Flori Gomboș

AI FI PUTUT SĂ MAI RĂMÂI

ai fi putut să mai rămâi,
dar iarba
se uscase necosită;
am vrut să te ridic,
dar nici
psalmii cântați
nu ajutau,
se loveau de
clopotul ruginit;
m-a durut cântecul tău,
ce-ngreuna
crengi uscate,
ninse și plouate;
era prea târziu…
atât de târziu…
și-așteptam zadarnic…
ai fi putut să mai rămâi,
chiar de norii
picurau neliniștiți
peste pieptul nostru…
între noi,
priviri în tăcere,
întrebări zdrobite sub
copite de cal sălbatic…
mi-e tot mai frig și
sufletul mi-e viscolit
de furtuni,
nimeni nu-i cu mine
și te caut
în talpa nopții
dar e mult prea târziu…
mult prea târziu…
ai fi putut să mai rămâi…
…mai rămâi…
…rămâi…

Redactor șef: Camelia Boț

ALINA PETRONELA HULUBEI

EA-I TOATĂ-MPĂRĂȚIA MEA…

Deși mă vezi cu mâna-ntinsă,
Brăzdată-n riduri, de la ani,
Cu ea-am muncit clipă de clipă
Pământul, pentru câțiva bani.

Aplecat, îți stau înainte.
Nu mă măsor cu vrerea ta.
Nici hainele-mi prea ponosite
Poate că nu îți spun ceva.

Mi-e inima de griji, prea plină.
Și n-are unde-a se culca.
Un colț de-ungher și o lumină,
Și-o pâine, poate-ar ajuta.

Nu voi să fiu povară-n lume.
Dar bătrânețea-și face loc
Și-mi rupe hainele în două.
Mi-e milă de ai mei nepoți!…

Doar cine are, înțelege
Mâhnirea din inima mea:
Să fii părinte când n-ai vreme,
Parcă îți plânge inima.

Redactor șef: Camelia Boț


Floroiu Viorica

SĂ-MI FII

Aș vrea să-mi fii vapor în largul mării
Să ancorezi arzând la malul meu,
Să ne iubim la poalele-nserării
Și-apoi să pleci plutind cu dorul greu.

Aș vrea să-mi fii nisipul ce îmi arde
Tot corpul care-mi freamătă de dor,
Să-mi fii marea ce-mi stinge focu-n noapte,
Și vântul care-mi poartă doru- n zbor.

Să-mi fii în noaptea neagră, cireș alb pe răzor,
Poleiul lunii pline pe-aripi de heruvin
Să-mi luminezi pădurea, în cale-mi fii izvor
Să îmi potolesc setea când înspre tine vin.

Regina nopții-aș vrea să- ți fiu iubite
Marea învolburată cu maluri de granit
Să-mi fii luceafăr blând pe valuri liniștite
În părul meu să ningi cu pulbere de-argint.

Redactor șef: Camelia Boț

Carmen Pinte

O punte peste ape

Când inima-mi cerșește
o mângâiere-n noapte,
Timidă eu te caut
printre avide șoapte.
Când nu ești lângă mine
eu te aduc aproape
Făcând din doruri multe
o punte peste ape.

Te-nlănțui printre rânduri
cu străluciri de spații,
Pe buze curcubee
îmi înfloresc senzații,
În mii și mii de gânduri
un chip crește din dor,
Îmbrățișez fiorii,
senzația de zbor.

La margine de suflet,
cu lacrima fierbinte,
Vom lepăda cămașa
iubirii mult dorite
Și flacăra domoală
va arde-n cerul nopții
Mirosuri de uitare
lăsate-n grija sorții.

Redactor șef: Camelia Boț

Mihail Tanase

ÎN FIECARE ZI

Şi-o rază rătăcită
poate să sculpteze
figura ta,
Sau ploaia jucându-se
baba-oarba pe fereastră.
Toamna –
reflex din oglinda unei
veri de pe străzi.
Pe bulevard
bur de ceaţă, mâini întinse
se prelungesc
pe trotuar flaşnetarul
întoarce-n trecut melodia.
Apoi tăcerea nopţii-n claxoane
furioase,
paşii, mereu inegali,
sau prea egalul
clipelor, scurse în
căutarea ochilor tăi –
aceleaşi lungi şi regulate
tic – tacuri
lacrimi de orologiu…

Redactor șef: Camelia Boț

Maria Ruscanu Bălăcianu

Un cerb cu stea în frunte

Se-nveselea pădurea în amurg
Că s-a născut un cerb cu stea in frunte
În poienița unde ape curg
Și unde drumuri duc spre vârf de munte.

