Deodată, am început să zăresc umbra cuvintelor iar întunericul a devenit mut, doar pietrele păreau să vorbească despre aduceri-aminte
Şi mă miram ! Doamne, ce este har? iubirea sau ura, sinuciderea sau speranţa, fiinţa sau nefiinţa? de ce sufletele aleargă, aleargă într- un pustiu fără capăt încercând zadarnic să se arunce unul într-altul până la descompunerea timpului?
Apoi am înţeles că îmi place doar aici în lumina stelelor, când iarba se uită în mine ascultându-mi taina când mă văd iarăşi copil cu ochii mari sprijinindu-mă cu teamă de gând şi pământ.
Azinoapte am deschis fereastra larg, Voiam s-ating luceferii cu mâna… Dar sprijinită pe un vechi catarg, Mă urmărea cu ochi de ceară, Luna.
Eu m-am oprit privind atent la ea, Se legăna uşor în pas cu marea… Şi m-am retras tiptil după perdea, Tot încercând să îmi ascund mirarea.
Pe geana nopții, dinspre galaxii, Alunecând pe-o lacrimă albastră, Sub ațipirea clipelor târzii, Lucea nepământesc, o stea sihastră.
Din lan de umbre negre, ca-ntr-un vis, Regina nopții-şi pregătea intrarea, Călcând cu paşi cuminți peste abis, În timp ce eu îi contemplam splendoarea.
Fragment din romanul „MĂRIUCA” apărut în februarie 2022 (...) Băiatul a continuat s-o privească pe Rubina, care se îndepărta împreună cu ceilalți țigani. La un moment dat ea s-a oprit. S-a întors și i-a făcut un semn cu mâna. El a ridicat din umeri a mirare, iar fata i-a zâmbit. S-au îndepărtat, cărând în spinare sacii burdușiți de hainele căpătate. Hans a rămas mult timp uitându-se după ei, până când au dispărut pe deal în jos. Și-a amintit că îi era foame de ar fi mâncat chiar și bolovani. Cuprins de o veselie pe care nu și-o putea explica, a pornit-o spre bucătărie. A căutat-o după câteva zile, la ceasurile înserării. I-a trebuit mult curaj ca să se ducă. A stat mult timp pe gânduri dacă să o facă sau nu. Încerca să-și imagineze cum va fi și cum va apărea el acolo, între ei. S-a hotărât să meargă pentru că nu-și putea scoate din minte chipul ei frumos. Simțea că trebuia neaparat s-o vadă. A coborât prin praful drumului, dorindu-și să nu vadă pe nimeni. Doar o muiere în vârstă, ieșită la poartă, i-a dat binețe, iar el a fost musai să-i răspundă. Când câmpia s-a întins dinaintea lui, s-a oprit și a tras aer în piept. Căruțele erau înșirate una după alta la umbra unor arini. În spatele lor, oamenii erau adunați în jurul unui foc. Și-a continuat drumul, pân-a întâlnit o țigancă bătrână care l-a întrebat unde se duce. „O caut pe Rubina!”, i-a zis el, cu o jumătate de gură. Piranda s-a întors cu spatele și i-a strigat ceva pe limba ei unei alte femei ce ședea lângă foc. Aceasta s-a ridicat și s-a apropiat de un bărbat care era întors cu spatele. I-a șoptit ceva la ureche. Omul s-a răsucit, l-a privit pe Hans și i-a zâmbit. Bulibașa Tobar a scos pipa din gură și i-a făcut semn băiatului să se apropie. A strigat o singură vorbă, scurtă, iar ceilalți țigani din jurul lui s-au împrăștiat care încotro. Rubina a apărut din spatele unei căruțe, parcă mai frumoasă decât a văzut-o în urmă cu câteva zile. Hans a rămas cu gura căscată. A vrut să-i dea binețe, însă cuvintele nu voiau nicicum să se lase rostite. A privit-o fascinat cum trece pe lângă el, cu fustele foșnind, lăsând în urmă miros de iasomie. „Ce coți pe la noi, Don’șoru’?”, l-a întrebat Tobar pufăind din pipa cea lungă. Băiatul a surâs, neștiind ce să spună. Rubina s-a apropiat de el și i-a zâmbit. „Vrei să-ț’ ghicesc în palmă?”, l-a întrebat. Hans a dat din cap, fericit. „Da, vreau!”, a murmurat el. Fata s-a așezat pe o ridicătură de pământ și l-a invitat lângă ea. „Întinde palma, conașule!”. Atunci el a simțit pentru prima dată în suflet o căldură și un sentiment de bine pe care nu și-l putea explica. Inima-i bubuia în piept de parcă ar fi vrut să iasă afară. Îi venea s-o ia pe Rubina de mână și s-o ducă în locul în care să fie doar ei doi și... „Conașule! Întinz’ palma?”. Vocea ei l-a trezit din visare. I-a privit ochii verzi și a surâs. A întins palma. Degetele subțiri ale fetei i-au urmat conturul liniilor din palmă, făcându-l să se înfioare. Nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul ei frumos. „Vino cu mine!”, i-a șoptit el vrăjit. „Se vede acilea drum lung, conașule.”, i-a zis ea, privindu-i palma. El a tăcut, sorbindu-i fiecare cuvânt. „Drum de oase...”, a adăugat Rubina fără să-și ridice ochii din palma feciorului. „Hai cu mine!”, a insistat el. O țigancă în vârstă a trecut pe lângă ei ținând un copilaș în brațe. Bulibașa Tobar a tușit și i-a strigat ceva femeii, care s-a oprit și i-a privit pe cei doi. Rubina i-a strâns palma lui Hans și s-a ridicat în picioare. El a tresărit. „Când o să te mai văd?”. Fata i-a zâmbit. „O să mă mai vezi...”, i-a șoptit ea, îndepărtându-se...
