Zbor spre înălțimi

DACĂ TE-AȘ ATINGE

Știu că dacă
te-aș atinge,
te-ai înfășura
într-o cămașă
ușoară de cașmir
și ca-ntr-o
feerie scandinavă,
privirea
ți s-ar ondula
pe trupu-mi
fără inhibiții…
mi-ai strecura
pe-un deget
inelul luminii
ca pe-un briliant…
doar să te ating
și-o beție lentă
te va răsfăța…
mi-ai săruta ochii închiși
și mijlocul l-ai frânge…
întunecată visare…
zorii zilei
pot lumina prea tare…
Flori Gomboș

Redactor șef: Camelia Boț

POPAS PRIN TOAMNĂ
~Georgeta Giurea~

Mă opresc la margine de lume,
Să privesc prin toamna ce-a rămas
Aiurită printre ploi și brume.
Azi, prin viața mea fac un popas.

Astăzi regăsesc cu nostalgie,
Poleite, frunzele de fag …
Cu alai, a vântului solie,
Mi le-așază răvășite-n prag.

Mă opresc lâng-un buchet de raze,
Ce străbat podoaba lui brumar
Sau desprind din gând câteva fraze,
Risipind lumina spre altar.

Mă opresc la margine de toamne,
Cu dureri de frunze ori fiori
Și îmi țes din liniște, marame,
Fâlfâindu-le până la nori.

Drepturi de autor rezervate
25 septembrie 2021

PRIN VALEA UMBREI MORȚII
Text✍ Nicu Fasolă.

Prin valea umbrei morții noi azi călătorim
Cu pașii, tot mai repezi sfârșitul ne grăbim,
Uitând de tot cei veșnic, uitând de ce-i frumos
Uitând de-al nostru suflet, de darul Lui Hristos.

Ne-am depărtat de taina și crezul nostru sfânt
Luând, ce ne-au dat alții, spurcând acest pământ,
Păcate ca’n Sodoma ne-atrag ca un șuvoi
Și ne mai plângem astăzi, că Domnul, nu-i cu noi?

La orice pas, e unul ce bleastămă mereu
De parc-ar fi de vină în toate, Dumnezeu,
Bărbați, femei și tineri, copii ce te-ngrozesc
De felul lor de viață satanic și grotesc.

Arar mai vezi grămadă bunicii cei bătrâni
Nedumeriți, se-ntreabă de mai suntem români,
Când nu ai rădăcină, trecut și viitor
Și n-ai credință-n suflet…
E vai de-acel popor!

Nu vă-ngroziți că vine urgia peste noi
,,Creștini” suntem de nume,
,,Păgâni ” suntem eroi,
Treziți-vă, cât încă nu-i ceasul ,,prea târziu”
Nu’L supărați pe Domnul Cel Sfânt și veșnic Viu.
*
O, tu cel care astăzi porți nume de român
Ești mamă sau ești tată, ești tânăr sau bătrân,
Te-apleacă’n fața Crucii și-a Cerului Curat
Și strigă printr-e lacrimi…
-O Doamne-s VINOVAT!!!