Când cerbul tată și-a văzut feciorul
Pecetluit cu steaua de-mpărat
A adunat la dânsul tot poporul
L-au sărutat și i s-au închinat.

Micului prinț i-au hărăzit domnie
Din asfințit și până la apus
Cât ține muntele pân’ la câmpie
Orice animal să-i fie blând supus.

Trecut-a timpul și-a venit și vremea
Iubirea să-i sădească-n suflet foc
Cu ochii blânzi când l-a privit Iedeea
Măritul prinț s-a-ndrăgostit pe loc.

Lângă izvorul din poiana verde
Privind-o pe furiș cum se-adăpa
Îi încolți în suflet o idee
Ce-ar fi să-ntreb de vrea să fie a mea?

Se-apropie încet cu pași timizi,
Cu buze calde râscolind izvorul
Vrei cu-n sărut ca setea să mi-o stingi
Și, ca soție, să-mi alini tot dorul?

La nunta lor a-ntinerit pădurea
Regatul tot s-a bucurat nespus
Cu mic cu mare au trăit minunea
Nici soarele pe cer n-a mai apus.

Măritul cerb îsi ocrotea cerboaica
Ferind-o de primejdii neîncetat
Ea surâdea precum pe câmp drăgaica
Cinstindu-l ca pe cel mai blând bărbat.

Nedespărțiți prin lunci și prin poiene
Blânzi cu supușii și măreți la sfat
Feriți au fost tot timpul de blesteme
Trăiau frumos și binecuvântat.

Când vara răspândea pe vârf de munte
Miros de flori și susur de izvor
Li s-a născut, și tot cu stea în frunte,
O iadă scumpă, primul lor odor.

De nedescris le fuse fericirea
Pădurea toată le ura în cor
Ani mulți și buni alături de copila
Născută astăzi din iubirea lor.

Trecut-a timpul și-ncepu să ningă
Iar foametea lovea din sat în sat
Pornit-au vânători cercând să stingă
Foamea copiilor cu un vânat.

Lângă izvorul înghețat pe margini
Din poienița-n care se născu
Măritul cerb a auzit ogarii
Și un fior de moarte-l străbătu.

Împărăteasa trebuia s-ajungă
I-a spus că o așteaptă la izvor
Cum s-o salveze când simți în pieptu-i
Glonțul trimis de-un vrednic vânător?

Mugi de se cutremură pădurea
Dar prea târziu căci o zări venind
Și-același glonț ce îi străpunse pieptul
În pieptul ei se-oprise sângerând

Stau ochi în ochi și-abia de mai respiră
Zăpada de-a lor sânge se roșește
Plecat-au împreunâ spre lumină
Nu-i moarte pentru cel care iubește.

Se lasă seara și e cer cu lună
Deasupra poieniței de sub munte
Se-aude-un foșnet și răsună valea
Mugește cerbul cel cu stea in frunte.

Redactor șef: Camelia Boț

Lhana Roma-Nova

TÂNGUIREA ZILEI-ZI
(… martirilor din vremuri vremuite)

Nu pot a plânge lacrimi,
nu pot a plânge sânge
când sângele-i de-acum o piatră:
piatră de om, piatră de foc, piatră de stele.
… atâtea veacuri viețuiesc în mine
și viețuiesc, și viețuiesc izvoare
ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!

Și nu mai plâng zăpezi sihastre,
nici ploi bacoviene,
doar vis zdrobit de-un portativ
ce dă a revărsa torente în inima-mi desculță!
… atâtea muzici viețuiesc în mine
și viețuiesc, și viețuiesc izvoare
ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!

