Gândul azi uşor îmi zboară spre un tânăr neaoş, falnic Ce-n credinţa populară e numit ades Năvalnic Şi-i voios precum natura la-nceput de primăvară Când începe-a presăra Dragostea sfios prin ţară.
Pe oriunde, trufaş trece, cu parfum de busuioc, Vindecă-orice suflet rece, aprinzând în inimi foc. Iar atunci se-ndrăgosteşte orişice vieţuitoare, Amorul o zăpăceşte, de-i om, pasăre sau floare.
Vă-ntrebaţi de unde vine, cine este a lui mamă, Asta nu o ştiu prea bine, doar că Dochia o cheamă. Unii spun cu hotărâre: ,,Este-a-lui Decebal fiică, Fugind tocmai de iubire, dorind să devină stâncă!”
Alţii spun c-a fost o babă cu vreo ,,douăşpe cojoace” Voind ca, în mare grabă, pe toate să le dezbrace. O cinstim, că e româncă, mamă de iubit fecior Aducând în orice luncă tril de păsări, tril de dor.
Mai drag decât Cupidon pe meleagul carpatin, Zeu al dragostei, patron, mai dorit ca Valentin, Ce visează cu ardoare de Iubire să ne-mbete, Să ne fie sărbătoare ziua lui de Dragobete!
Și te regăsesc în tot ce mi se-ntâmplă, Deși inimii mele i-ai fost chiriaș stângaci, Amintirea ta îmi e pistol la tâmplă, Dacă încerc să uit apasă pe trăgaci.
Și te regăsesc în tot ce mă-ncojoară, Chiar dacă nu te caut, chiar dacă nu te strig, Amintirea ta mă strânge „ca o sfoară”, Dacă încerc să uit fără aer mă sting.
Și te regăsesc în nimicuri și-n toate, Eu, barcă de hârtie în mijlocul furtunii, Amintirea ta îmi e viață și moarte, Dacă încerc să uit ajung „pe fundul” lumii.
Un copil iubește cerul nopții plin de stele fiindcă din ele își culege bucurii pentru „momente amare”, pentru că în lupta dintre „bine și rău”, întotdeauna binele să iasă învingător. Numai prin victoria acestuia ar putea să revadă stelele, să se bucure de scânteierea și magia lor. Deși este crud ca vârstă, Paul are și el momentele sale de cumpănă, și în calea sa răul se poate infiltra uneori și atunci trebuie să-l elimine și să cucerească binele, pentru că binele este cel care poate da echilibrul vieții. Lumea de astăzi oferă și unui copil sensibil momente de dezamăgire, deziluzii, momente în care își simte visurile amenințate și aripile rănite, simte că zborul lui ar putea fi împiedicat de cine știe ce rele, provocate de oamenii răi. El înțelege că omenirea doar prin unire va reuși să împrăștie norii care plutesc amenințători pe deasupra, știe că numai prin unire și credință cerul își va păstra stelele luminoase și viața ar putea fi frumoasă în continuare pe Terra. O gândire matură, un copil care e preocupat de existențialitate, un copil care filozofează cu gândurile sale, când ar fi fost minunat ca el și alții ca el să nu aibă motiv să se preocupe de astfel de probleme. Felicitări, Paul, chiar m-a impresionat poemul tău. Florentina Savu
„Am reușit să revedem stelele” Paul Andrei Rîpă
Pentru o lungă perioadă Am trăit momente amare, De incertitudine, de teroare, Așteptări extenuante, Mereu în cumpănă Între bine și rău.
Au fost momente arse, Risipite aievea, Vise înfrânte, aripi frânte De un dușman invizibil, Dar, de o cruzime, Încât încerca să dezbine Marșul în semn de pace.
Dar, noi, suflete frumoase, În acel mers impetuos, Reușeam să rămânem uniți, Reușeam să împrăștiem Ceața care ne învăluia ochii, Consolidând credința noastră Reușind să revedem stelele.
Când am venit pe lume, în jurul meu s-au strâns zeiţele ce patronează arta. M-au mângâiat pe frunte pecetluindu-mi soarta şi dintr-odată am surâs din plâns.
Să fii iubit îmi spuse Erato şi să scrii frumoase poezii despre iubire, căci dragostea e prima şi sfânta ta menire în care viaţa-ntreagă va rodi.
Superba Euterpe se-apropie uşor şi-mi prooroci profunde meditaţii. Îţi dau în dar candoare, dar mai ales vibraţii şi aripi de vei vrea să urci în zbor.
Veni şi Caliope şi mă privi tăcând, dar eu am înţeles ce-a vrut să spună când îmi vedea destinul o veşnică furtună cu care-am să mă lupt din când în când.
