Eu am pășit în poezie, Într-o rochiță albă și cu pletele în vânt, Cu o foaie albă de hârtie, Și vreau cuvintele frumoase să le culeg și să le pun în rând. O rugă din cuvinte aș culege, Să o desprind încetișor din gând, Spre cer,la Tatăl să alerge, Să știe de iubirea ce i-o port aicea,pe pământ. Cuvinte aș alege pentru comoara-mi ancestrală, Care s-a rupt din inima-mi ușor, Eu te-am crescut cu drag,tu ai zburat în lume, Și-n inimă mi-ai pus un Univers de dor. Vreau să culeg cuvinte de iubire, Și tuturor să le împart cu drag, Cuvinte de mângâiere și de mulțumire, Măicuței mele i le-aș duce-n prag. Cuvinte de recunoștință aș mai pune-n vers, Și le-aș trimite profesorilor câte o scrisoare, În lumea cunoștințelor cu ei de mână am mers, Și ne-au povățuit cum să pășim în lumea asta mare. Eu am întrat în poezie și rătăcesc prin minunatele cuvinte, Dar am numai o foae și încă e curată, Atâtea versuri îmi roiesc prin minte, Si aș vrea să bucur cu cuvintele frumoase lumea toată!
Inima de mamă mereu clocotește, Vrea să-și vadă pruncii cât mai fericiți, Încă de micuți îi tot sfătuiește, Pentru ei, ea varsă ploi de rugi fierbinți.
Chiar dacă acum au ajuns maturi Și plecați sunt toți din cuibul părintesc, Inima de mamă nu se dă în lături, Vrea să întărească lanțul cel frățesc.
Pentru puii ei, ochii nu-i mai seacă, Griji îi înfloresc, nopți sunt albe-n șir, Gânduri mistuitoare spre ea se apleacă Până nu primește vești de la copil.
Inima de mamă, cât de mult iubește! Pentru-al ei odor trece munți și văi, Vrea să-l vadă doar cum mereu zâmbește, Mergând în viață pe luminate căi.
O-nsemnează anii pe față și pe frunte, Pe creștetul ei, ghiocei îi cresc, Inima de mamă rămâne o punte Ce leagă în veci lanțul cel frățesc.
Copii, nu răniți, inima de mamă! Ca și-a ei, în veci, n-o să mai găsiți, Când spre ea gândul iarăși vă îndeamnă Nu uitați să-i spuneți ce mult o iubiți.
Dacă vrei să deschizi uşa visului, nu trebuie să te culci devreme. Dacă vrei să parcurgi calea visului, de imaginaţie să ai vreme. Căci numai cu vremea, din vreme devreme, de-i zi sau de-i noapte în minte visul se cerne. Dacă vrei să deschizi uşa visului, nu te culca devreme, ci lasă să-nceapă filmul visului, făcând anestezie la vreme! Constantin Nicolae Gavrilescu
Aș vrea,de nu-i mult, să văd începutul când El, Dumnezeu, din sân, poezia, a luat-o în brațe, i-a dat cunoscutul și suflând în lut și-a-mbrăcat bucuria. Apoi mersu-albastru ca o-mbrățişare de suflet și liniștea fără de ani le-a pus în iertare-n genunchii sub care lumina cunună creația-n psalmi. Se nasc poezii când roua încalță picioarele ierbii cu-alint dimineața iar darul iubirii în duh mă înalță smerindu-mi privirea-n amurg de speranță. Cer mult să-mi lipesc de tine o talpă, să-nvăț să pășesc ca și tine Poet? Căci umbra pe mine, curând va să cadă de nu lași din tine , pe mine un semn. Un semn ghemuit precum o mireasmă să şchioapete-n mine-a tăciune nears, să plâng când mă cerni cu lumina întoarsă-n poemul de-atunci…netrezit de-al meu glas.
Azi am ascultat vântul, sufla cu putere într-o scoică pe țărmul de-apus. Îmi vorbea despre toamna ce vine, despre vara fierbinte care s-a scurs, despre țărmuri întinse și nisipul încins…
Vezi, doamnă, curând chiar și ploaia va încerca să adoarmă, iar toamna își va scoate încet din broboadă drăguța sa față, arămie și caldă.