A lunii Rugă De cheia tăcerii în mine se zbate Și zboară ca gândul ruga-n nimb de pulsar, Miros răsărituri din muzele quasar, Zburând doar cu sine-n portaluri holbate.
Cântarea-mi de Pace se contemplă-n Apus, Al vieiții Soare mă-nghite-n lumină, Steaua-mi oglindă soarbe raza divină, Curcubeie de vise curg din Repaus.
Ascult cum valsează-n suflet rugăciunea De-mi pune vorbelor zăvor iar Amurgul, În dansul Shaktic, mi-apare Demiurgul, Pe poarta-mi din spirit, reintră Viziunea.
Omenire-mbrăcată în Ruga lunii, Prin al sonetului Ochi, fă loc rugăciunii!
Foaie verde a bobului Grea-i povara dorului Când în suflet îți pătrunde Să fugi de el, nu ai unde! Câte doruri sunt pe lume Toate poartă câte-un nume Și te țin în noapte treaz Lacrimi îți curg pe obraz. Dorule, ce mult aș vrea Să pleci din inima mea Măcar pentru o zi și o noapte Cată-ți loc în altă parte. Dorule, cin’ te-a făcut Din cine ești tu născut?
” Mamă-mi este chiar iubirea Iar tată, nemărginirea. Alerg slobod, n-am hotare Și nici oră de culcare. Omule, eu îți țin sufletul viu Și gândul mereu zglobiu Fără mine, viața ta ar fi prea seacă Iar iubirea-ți prea săracă.”
Am poposit în zori, pe-o ramură de vis Să ascult povestea unui înger trist Admira profund vocea unei flori Și-o săruta cu lacrimi, ce se vărsa din nori
Cu ale sale aripi, îi mângâia culoarea Zădărnicind timpul când suspina zarea În ghem de clipe, parfumu-i aduna Lăsând să curgă mirul, pe frunzele din ea
Își depăna durerea, pe margine de cer Și adiia ca vântul, pe lacăte de fier Încerca zadarnic să strunească zorii Să încuie poarta, să nu treacă norii
Peste răsărit, lângă praf de zori Încerca să tragă timpul înapoi O aripă-i se frânge și-‘n cercuri cade lin Pe vocea unei flori și-o mare de suspin!
Amurg de vară-albastru violet… Stau la taifas cu stropii de lumină, Aşa cum şade-un suflet de poet Pe țărm de gând, departe de rutină.
Crâmpeie de poveste, ca-ntr-un vis, Se despletesc prin câmpul de lavandă… Pe prag de-amurg, o floare s-a deschis Să-mi toarne-n palmă mirul, drept ofrandă.
Aleargă spre-orizont săgeți de jar, Zefirul se alintă-n poala serii… Şi-n fald de reverie-mi cade iar Pe umeri şi pe-obraz, sărutul verii.
Un zâmbet mov pe buze mi-a-nflorit… Aici, în lan, mă simt atât de mică! Azi port în piept un colț de cer topit Şi-un vers brodat cu fir de levănțică.
nu-ţi mototoli mâinile într-un lighean cu apă murdară şi-n cele din urmă să ai pretenţia că eşti curat
gestul ar putea dilua sensul zilei (Teodor Dume)
FRUMUSEŢE LICHIDĂ… (Autor: Teodor Dume)
mă trezesc cu acelaşi gând pe partea dinspre răsărit doar timpul sare din noapte în zi şi-n spaţiul acela doar eu o viaţă reconstituită din carne şi os ca o mărturisire a frumuseţii de mai târziu simt căldura sângelui cum urcă prin trup fiecare prelingere devine o respiraţie pentru un alt răsărit…
AZI MOARTEA E O POARTĂ ÎNCHISĂ (Autor: Teodor Dume)
nu se mai moare ca-n alte dăţi când pleoapa însângerată până la lacrimi acoperea ultima tăcere şi tristeţile fără capăt vibrau lăuntric iar lumea desena cu ceară un Dumnezeu
nu, nu se mai moare ca-n alte dăţi şi nici durerea nu se mai plimbă din om în om căutând o nişă criza ne-a afectat şi sentimentul azi moartea e o poartă închisă coridorul acela alb e-n renovare şi nimeni nu ne mai promite când şi cum…
de aceea daţi-mi voie să mă mut în fiecare din voi să mă rog să înjur şi din când în când să iubesc
Zbor spre înălțimi 