La urmă Melpomene şi Thalia au spus: Pe scenă-îţi vei trăi întreaga viaţă cântând în zeci de roluri, dar rămânând paiaţă… Aveau pe faţă lacrimi când s-au dus.
imaginile în care mă caut… (carte, Dumnezeu tăcut ca o lacrimă )
de Teodor Dume
mama s-a dus să adune câteva ierburi să le așeze în mănunchi sub grindă să poarte de belșug și de noroc… nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu pe întuneric îmi va pune mâna în poală și-mi va sprijini somnul până dimineață când liniștea spartă de întâiul cântat al cocoșului îi va reconstitui chipul o lumină va țâșni din răsăritul târziu separându-i chipul de umbră
și va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus și el într-o dimineață pe la patru cu merindea sub braț și o fotografie învelită într-un ziar și nu s-a mai întors o fi vrând să se întâlnească cu mama la capăt de drum unde se odihnesc sufletele
aș fi vrut să știe și mama că am mai crescut și că-i seamăn mult că o duc bine și că mi-am cumpărat un cal ar fi bine să vadă cum îl mângâi și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura nucului sub care bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobrești și cum o aștept seara la capătul uliței și privesc spre sat până când văd cerul aplecându-se să sărute pământul de noapte bună…
sunt singur acum
ștergarul alb în care mi-am uitat copilăria – singurul suvenir de la mama îl port la piept și mă prefac uneori că o văd ținându-mi capul pe genunchi… cu firul tors din lacrimi coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig…
ca un fluture agățat de noapte o să colorez cu privirea cele două imagini între care mă caut tată – mamă noapte bună!
Literatura (arta, în genere), din punctul meu de vedere, nu poate exista în afara relației emițător-receptor, altminteri actul artistic devine prin sine un act mort. Așadar, nu mai avem de-a face cu o operă ce-și propune însemnătatea, anticipând, ci cu o întrebuințare a timpului printr-o acțiune morbid-pătimașă al cărei scop se consumă odată cu ea însăși. Or scopul artei nu rezidă în propriul său sfârșit. A fi actor, bunăoară, înseamnă a interpreta un rol dinaintea publicului, și nicidecum acasă, dinaintea oglinzii; iar dacă publicul lipsește, fiind dezinteresat, aceasta înseamnă că se poate descurca foarte bine și fără arta ta – ea ajungând să fie astfel, din actorie, cândva, o tristă hârjoană în jurul propriei tale ființe. Atât întrebarea, pusă adesea unora și altora, „Va mai exista literatură?”, cât și răspunsul dat de unii și de alții ar trebui să fie în directă legătură cu cititorul (receptorul), nu cu scriitorul (emițătorul). Cineva, nu mai știu cine anume, spunea că o carte se scrie cu adevărat abia în timpul lecturii. Iată, așadar, că literatura (arta) înseamnă intenție estetică, interacțiune, comunicare, și nu un simplu travaliu domestic, prin care artistul (omul) își ajustează clipa, evacuând din ea plictisul, proiectându-se astfel egoist sau/și resemnat în el însuși. Artistul plăsmuiește valori estetice pe care le avansează receptaculului social (iată de ce, în trecut, filosofii abordau esteticul în cadrul eticului), prin urmare nu se poate vorbi despre creație artistică, ignorând lumea – scopul a toate, de altfel. Arta reprezintă expansiunea spiritului, prin care omul înzestrat cu har, artistul adică, încearcă să nuntească lumea sa interioară cu contururile lumii exterioare, justificându-se reciproc, prin această dinamică de absorbție și circumstanțialitate, pe care o numim în mod curent viață – or viața nu a apărut din plictiseală. Artiști poate că vor exista cât va ține lumea, nu însă și arte, atâta vreme cât lumea le va ignora, găsindu-și refugiul și desfătarea în kitschuri, succedanee sau chiar în alte expansiuni de spirit.
Astăzi sunt la un oftat distanță de tine, Cu răsuflarea agățată într-un tic-tac nebunesc, Cu gândul ce se plimbă între două suspine Și doruri ce-n suflet durerea împletesc.
Îmi chem privirea din amintiri uitate, O îndrept spre mine și-n ochi mă privesc Pe cărări de suflet mă pierd în noapte, Mă caut într-una, dar nu mă găsesc.
Plecată în povești și-n visuri promise, Rătăcesc pe poteci de timp, neumblate Un suflet pribeag cu aripi ucise De-un destin, vânător de visuri furate.
Îmi prind umbra de mână și spre mine mă întorc, Pe aceleași poteci cu urma întoarsă Pașii îmi adun pe caier și firul îl torc Pe drumul ce duce spre mine, acasă.
Astăzi sunt la un oftat distanță de tine, Dar închis-am oftatul într-un cald răsărit Gândul se plimbă pe drumul spre mine, Cu inima în palmă, spun dimineții: bine ai venit!
De la fereastra trenului lumea mi se pare grăbită, prea departe de mine, mersul cu spatele, pare doar o bucurie a vântului care strânge la piept arbori și case, și oameni pe drumul de fier…
Lăsând în urmă amfora plină fata-morgana desenează pe florile câmpului, un petec de cer.
Am vrut să deschid fereastra spre ele, dar și fereastra trenului se pierduse-n mister…
Zbor spre înălțimi 