Redactor șef: Camelia Boț

MĂRIUCA (part.43 – fragment din romanul în curs de apariție) (...) Satul se-ntindea leneș la poalele dealului, străjuit în partea opusă de pârăul ce izvora din munții de dincolo de oraș. Teodorina cobora încet cărăruia ce ducea-n sat. Se oprea după câțiva pași ca să-și tragă sufletul. O durea-ngrozitor capul, iar în locul acela de sub burtă simțea că parcă-i scodolește cineva cu un fier încins în foc. Se ruga-n gând lui Dumnezeu s-ajungă acasă și să uite tot ce s-a-ntămplat. S-a oprit dinaintea porții când zorii acelei dimineți de toamnă târzie se străduiau să alunge noaptea. A auzit din capătul uliței cântatul cocoșului și a știut că Silvia, mamă-sa va ieși degrabă-n târnaț ca să înceapă ziua. Aburii calzi ai respirației Teodorinei încercau să dea la o parte răcoarea dimineții și să facă loc mai repede razelor soarelui încă toropit de somn. Femeia a intrat încet în curte, iar câinele lăsat liber peste noapte a alegat vesel spre ea, dând din coadă și lătrând vesel. Silvia a văzut-o și s-a oprit mirată dinaintea coniei. A pornit în întâmpinarea fiicei, cu un zâmbet mare împodobindu-i fața umbrită de griji. „Ai vin’t acas’ draga mamii?” a murmurat ea când Teodorina era la doi pași înaintea ei. „Am vin’t, tu mică...”, a murmurat fata aruncându-se-n brațele mamei ei. Silvia i-a simțit tremurul și a realizat că s-a-ntâmplat ceva. A deschis gura vrând s-o-ntrebe ce-i cu ea, însă Teodorina a-nceput să plângă. Au rămas îmbrățișate mult timp în mijlocul curții, înconjurate de zorii dimineții și de zgomotele satului care se trezea din somn. În primăvara ce-a urmat Teodorinei i-a fost tot mai greu să-și ascundă sarcina. Prin sat se zicea c-ar fi rămas borțoasă cu Viorel, un flăcău ce a lucrat pe la grajduri, la caii lui Csongor Bacsi. Ea n-a zis nimic, a lăsat lumea să vorbească ce-o crede de cuviință. Chiar și Silvia știa aceeași poveste cu grăjdarul, iar Teodorina a lăsat povestea așa, fără să-i dezvăluie nimic mamei sale. Se știa doar că flăcăul a furat un cal și a fugit într-o noapte de pe moșia grofului, iar Csongor Bacsi și-a trimis oamenii după el să-l caute. Nu l-au găsit, oricât au colindat satele și dealurile din împrejurimi. Abia după vreo două luni, când iarna s-a pus stăpână pe întreaga suflare, l-au aflat mort undeva prin munți, înghețat bocnă. În apropiere zăcea stârvul calului, hărtănit de colții flămânzi ai lupilor. În sufletul ei Teodorina s-a bucurat c-a putut da vina pe Viorel și s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte pentru îndrăzneală și pentru că n-a avut curajul să-i spună adevărul mamei sale. Silvia o dojenea că i-a cedat grăjdarului fără ca să se cunune-n biserică și că Dumnezeu a pedepsit-o, iar cei din sat parcă se uitau lung la ea când trecea pe uliți. Într-o zi când se-ntorcea de la fântână cu găleata cu apă a auzit două bătrâne șușotind la poartă. Una din ele i-a zis „Borțoasa asta lu’ Vânju”. Când a ajuns acasă a-nceput să plângă, iar Silvia, mamă-sa, i-a zis că „rușine mai mare nu a mai pățit nime-n satu lor...” În noaptea aceea a plecat, pe furiș, fără s-o simtă nimeni, nici măcar câinele sau Silvia care dormea-n odaia cealaltă cu frații ei mai mici. S-a strecurat ca o umbră pe lângă case, prin livezi sau pe cărări înguste știute numai de ea ca să nu stârnească nici măcar un lătrat de câine. A lăsat satul în urmă când luna i-a luminat drumul și a călăuzit-o cale de încă două sate, trecând prin valea cu ape repezi și reci ca gheața. A poposit abia după ce a traversat valea, ca și cum ar fi ajuns pe un alt tărâm în care se simțea ferită de orice primejdie, amenințare sau vorbă. Abia atunci a început să plângă și s-a așezat pe iarba udă, așteptând venirea zorilor. Când primii stropi de lumină ai dimineții i-au dat binețe, s-a ridicat și și-a continuat drumul. Casa Tătăișei Lucreția era așezată-ntr-o fundătură, la poalele dealului unde valea făcea un cot și se-ncumeta să străbată desișul pădurii. Bătrâna era sora cea mare a lui Ionaș tatăl Teodorinei și locuia singură cu animalele ei. Lucreția era o femeie evlavioasă, în tinerețe a fugit de acasă la o mănăstie din nordul Moldovei și s-a călugărit. După câțiva ani de viață monahală a devenit Maica Porfiria. Răscoala din iarna lui 1907 a adus-o acasă-n satul natal, după ce răsculații furioși au dat foc la tot ce se afla pe moșia mănăstirii. Atunci s-a hotărât să renunțe la călugărie și să plece din mănăstire. S-a-ntors în sat și a locuit cu ai ei până ce s-au stins și a rămas singură în casa părintească. Tătăișa a primit-o cu brațele deschise, fără s-o-ntrebe nimic pe Teodorina, nici măcar n-a vrut să știe cine a lăsat-o gravidă. A culcat-o cu ea în pat și a ajutat-o să nască atunci când i-a venit sorocul. Pe copil l-a botezat Niculaie, avea nasul mic al mamei ei și ochii albaștri ai tatălui, tânărul grof ungur.

(VA URMA)

Redactor șef: Camelia Boț