Când există iubire există și dor, există și suferință, și speranțe, și visuri. Roua sufletului se ivește la orice amintire, ea poate scălda și pustiul și parcă va determina primăvara să vină mai repede cu alaiul său de flori și nu numai. Depărtarea sfințește dorul, pune inima pe jar, ploaia apare nechemată, să accentueze cu ropotul său acel dor, din ce în ce mai intens. „Zgomotul pădurii” aduce freamăt și neliniște, întristare dar și speranțe: „Din stropii calzi renasc atâtea vieți”, de ce nu ar renaște din acel dor și speranțele sale apuse? Natura participă la trăirile poetei, îi accentuează dorul: „Izvoarele se-neacă de ploaia care bate-n pieptul meu”. Inima sa este suferindă pentru că iubirea de multe ori este jertfelnică, cel plecat departe poate fi transformat în zeu iar amintirea lui să devină un fel de altar unde să i te închini ca unui zeu. Ce contează că sufletul tău este pustiu ca o Sahară sau înecat de lacrimi? Când iubești cu adevărat doar iubești, inima nu știe de legi, de opreliști, de nimic care să-i devină stavilă ori rațiune. Ea are tendințe jertfelinice pentru că nu știe alt limbaj decât pe cel al iubirii. Un poem care mi-a îcântat sufletul! Felicitări, Nicoleta! Florentina Savu
Primăvara
Iubitul meu, se-ntoarce primăvara, Se vor ivi atât de multe flori, Întoarce-te și tu, udând Sahara Cu roua dimineților din zori.
Ascultă de departe ploaia-n tindă, Nu mă lăsa să îți mai scriu atunci Când zgomotul pădurii mă colindă Și asfințesc cu florile pe lunci…
Iubitule, îmi bate ploaia-n față, Din stropii calzi renasc atâtea vieți, Nu mă preda, înfrântă de speranță, Privind aceeași boltă-n dimineți.
În dorul tău izvoarele se-neacă De ploaia care bate-n pieptul meu, Mi-e inima săpând in piatră seacă, Jertfindu-se în umbra unui zeu.
Iubito… nu privi-napoi! Zăpezile topite în noroi Ne-au curs prin vene ca și când Tu incă te mai miri, eu nu mai sunt. Din basme am păstrat azi mărturii De jocuri demodate, de copii, Când nu ghiceam că și tu ești O carte colorată cu povești. Ce-as mai putea acum să-ți spun Sunt un om rău sau poate bun Dar știu că pe pământ s-a întâmplat Sa ne iubim atunci cu-adevărat. Prea tineri să putem uita, Nu prea știam ce-nseamna dragostea Și am pierdut în palme clipele în doi Prea multe pagini albe printre ploi. Azi te mai caut, te mai pierd in vis, Pe un peron de gară interzis, Și tot aștept, aștept, acel ceva, Ce nu va mai veni în calea mea.
Nu poți lua foc în sân și să speri că nu te arzi, Nici urmând poteci în noapte, să nu crezi că n-ai să cazi! Ce ai spus în întuneric, se va scoate la lumină, Crezi că se va ține cont, dacă spui că nu ai vină?
Când în colți încă-ți atârnă inimă de om, pulsând, Iar tu treci ca o silfidă, peste sângele-i valsând, Cum te rabdă-n ea oglinda, când privești, de nu se sparge!? Amazoană, ce cu farmec, sfarmi de stâncile-ți catarge!
Ai? N-ai suflet! Ai o piatră, dar nu știu asta drumeții! Ei, vrăjiți, ți se închină. Se închină frumuseții. Fluturi care își vor arde aripile, nu le pasă, Îți fac curte și visează că-ntr-o zi-ți vor face casă.
… O poveste veche, veche… se repetă iar și iar. Și mă-ntreb, azi, care flutur va sfârși în insectar?
Zbor spre înălțimi 