Sub cetina deasă un corb se înfoaie și își scutură trupul cernit, de stropii de ploaie. Nu știu de unde-a venit, de unde-a apărut, dintr-un vis efemer, pe aripi de vânt, dintr-un petic de cer coborând pe pământ, sau poate, dintr-o altă filă ruptă din carte, în care amintiri am tot scris?!…
Vezi, doamnă, de-aș ști, toată toamna ți-aș face nopțile zi, din frunze, așternut pentru visuri, pătură moale din fân și petale și inima ți-aș lăsat-o în dar să-ți fie peste toamnă altar, de cald și de dor să îi ții, în toate nopțile ce vor veni: o toamnă, o iarnă, o viață… Vezi, doamnă?… plouă, e toamnă!…
Am fost visul din furtună ce s-a spart de mal abrupt, Am fost punctul de lumină pentru un nou început. Am trecut de stavili multe și m-am cățărat pe stânci, Am iubit, ca nimeni alta, valul care mi-a dat brânci.
Am fost viață și-am fost moarte, sprijinită de-ochiul tău, Am fost înger, vrăjitoare, dar am fost și Dumnezeu. Tu ai suferit ca mine și vei suferi pe veci, În bucurii și-n iubire ai visat să mă întreci.
Ești iubire, sunt iubire, însă nu mă înțelegi, Fiecare ne conducem după ale noastre legi. Am fost viscol, am fost vânt, am fost și ploaie cu piatră, Ne-am perdut pentru vecie visul de-a avea o vatră.
Tu la stânga, eu la dreapta, ca într-un dans popular Și amândoi, din păcate, lipsiți de orișice har. Am fost frunză-ngălbenită, căzută din pomul sfânt, Care, plină de tristețe, spre pământ își ia avânt.
Am fost petec de azur pe cerul unor iluzii Iar acum constat, în fine, c-am nevoie de perfuzii Pentru a gândi la rece, pentru a mă obloji, Pentru-a uita de trecut, spre-a primi o altă zi.
Am fost problemă complicată, ai fost exercițiu greu, Nerezolvabili niciodată, așa a vrut Dumnezeu: Două drumuri paralele, prin pustiu și prin hățiș Și-adesea am mers în viață nu-n picioare, ci târâș.
Astăzi ne eliberăm, cu multe lacrimi neplânse, Ne-ndreptăm spre alte locuri, făurindu-ne noi vise. Spre lumina veșniciei ne-ndreptăm cu pași alerți, Spre lumea cea fără moarte, lumea bun-a celor drepți!
Este așa de minunat, parcă o altă lume În jur, pare de neuitat, divin, chiar o minune Totul e verde, plin de viață și păsări ciripesc, Și lacul prinde chiar culoarea azurului ceresc.
În toată -această frumusețe, pășea sfioasă ea, Părea o fată din poveste, privind o turturea Dădea binețe și la flori, la orice vietate Și începea încă din zori, și până pe-nserate.
Și soarele o saluta, cu razele-i călduțe Zâmbea cu drag și admira vreo câteva căsuțe, Iubea și ploaia ce uda cu dragoste pământul, Chiar și-adierea se simțea când se-ntețise vântul.
Dar, în această armonie, trecea un vânător Cu o săgeată, într-o clipă, răni un căprior Se repezi grăbită fata, înspăimântată foc La căprior să-l bandajeze, să-i dea viața la loc
Privi apoi cu întristare pe acel vânător Cum de putea fi așa rece, un simplu călător
Hei, tu, străine, nu ți-e milă să iei viața cuiva? Ce dacă-i vietate mică, e totuși cineva!
Mă iartă tu, fetiță dragă, nu m-am gândit deloc De unde vin, e doar o joacă, să te distrezi pe loc Acum, că te-am zărit pe tine, eu m-am îndrăgostit Și îți promit, nimeni de-acuma nu va mai fi rănit!
Zbor spre înălțimi 