Când inima-mi cerșește o mângâiere-n noapte, Timidă eu te caut printre avide șoapte. Când nu ești lângă mine eu te aduc aproape Făcând din doruri multe o punte peste ape.
Te-nlănțui printre rânduri cu străluciri de spații, Pe buze curcubee îmi înfloresc senzații, În mii și mii de gânduri un chip crește din dor, Îmbrățișez fiorii, senzația de zbor.
La margine de suflet, cu lacrima fierbinte, Vom lepăda cămașa iubirii mult dorite Și flacăra domoală va arde-n cerul nopții Mirosuri de uitare lăsate-n grija sorții.
Şi-o rază rătăcită poate să sculpteze figura ta, Sau ploaia jucându-se baba-oarba pe fereastră. Toamna – reflex din oglinda unei veri de pe străzi. Pe bulevard bur de ceaţă, mâini întinse se prelungesc pe trotuar flaşnetarul întoarce-n trecut melodia. Apoi tăcerea nopţii-n claxoane furioase, paşii, mereu inegali, sau prea egalul clipelor, scurse în căutarea ochilor tăi – aceleaşi lungi şi regulate tic – tacuri lacrimi de orologiu…
TÂNGUIREA ZILEI-ZI (… martirilor din vremuri vremuite)
Nu pot a plânge lacrimi, nu pot a plânge sânge când sângele-i de-acum o piatră: piatră de om, piatră de foc, piatră de stele. … atâtea veacuri viețuiesc în mine și viețuiesc, și viețuiesc izvoare ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!
Și nu mai plâng zăpezi sihastre, nici ploi bacoviene, doar vis zdrobit de-un portativ ce dă a revărsa torente în inima-mi desculță! … atâtea muzici viețuiesc în mine și viețuiesc, și viețuiesc izvoare ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!
Dar lacrima-mi se vrea un chihlimbar purtat la gât de zei; să fie plânsu-mi în zadar când plâng… doar cruci și porumbei? (02. 11. 2021)
Deschizi porțile sufletului de multe ori Și aștepți cu nerăbdare, cine oare va intra ? Au pășit de îndată pragul ai dragostei fiori, Purtând cheia fermecată către inima ta.
Îmi sunt gândurile împrăștiate aiurea, Precum norii, de pe cer risipiți de vânt. Dar cu drag, mi le adună pe toate pădurea, În foșnetul frunzelor și al păsărilor cânt.
S-au odihnit pentru o clipă lângă un izvor, Să se oglindească în luciul apei cristaline, Apoi spre anii tinereții să-și ia iar zbor, Pe alei din parc și inimi de iubire pline.
În grabă, au plecat să zburde pe câmpii, Să le aduc pe toate înapoi, mi-a fost tare greu, Dintre îmbujorații maci și dintre păpădii, Dar au refuzat, în tinerețe se întorc mereu.
La fel ca fluturii, în căutarea florii fermecate, Sunt atrase degrabă de înșelătoarele himere, Să elibereze iar sentimente încătușate, Uitate prea mult de a timpului vrere.
ASTĂZI ni se dă o PÂINE cu miros de vicleșug Și mâncând din ea, urmează să fim MÂINE arși pe rug, OMENIREA-i împărțită mai ceva ca-ntr-un război… Când se ISPRĂVEȘTE oare VRAJBA asta dintre noi?
VIAȚA-i prinsă în capcana răului care-n neștire Bântuie întreg pământul, pune-n minte RĂTĂCIRE, E-NTRISTAREA tot mai mare, fricile ne-au istovit, Cine în minciună CREDE-ACELA este biruit.
Dar la capătul de beznă se întrezărește-un gând Și o rază de lumină ce coboară spre pământ, Pâlpâie ușor și crește tot mai tare, crește… crește… Este Flacăra Divină ce-ntunericul strivește.
RĂSTIGNIRE
Golgote mii și mii s-au adunat În haită, să crucifice Cuvântul, Să facă din virtute un păcat, Să stăpânească cerul și pământul.
Povara amăgirii-i tot mai grea Și nici măcar nu știm ce ni se-ntâmplă… Ca oile picăm în plasa sa Și spinii lor adânc ne intră-n tâmplă.
Ceasornicele s-au oprit din mers, Se lasă întunericul și gerul Și îngerii se-ascund prin Univers, De-atâta răstignire geme cerul.
Peste pământ cortinele s-au tras Coboară-ncet Cuvântu-n necuvinte Și-i totul o măsură de compas… Pământ și Cer… intrate în morminte.
O umbră rămasă în odaia mea, pași repezi și mici lipiți de podea, fereastra deschisă, privirea spre drum, în aer se simte parfum de magnolii și nori mari de fum acoperă zorii. Prin fereastra deschisă zboară gândul meu în ceas de așteptare și de dor pe-aripă de vis călător.
C-ai fost pe-aici doar timpul mi-o spune, că nu mai ești o simt, privindu-mă: sunt prea plină de tine. O umbră rămasă în sufletul meu, plângând și iubind, te alung și te chem tot mereu….
Frunze, semne și mistere strãnse-n poala nemuririi, Vă contemplu fermecată, ca-ntr-un vis al devenirii … Simt īn inimă un cântec coborãt din cer de îngeri, Pentru fiecare frunză, armonii se-ntorc din plângeri!
Pentru fiecare frunză, o lumină-ncet se-aprinde Ca o candelă prin raiuri și văzută de oriunde! Căci acolo unde duhul de puteri se īnconjoară, Fiecare faptă bună își găsește soțioară!
Fiecare floare vine cu mult har să strălucească Īn frumoasa-mpărăție, mare și dumnezeiască! Dorurile-aici se-adună să se-aline, să-mplineasc O menire din iubire pentru-o soartă omenească!
Astfel, fiecare toamnă duce sus un dor prea mare … De s-ar strânge am fi poate copleșiți, aprinși prea tare! Mulțumescu-ți, ție, frunză pentru raza de lumină Ce mai ‘nalță-un pic de suflet prin chiar raiul din grădină!
Am regăsit iubirea într-un adânc de mare… O rătăcisem clar cu multe veri în urmă Mă răscolea trecutul și-o ultimă-ntrebare, De ce n-am fost atentă? Am luat totul în glumă!
În vechiul port al nostru nu am zărit pe nimeni, Doar pescărușii singuri se-aventurau în zbor. O briza pătimașă m-a prins pe după umeri, Tot răsucind pumnalul care se cheamă dor!
Pășeam încet dar sigur peste nisipul umed, Iar valuri înspumate mă sărutau pe gleznă, Îmi dăruiau nostalgic o scoică al cărei sunet Parcă-mi vorbea de tine, în rest picam în beznă!
Emoții scrijelite pe a iubirii punte, Stau mărturii tăcute de rezistență-n timp… Doar inimile noastre prin curcubeu unite, Se contopesc senine în orice anotimp!
Secrete încuiate în cufere de aur, Mai tremură pe ape formând un mare val Apoi lovesc uscatul, cu forța unui taur, Dispar printre nisipuri și se transformă-n mal!
Eu flutur uneori ca un stindard sihastru… Mă contopesc haotic cu farul și cu marea, Mă umplu de lumină, de sare, de albasrru… Atunci printr-o minune, o să primesc iertarea!
Zbor spre înălțimi 