ai fi putut să mai rămâi, dar iarba se uscase necosită; am vrut să te ridic, dar nici psalmii cântați nu ajutau, se loveau de clopotul ruginit; m-a durut cântecul tău, ce-ngreuna crengi uscate, ninse și plouate; era prea târziu… atât de târziu… și-așteptam zadarnic… ai fi putut să mai rămâi, chiar de norii picurau neliniștiți peste pieptul nostru… între noi, priviri în tăcere, întrebări zdrobite sub copite de cal sălbatic… mi-e tot mai frig și sufletul mi-e viscolit de furtuni, nimeni nu-i cu mine și te caut în talpa nopții dar e mult prea târziu… mult prea târziu… ai fi putut să mai rămâi… …mai rămâi… …rămâi…
Aș vrea să-mi fii vapor în largul mării Să ancorezi arzând la malul meu, Să ne iubim la poalele-nserării Și-apoi să pleci plutind cu dorul greu.
Aș vrea să-mi fii nisipul ce îmi arde Tot corpul care-mi freamătă de dor, Să-mi fii marea ce-mi stinge focu-n noapte, Și vântul care-mi poartă doru- n zbor.
Să-mi fii în noaptea neagră, cireș alb pe răzor, Poleiul lunii pline pe-aripi de heruvin Să-mi luminezi pădurea, în cale-mi fii izvor Să îmi potolesc setea când înspre tine vin.
Regina nopții-aș vrea să- ți fiu iubite Marea învolburată cu maluri de granit Să-mi fii luceafăr blând pe valuri liniștite În părul meu să ningi cu pulbere de-argint.
Când inima-mi cerșește o mângâiere-n noapte, Timidă eu te caut printre avide șoapte. Când nu ești lângă mine eu te aduc aproape Făcând din doruri multe o punte peste ape.
Te-nlănțui printre rânduri cu străluciri de spații, Pe buze curcubee îmi înfloresc senzații, În mii și mii de gânduri un chip crește din dor, Îmbrățișez fiorii, senzația de zbor.
La margine de suflet, cu lacrima fierbinte, Vom lepăda cămașa iubirii mult dorite Și flacăra domoală va arde-n cerul nopții Mirosuri de uitare lăsate-n grija sorții.
Şi-o rază rătăcită poate să sculpteze figura ta, Sau ploaia jucându-se baba-oarba pe fereastră. Toamna – reflex din oglinda unei veri de pe străzi. Pe bulevard bur de ceaţă, mâini întinse se prelungesc pe trotuar flaşnetarul întoarce-n trecut melodia. Apoi tăcerea nopţii-n claxoane furioase, paşii, mereu inegali, sau prea egalul clipelor, scurse în căutarea ochilor tăi – aceleaşi lungi şi regulate tic – tacuri lacrimi de orologiu…
TÂNGUIREA ZILEI-ZI (… martirilor din vremuri vremuite)
Nu pot a plânge lacrimi, nu pot a plânge sânge când sângele-i de-acum o piatră: piatră de om, piatră de foc, piatră de stele. … atâtea veacuri viețuiesc în mine și viețuiesc, și viețuiesc izvoare ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!
Și nu mai plâng zăpezi sihastre, nici ploi bacoviene, doar vis zdrobit de-un portativ ce dă a revărsa torente în inima-mi desculță! … atâtea muzici viețuiesc în mine și viețuiesc, și viețuiesc izvoare ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!
Dar lacrima-mi se vrea un chihlimbar purtat la gât de zei; să fie plânsu-mi în zadar când plâng… doar cruci și porumbei? (02. 11. 2021)
Deschizi porțile sufletului de multe ori Și aștepți cu nerăbdare, cine oare va intra ? Au pășit de îndată pragul ai dragostei fiori, Purtând cheia fermecată către inima ta.
Îmi sunt gândurile împrăștiate aiurea, Precum norii, de pe cer risipiți de vânt. Dar cu drag, mi le adună pe toate pădurea, În foșnetul frunzelor și al păsărilor cânt.
S-au odihnit pentru o clipă lângă un izvor, Să se oglindească în luciul apei cristaline, Apoi spre anii tinereții să-și ia iar zbor, Pe alei din parc și inimi de iubire pline.
În grabă, au plecat să zburde pe câmpii, Să le aduc pe toate înapoi, mi-a fost tare greu, Dintre îmbujorații maci și dintre păpădii, Dar au refuzat, în tinerețe se întorc mereu.
La fel ca fluturii, în căutarea florii fermecate, Sunt atrase degrabă de înșelătoarele himere, Să elibereze iar sentimente încătușate, Uitate prea mult de a timpului vrere.
ASTĂZI ni se dă o PÂINE cu miros de vicleșug Și mâncând din ea, urmează să fim MÂINE arși pe rug, OMENIREA-i împărțită mai ceva ca-ntr-un război… Când se ISPRĂVEȘTE oare VRAJBA asta dintre noi?
VIAȚA-i prinsă în capcana răului care-n neștire Bântuie întreg pământul, pune-n minte RĂTĂCIRE, E-NTRISTAREA tot mai mare, fricile ne-au istovit, Cine în minciună CREDE-ACELA este biruit.
Dar la capătul de beznă se întrezărește-un gând Și o rază de lumină ce coboară spre pământ, Pâlpâie ușor și crește tot mai tare, crește… crește… Este Flacăra Divină ce-ntunericul strivește.
RĂSTIGNIRE
Golgote mii și mii s-au adunat În haită, să crucifice Cuvântul, Să facă din virtute un păcat, Să stăpânească cerul și pământul.
Povara amăgirii-i tot mai grea Și nici măcar nu știm ce ni se-ntâmplă… Ca oile picăm în plasa sa Și spinii lor adânc ne intră-n tâmplă.
Ceasornicele s-au oprit din mers, Se lasă întunericul și gerul Și îngerii se-ascund prin Univers, De-atâta răstignire geme cerul.
Peste pământ cortinele s-au tras Coboară-ncet Cuvântu-n necuvinte Și-i totul o măsură de compas… Pământ și Cer… intrate în morminte.
Zbor spre înălțimi 