și-n neguri fără capăt, el l-a urmat supus — Nu-i fu doar rătăcirea umbrei ce s-a stins, Ci patosul trăirii în ochiul prea închis.
Un scutec de orbire pe pleoape-i fuse pus, Și-adâncul neștiinței l-a frânt într-un apus.
Dar vine peste viață un cântec în surdină: Tu-mi ești, mult-preaiubito, dorita mea lumină!
Își dete din fuioare un vânt să mă anin, Și-am priceput că altul e-al minții-mi greu suspin: Acela de-a te cere, logodnică de stea, Să-mi fii a-nțelepciunii, podoaba cea mai grea.
Și-n clipa fără nume, când toate se destramă, Cuvântul se preface în taină și în teamă…
Atunci, din umbre mute, un licăr te-a grăit — Nu e mai grea lumină decât ce s-a-mplinit.
La focul meu am tot îmbătrânit Și-am înghețat când n-am știut iubi… Suntem bătrâni deja și n-ai să ști În îndoiala mea cât te-am iubit… , Și câte nopți am strâns cerșind supliciul, Și sângele mi-am supt, să simt durere, Sunt sclav pe o galeră care-și cere Și mângâierea umbrei dar și biciul…
Mă simt legat de ciuta cea plăpândă Când buzele-mi sunt arse de iubire, Pribeag cerșind un strop de mântuire Când gheare de jivină stau la pândă…
La focul meu am tot îmbătrânit Vâslind între credință si-ndoială Am smuls fâșii de cer cu mâna goală Dar n-am știut să-ți spun cat te-am iubit….
Din spini se scurge miere și parfum Și cerul pe obraz în boabe grele, Tu îngerul și biciul zilei mele De ți-am greșit ai să mă ierți acum…