Dar lacrima-mi se vrea un chihlimbar
purtat la gât de zei;
să fie plânsu-mi în zadar
când plâng… doar cruci și porumbei?
(02. 11. 2021)

Redactor șef: Camelia Boț

Dan Lupu

ZBURDALNICE GÂNDURI

Deschizi porțile sufletului de multe ori
Și aștepți cu nerăbdare, cine oare va intra ?
Au pășit de îndată pragul ai dragostei fiori,
Purtând cheia fermecată către inima ta.

Îmi sunt gândurile împrăștiate aiurea,
Precum norii, de pe cer risipiți de vânt.
Dar cu drag, mi le adună pe toate pădurea,
În foșnetul frunzelor și al păsărilor cânt.

S-au odihnit pentru o clipă lângă un izvor,
Să se oglindească în luciul apei cristaline,
Apoi spre anii tinereții să-și ia iar zbor,
Pe alei din parc și inimi de iubire pline.

În grabă, au plecat să zburde pe câmpii,
Să le aduc pe toate înapoi, mi-a fost tare greu,
Dintre îmbujorații maci și dintre păpădii,
Dar au refuzat, în tinerețe se întorc mereu.

La fel ca fluturii, în căutarea florii fermecate,
Sunt atrase degrabă de înșelătoarele himere,
Să elibereze iar sentimente încătușate,
Uitate prea mult de a timpului vrere.

Redactor șef: Camelia Boț

Andreea Vaduva

Povață.
(după „Învață de la toate. – Traian Dorz)

Cănd inima ți-e grea,
Și ochii ți-s prea triști,
… Învață de la piatră!
Prin geruri să reziști.

Cănd nu mai ai putere,
„Să urci” atâtea punți,
Să nu-ți pierzi demnitatea,
… Învață de la munți!

Când oamenii de lângă,
Te calcă, fără scuză,
Arată-le iertarea,
… Învață de la frunză!

Când multe te doboară,
Sătul să tot demaști,
… Învață de la floare!
Din lacrimi să renaști.

Cănd ești plecat departe,
Și gândul îți oftează,
Întoarce-te la „cuib” ,
… Învață de la barză!

Când lipsuri te sufocă,
Și-ai obosit să strângi,
… Învață de la ploaie!
Ca uneori, să plângi.

Cănd nouri mari de humă,
Par să te înconjoare,
Fii rază printre ei,
… Învață de la soare!

Când alții te vor altfel,
Ca să „câștigi” un loc,
… Învață de la brad,
Să nu te schimbi deloc.

Cănd necazul lovește,
Nu te lăsa înfrânt,
Mângâie tot în juru-ți,
… Învață de la vânt!

Când viața pare strâmbă,
Și te saturi de ea,
… Învață de la flutur!
Să o trăiești… așa

Redactor șef: Camelia Boț

Mirela Cocheci

FLACĂRA DIVINĂ

ASTĂZI ni se dă o PÂINE cu miros de vicleșug
Și mâncând din ea, urmează să fim MÂINE arși pe rug,
OMENIREA-i împărțită mai ceva ca-ntr-un război…
Când se ISPRĂVEȘTE oare VRAJBA asta dintre noi?

VIAȚA-i prinsă în capcana răului care-n neștire
Bântuie întreg pământul, pune-n minte RĂTĂCIRE,
E-NTRISTAREA tot mai mare, fricile ne-au istovit,
Cine în minciună CREDE-ACELA este biruit.

Dar la capătul de beznă se întrezărește-un gând
Și o rază de lumină ce coboară spre pământ,
Pâlpâie ușor și crește tot mai tare, crește… crește…
Este Flacăra Divină ce-ntunericul strivește.

RĂSTIGNIRE

Golgote mii și mii s-au adunat
În haită, să crucifice Cuvântul,
Să facă din virtute un păcat,
Să stăpânească cerul și pământul.

Povara amăgirii-i tot mai grea
Și nici măcar nu știm ce ni se-ntâmplă…
Ca oile picăm în plasa sa
Și spinii lor adânc ne intră-n tâmplă.

Ceasornicele s-au oprit din mers,
Se lasă întunericul și gerul
Și îngerii se-ascund prin Univers,
De-atâta răstignire geme cerul.

Peste pământ cortinele s-au tras
Coboară-ncet Cuvântu-n necuvinte
Și-i totul o măsură de compas…
Pământ și Cer… intrate în morminte.

Redactor șef: Camelia Boț